S-a întâmplat în 29 martie 1815, 29. III / 13. IV

0
34

S-a întâmplat în 29 martie 1815, 29. III / 13. IV: S-a născut Costache Caragiali, actor, regizor şi dramaturg; a contribuit la organizarea mişcării teatrale româneşti la Botoşani, Iaşi, Craiova şi Bucureşti; a fost primul director al Teatrului cel Mare din Capitală (1852).

   Al doilea născut al familiei, Caragiali este şi cel mai cunoscut dintre copiii Mariei (născută Nestor) şi ai credincerului Ştefan, de la Curtea domnitorului Ioan Gh. Caragea. Înscris la Şcoala de declamaţie a lui Costache Aristia, el face exact opţiunea care se potriveşte înzestrării sale. Dezvăluindu-i resursele de actor tragic, debutul lui din 1835 în Alzira de Voltaire e salutat de Ion Heliade Rădulescu. Spirit întreprinzător, nu se mulţumeşte să evolueze pe scenă.

   La Iaşi în 1839, la Bucureşti în 1845 şi la Craiova în 1850, el pune bazele unor trupe care vor dăinui. La mişcarea de la 1848 nu a luat parte şi mulţi s-au grăbit să-l osândească. Cu amărăciune, dar şi cu vehemenţă, Caragiali – şi, solidari cu el, fraţii săi, Luca şi Iorgu – se apără de acuze, demonstrând că a slujit fără preget, prin arta lui, cauza revoluţiei (Dreptatea popolului judece pe fraţii Caragiale). Un monolog satiric, Biciuirea cornetului de la 1 iunie 1857, îl arată favorabil ideii de Unire.

   Din 1852 (împreună cu I. A. Wachmann până în 1853 şi singur până la 1855), se află la conducerea Teatrului cel Mare din Bucureşti. Destul de grave neînţelegeri cu Matei Millo îl determină să plece. Ar fi eşuat, poate, în magistratură dacă nu l-ar fi rechemat C. A.rosetti, încredinţându-i şi cursul de mimică şi declamaţie la Conservator (1867). Şi-a împărtăşit aici din bogata-i experienţă – sporită şi prin cele două călătorii în capitala Franţei – într-un curs ce avea în vedere istoria teatrului „prin toate fazele sale, până în zilele noastre”. S-a stins în urma unui atac de cord.

   Înclinat temperamental către declamaţia patetică, emfatică, în stilul vremii, Caragiali s-a străduit să se apropie de o linie de interpretare mai realistă, pentru care pledează convingător în farsa O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar noi (1845). A început prin a compune poezii, strânse, o parte, în volumul Scrieri (1840), dar şi răspândite prin reviste („Albina românească”, „Curierul românesc”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”). Sunt versificări naive, predominant elegiace, adesea de un patetism teatral. Nici proza (nuvele, meditaţii), retorică sau lacrimogenă, nu-i mai seducătoare. Caragiali este mai ales un autor dramatic.

   Într-o lucrare de factură polemică, Teatrul Naţionale în Ţara Românească (1867), unde schiţează o scurtă istorie a teatrului românesc, prima încercare de acest fel la noi, el socoteşte teatrul o oglindă a moravurilor. Inspirate din realitatea imediată, scrierile lui (câteodată prelucrări, de fapt) sunt comedii de moravuri şi de caractere: Leonil sau Ce produce dispreţul, O soare la mahala sau Amestec de dorinţe, îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sunt.

   După revoluţie, semnează şi alte piese: Doi coţcari sau Păziţi-vă de răi ca de foc, învierea morţilor (Şarlatani de provinţie sau Morţi rechemaţi la viaţă), Urmarea coţcarilor în Moldova sau Lupu păru-şi schimbă, dar năravul nul etc. Ca, mai târziu, I. L. Caragiale, Caragiali pătrunde, cu destulă agerime şi nu fără umor, în mediul pestriţ al mahalalei bucureştene, plămadă de pitoresc, ridicol şi vulgaritate, unde mica burghezie cu pretenţii se străduieşte să imite, cu ifose şi fandoseli, protipendada. Acţiunea, cu un curs firesc, e condusă cu destulă iscusinţă. Personajele au nume sugestive, cu tentă caricaturală. Nu lipsit de un anume antren, dialogul este presărat cu ticuri şi formule caracteristice, dintre care unele vor reveni în comediile lui I. L. Caragiale.

Lucrări

Scrieri a lui Costache Caragiale, 1840

Epistolă către Grigore Alexandrescu, 1841

Leonil sau Ce produce dispreţul, 1841

O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar Noi, 1844, comedie

O soaré la mahala sau Amestecul de dorinţi, comedie

Îngâmfata plăpumăreasă sau Cucoană sunt

Doi coţcari sau Feriţi-vă de răi ca de foc

Învierea morţilor

Urmarea coţcarilor

Prologul pentru inaugurarea noului teatru din Bucureşti, (1852), 1881

Teatrul Naţional în Ţara Românească, (1855), 1867

Surse:

Dicționarul Enciclopedic Român, ed. Politică, București, 1962-1966

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A5336/pdf

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/costache-caragiale/

Costache Caragiali

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here