S-a întâmplat în 29 noiembrie 1989

0
55

S-a întâmplat în 29 noiembrie 1989: A murit Ion Popescu-Gopo, regizor, scenarist, desenator; autor de filme de animaţie. Ion Popescu-Gopo (n. 1923, Bucureşti; d. Bucureşti) a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „Omuleţul lui Gopo”, o creaţie proprie care l-a făcut celebru şi i-a câştigat câteva premii naţionale şi internaţionale, actor, scenarist şi regizor de film.Regizorul, scenaristul şi graficianul Ion Popescu-Gopo s-a născut la 30 aprilie 1923, în Bucureşti.

       A debutat în presă în anul 1939, publicând caricaturi, la fel ca „’pionierii” animaţiei româneşti Aurel Petrescu şi Marin Iorda.A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absolvit-o, dar a urmat la Moscova un curs de animaţie pe care l-a absolvit. S-a afirmat ca desenator, caricaturist, ilustrator de carte.În animaţie, debutează în anul 1949 alături de tatăl său şi de Matty Aslan, cu scurt-metrajul de animaţie „Punguţa cu doi bani”. Din anul 1950 începe să lucreze la Studioul Cinematografic Bucureşti, în cadrul secţiei de animaţie. Primele desene animate erau zoomorfe şi constituiau fabule educative în spiritul epocii. Regizor, scenarist şi cineast de o factură aparte, Ion Popescu-Gopo se impune după 1950 ca principală personalitate a filmului de animaţie din România, la Studiourile Buftea şi Animafilm.
         În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: „’Răţoiul neascultător”. Urmează „Albina şi porumbelul”, apoi „Doi iepuraşi” (1952), „Marinică” (1953), „O muscă cu bani” (1954), „Şurubul lui Marinică” şi „Ariciul răutăcios” (1955), „Galateea” (1957) etc.Personajul emblematic pentru poetica lui Gopo este Omuleţul cu floarea – „Omuleţul” („Scurtă istorie”, „7 arte”, „Homo sapiens”) este personajul nud şi schiţat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.Mai târziu, Gopo a mărturisit că nereuşind să realizeze desene animate de perfecţiunea tehnică a filmelor americane de animaţie, a iniţiat o revoltă anti-Disney: „Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney.Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu.Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul”, spunea Ion Popescu-Gopo.
       Primul său succes, Marele Premiu (Palme d’Or) la Cannes (1957) cu „Scurtă istorie”, a fost şi cel mai mare.Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovaţia lui Gopo: „Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm şi imaginaţie.Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice.Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu”.Peste ani, Gopo spunea: „Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii.Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bunăvoie posibilităţile.Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei.Subiectul însă a căpătat forţă”.
        Palmaresul acestei pelicule, dar şi al altora de animaţie, a fost de peste 50 de premii pe diferite meridiane ale lumii: Oberhausen (1958), Moscova (1958) pentru „Scurtă istorie”; San Francisco şi Karlovy Vary (1960) pentru „Homo Sapiens”; „Premiul de onoare” Mamaia (1966) şi Leipzig (1969) pentru „Sărutări”; numeroase premii ale Asociaţiei Cineaştilor din România (1978 – „Ecce Homo”, 1979, 1981, 1982 – „Quo vadis”, 1983, 1986 – „Homo Faber”, 1987 – „Amprenta”), în 1985 ACIN acordându-i Premiul pentru întreaga activitate – pentru „Ucenicul vrăjitor”.La mijlocul anilor ’60, Gopo a creat filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: „Balanţa”, „Ploaia”, „Ulciorul”.
        Din 1956 abordează, ca scenarist, regizor şi, ocazional, interpret sau compozitor, filmul de ficţiune cu actori: „Fetiţa mincinoasă”, debut premiat la Damasc în 1956, „S-a furat o bombă” – 1961, „De-aş fi… Harap-alb” – 1965, premiat la Mamaia şi la Moscova în 1965, „Povestea dragostei” – 1976, „Maria-Mirabela” – 1981, film inspirat din povestea „Fata babei şi fata moşneagului” a lui Ion Creangă, „Maria şi Mirabela în Tranzistoria” – 1988, în ultimele două artistul apare ca interpret al personajului Moş Timp.Basmele ecranizate de Ion Popescu Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate şi interpretate. Spre exemplu, „Maria Mirabela” nu e o simplă lectură a basmului „Fata moşului şi fata babei”, ci un musical; în „Rămăşagul” (1985) zâna se deplasează pe bicicletă.
         Pe lângă activitatea sa de scenarist şi regizor, Gopo a şi interpretat câteva roluri în filmele proprii: „Faust XX”, „Galax”, „Rămăşagul”, „O zi la Bucureşti”, dar şi în filme ale altor regizori: „O noapte de pomină” (1939, regia Ion Şahighian) sau „Dimitrie Cantemir” (1973, regia Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe ţarul Petru cel Mare.În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animaţie: mişcarea acelor de gămălie („Şi totuşi se mişcă”, 1980), a firelor de tutun („Animagic film”, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului („Tu”, 1983).
      A fost preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România (1968-1989), iar în perioada 1969-1972 a fost vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Filmului de Animaţie şi director al secţiei de film şi televiziune din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.A fost ales membru de onoare al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film.A murit la 29 noiembrie 1989, la Bucureşti, în urma unui atac de cord.
      Cu privire la decernarea premiului Palme d’Or, la Cannes, în anul 1957, pentru „Scurtă istorie”, compozitorul muzicii din film, Dumitru Capoianu a mărturisit că iniţial a fost selectată de către juriul românesc filmul „Delta Dunării” de Ion Bostan. Dar odată ajunşi în Franţa, un membru al echipei şi-a dat seama că e posibil ca filmul ales să nu intre în concurs, pentru că era prea lung. În aceeaşi seară, s-a întors în România şi a luat un exemplar din „Scurtă istorie” (film vizionat de către comisie în prealabil) din studioul cinematografic şi a plecat iar la Cannes.
Filmografie:
Scurtă istorie (1956)
7 arte (1958)
Homo sapiens (1960)
Alo! Halo! (1962)

Ecce homo! (1977)

Trei mere (1979)

Salva

Quo vadis homo sapiens? (1982)

Homo faber (1986)

Premii obţinute:

Palme d’Or, la Cannes, în 1957, pentru „Scurtă istorie”

Marele Premiu pentru cel mai bun film de animaţie, la Festivalul de Film de la Tours, în 1958, pentru „Şapte arte”

Golden Gate Award, la Festivalul International de Film de la San Francisco, în 1960, pentru „Homo Sapiens”

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/ion-popescu-gopo-1969/

http://aarc.ro/cineasti/cineast/ion-popescu-gopo

http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/regizor-film-romanesc~ion-popescu-gopo~141

http://www.ziare.com/cannes/filme/mandru-ca-sunt-roman-ion-popescu-gopo-un-walt-disney-al-romaniei-1197513

https://jurnalul.antena3.ro/scinteia/special/20-de-ani-de-la-moartea-lui-ion-popescu-gopo-528821.html

http://stiri.tvr.ro/ion-popescu-gopo—i-simpaticul-sau-omule–_844710.html#view

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/11/29/documentar-ion-popescu-gopo-17-32-49

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here