S-a întâmplat în 29 mai 1912, 29.V / 11.VI

0
57

S-a întâmplat în 29 mai 1912, 29.V / 11.VI: Congresul de la Alba Iulia al reprezentanţilor populaţiei româneşti din întreaga Transilvanie, prezidat de Gh. Pop de Băseşti, adoptă o rezoluţie de protest împotriva proiectului de înfiinţare a episcopiei greco-catolice maghiare, care ar fi făcut din biserică un instrument de deznaţionalizare; Congresul hotărăşte, totodată, crearea unei comisii care să ia toate măsurile necesare şi legale pentru apărarea drepturilor autonome ale Bisericii Greco-Catolice Române.

         De momentul constituirii dualismului austro-ungar în anul 1867 și până la recensământul populației din 1910, populația de naționalitate maghiară din Ungaria a crescut procentual de la 42% la 54% din totalul populației, iar în cifre absolute aproape s-a dublat, desigur nu atât prin creștere naturală a natalității la naționalitatea maghiară, cât prin maghiarizarea forțată a naționalităților nemaghiare: români, ruteni și slovaci. Cu toate acestea, Guvernul de la Budapesta nu era mulțumit de rezultatul obținut în primii patruzeci de ani de maghiarizare, între 1870-1910, și a căutat să forțeze și mai mult maghiarizarea, recurgând de astădată la Biserică.
       A fost înființată o Episcopie Greco-Catolică Maghiară anume în acest scop, în anul 1912, cu sediul la Hajdudorog, un orășel situat la vreo 40 de km la nord de Debrecen. Deci, s-a înființat o Episcopie Greco-Catolică maghiară, cu credincioși greco-catolici maghiarizați până în acel moment, în condițiile în care biserica Greco-Catolică nu este o biserică tradițională maghiară, ci credincioșii greco-catolici din Ungaria care se declarau și se declară maghiari sunt în fapt foști ne-maghiari ortodocși maghiarizați prin mijloace ne-ortodoxe.Autoritățile maghiare au convocat un congres (16-17 februarie 1868) în acest scop și, bineînțeles, guvernul de la Budapesta de sub președenția lui Gyula Andrassy  a promis tot concursul pentru înființarea unei episcopii greco-catolice maghiare. Într-un prim pas, a fost înființat un Vicariat greco-catolic maghiar la Hajdudorogh, în 1873, la care au fost relocate un număr de 33 de parohii de la Episcopia de Muncaci.
       Vicarul rutean de la Hajdudorogh Ivan Danilovics a tipărit în 1882 Liturghierul în limba maghiară și în 1883 un Molitfelnic de asemenea în maghiară, toate pe cheltuiala calvinilor din Debrecen și a introdus în parohiile sale limba liturgică maghiară, contrar prescripțiilor canonice. Sesizat fiind asupra faptului, Vaticanul a intervenit și a interzis celebrarea Sfintei liturghii într-o limbă ne-liturgică. Problema limbii liturgice era oarecum simplă. Vaticanul a admis ca limbă liturgică româna, dar în secolul al XVIII-lea și pentru atragerea românilor la greco-catolicism, în ritul bizantin, după cum a admis limba slavonă ca limbă liturgică pentru rutenii greco-catolici de asemenea în ritul bizantin, dar nu admitea pentru Biserica Romano-Catolică, adică în rit latin, alte limbi liturgice în afară de latină, pentru că atunci ar fi început o mișcare centrifugă, toate naționalitățile romano-catolice din imperiu ar fi putut în principiu să ceară admiterea limbii naționale ca limbă liturgică, ceea ce ar fi dus la dispariția limbii latine ca limbă unificatoare de cult și la fărâmițatea Bisericii Universale în biserici naționale.
         Pe de altă parte, nici Sf. Scaun, la rândul său, nu a fost imparțial față de minoritățile naționale din Austro-Ungaria, nu a tratat în chip egal toate confesiunile și riturile din Imperiu, ci a dat dovadă de o bunăvoință mai aparte față de națiunea autointitulată „dominantă”, adică națiunea maghiară. Nu este vorba de o simpatie inexplicabilă a Vaticanului față de maghiari și nici de o antipatie la fel de inexplicabilă față de români și ruteni, ci este vorba de o tendiță istorică obiectivă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Papalitatea a suferit o serie de pierderi grele în ordinea puterii seculare. Mai întâi, prin anii 1850-1860 au fost luptele duse sub conducerea masoneriei anti-catolice, pentru unificarea politică a Italiei moderne, care a ocupat cu forța armată o parte a teritoriilor papale. Apoi, în urma războiului franco-prusac din 1870, Prusia reformată, luterană și calvină, a învins Franța catolică. Roma papală era protejată de o garnizoană a Franței catolice, dar după înfrângerea Franței de la Sedan garnizoana a fost retrasă, iar Roma a fost ocupată complet de către armata italiană pe 20 septembrie 1870 și integrată în Regatul Italiei. Urmarea a fost că Statul papal s-a auto-limitat teritorial la un cartier din Roma în suprafață de câteva zeci de hectare, numit Vatican.
       După dispariția Imperiului lui Napoleon al III-lea, Franța nu mai putea fi deloc considerată ca o putere catolică, aici Biserica era separată de Stat, iar manifestările de ateism și secularism erau în creștere. Singurul sprijin politic mai important pentru conducerea Bisericii Catolice a rămas Imperiul Habsburgic, al cărui împărat mai purta încă, între altele, pompoasa titulatură medievală de „Majestate Catolică și Apostolică”. Așadar, statul Austro-Ungar era un stat catolic prin definiție și un aliat sigur al Papalității în confruntarea cu alte state europene, promotoare ale unor politici de laicizare. La rândul său, Vaticanul nu permitea credincioșilor catolici să manifeste acte de ostilitate față de acest stat, ci dimpotrivă încuraja fidelitatea față de acesta, față de Casa de Habsburg și față de Împărat, sub formula pe care a numit-o „loialism dinastic”. Iar dacă se întâmpla ca unul dintre cele două capete ale acestui stat, adică guvernul de la Budapesta, să ceară ceva de la Sf. Scaun, acesta din urmă nu își putea permite să îl trateze cu refuz.
         În ceea ce privește demersurile de înființare a Episcopiei de la Hajdudorogh, n acest caz nu au mai fost parcurse procedurile standard. În mod normal, factorul decizional principal în înființarea unei noi episcopii era, în arhitectura instituțională a Sf. Scaun, Congregația de Porpaganda Fide, dar în cazul de față Congregația a fost complet ocolită, acest rol fiind preluat de către guvernul maghiar. Traseul normal a fost scurtcircuitat și totul s-a rezolvat între ambasadorul austro-ungar, nunțiatura papală de la Viena și Papa Pius al X-lea personal.Totodată, procedura mai prevedea și organizarea unei conferințe episcopale pentru a se examina oportunitatea înființării unei noi episcopii, la care să fie prezenți în scop de consultare toți episcopii interesați, adică reprezentații episcopiei ce urmează a fi înființate, precum și episcopii de la care ar urma să fie luate parohii spre a fi atribuite celei nou-înființate, aceștia trebuind să își dea acordul pentru predarea parohiilor în cauză. Aici episcopii greco-catolici români au dat dovadă de atitudine, poate, mai greu de înțeles.
          Cu toate insistențele guvernului maghiar, această conferință s-a tot amânat, până când în cele din urmă s-a organizat la Budapesta pe 9 noiembrie 1911, sub președenția arhiepiscopului primat al Ungariei de atunci, Kolos Ferecz Vaszary. S-a prezentat proiectul maghiar al viitoarei Episcopii de la Hajdudorogh, frontierele, harta, sediul, limba liturgică. La momentul respectiv, Biserica Greco-Catolică Română avea patru episcopii: Blajul (unde era și Mitropolia), Oradea, Lugojul și Gherla.Episcopul de Gherla Ioan Szabo tocmai murise și scaunul era vacant, iar mitropolitul Victor Mihalyi de la Blaj nu a participat la Conferință, deși în zilele acelea s-a aflat în Budapesta și, invocând că este bolnav, s-a internat în Sanatoriul unui anume dr. Grunwald, de unde putea totuși să corespondeze cu George Pop de Băsești și să se țină la curent cu evoluția lucrurilor. Prin urmare, au participat numai doi episcopi români, Vasile Hossu de la Lugoj și Dimitrie Radu de la Oradea. La Conferință, Episcopul rutean de la Muncaci Iuliu Firczak s-a declarat de acord cu înființarea unei noi episcopii și cu re-arondarea unor parohii de la Muncaci la noua episcopie, dat fiind „caracterul vast” al Episcopiei sale.
      Vorbind după el, episcopii români Hossu și Radu nu au îndrăznit să se opună, ci s-au declarat de acord în principiu cu înființarea unei noi episcopii, însă fără să semneze nici un act cu privire la parohiile care ar urma să fie rupte de la episcopiile românești spre a fi trecute la noua Episcopie Greco-Catolică maghiară. După ce episcopii români au ajuns acasă, s-au aflat de la Nunțiatura Apostolică de la Viena și parohiile care urmau să fie luate de la episcopiile românești. Episcopii români susțineau că la Conferință lor nu li s-a spus nimic despre parohiile pe care ar urma să le cedeze. Cel mai tare era afectată Oradea, care ar fi urmat să piardă mai mult de jumătate din numărul de credincioși  (57.000 din 102.000).
      Pierderile Episcopiei de Gherla erau nesemnificative (13 mii din 523 de mii, însă toate cele 13 mii de suflete erau români, nu maghiari), iar Blajul pierdea 35 de parohii românești din secuime, care urmau să fie reorganizate ca un Vicariat aparte în subordinea noii Episcopii maghiare. În Ardeal au început tulburările în mediile românești împotriva cedării de parohii, iar Nunțiatura Apostolică de la Viena solicita un termen scurt până la care episcopii români să semneze că sunt de acord cu cedarea parohiillor menționate pe o listă, cu toate datele de identificare. Față cu susținerile episcopilor români, cum că lor nu li s-a spus nimic de parohii, a fost necesară convocarea unei noi Conferințe a Episcopatului catolic pentru 8 februarie 1912, tot la Budapesta, pentru clarificarea situației, Conferință la care au participat tot cei doi episcopi Hossu și Radu, mitropolitul Victor Mihalyi lipsind din nou, motivând de această dată că distanța până la Budapesta este mare și că vremea este rea, de iarnă. Nici la prima și nici la cea de a doua Conferință, cei doi episcopi români prezenți nu s-au pronunţat clar împotriva Episcopiei Maghiare.
       Mitropolitul Mihalyi nu a participat nici în luna mai a aceluiași an la Adunarea de protest de la Alba Iulia împotriva înființării Episcopiei de la Hajdudorogh, deși atunci vremea era frumoasă, iar distanța de la Blaj până la Alba Iulia era foarte mică, sub 40 km, prin comparație cu cea până la Budapesta… Pe de altă parte, pe la începutul lunii ianuarie 1912, Mitropolitul Mihalyi îl trimite la Roma pe canonicul Vasile Suciu, să încerce să facă ceva în culise și, din însărcinările precise pe care le dă acestuia, reiese că Mitropolitul era perfect informat cu cele discutate în Conferința din noiembrie 1911, deşi a susținut contrariul. Apoi, la Budapesta, din confruntarea cu arhiepiscopul primat maghiar la această nouă Conferință, a reieșit că Episcopul român de la Oradea Dimitrie Radu a mințit atunci când a pretins că lui nu i-a fost prezentată situația parohiilor ce trebuiau cedate, deoarece în 9 noiembrie 1911 însuși primatul maghiar i-a prezentat personal hărțile cu parohiile în cauză. Astfel că episcopii români au fost acuzați de duplicitate și că tergiversează lucrurile nepermis de mult.
        Încercând să salveze cumva situația și totodată să evite să își asume o răspundere personală, Mitropolitul Mihalyi a convocat și el la Blaj o săptămână mai târziu, între 17-19 februarie 1912, o Conferință episcopală proprie, de fapt un Sinod metropolitan la care a invitat, după modelul statuat de către Andrei Șaguna pentru Mitropolia Ortodoxă de la Sibiu, de la fiecare episcopie și câte doi laici, personalități dintre fruntașii vieții politice și culturale românești. Deci, alături de episcopi și capitlurile diecezane, la acest Sinod metropolitan de la Blaj au mai participat și laicii George Pop de Băsești, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Teodor Mihalyi, Coriolan Pop și Isidor Pop. Aici discuțiile au fost aprinse, reprezentații protopopiatelor din Secuime care urmau să fie trecute sub administrarea Episcopiei de la Hajdudorogh și-au dat drumul la gură, nemaiavând ce pierde, iar prezența laicilor a făcut ca unele afirmații să frizeze ireverența față de însuși Sfântul Părinte de la Roma: „Papa mult poate să poruncească și să hotărască pe socoteala noastră, dar noi voim să rămânem români și nu ne vom supune la porunci care ar atenta la existența noastră națională”, a zis atunci Alexandru Vaida Voievod.

        Au existat și amenințări cu „revenirea la Ortodoxie” și anularea astfel a două sute de ani de uniație, dar aceste amenințări nu puteau fi luate în serios, pentru că pierderile materiale și instituționale al Bisericii Române Unite ar fi fost prea mari. Manifestările de protest împotriva înființării Episcopiei de la Hajdudorogh au culminat cu o Mare Adunare a Românilor la Alba Iulia, pe 29 mai 1912 .Episcopia în cauză a fost înființată, totuși, fără probleme zece zile mai târziu, prin Bula papală Christi fidelis Graeci din 8 iunie 1912.

        Adunarea de la Alba Iulia din 29 mai 1912 a fost una cu adevărat impresionantă, depășită ca mărime doar de cea de la 1 Decembrie 1918, aproximativ 15.000 de participanți după estimarea dată atunci (istoricii ulteriori au mărit cifra la 20.000). Cu organizarea a fost însărcinat avocatul Ștefan Cicio Pop. Ardealul tot părea atunci „ca un codru frământat de viscol”, după cum consemna reporterul ziarului „Românul” din Arad, veneau delegații de peste tot, din Maramureș, Sătmar, Munții Apuseni, Târnave, Mureș, Hațeg. Totul amplificat de obișnuita zvonistică grosieră în rândul țăranilor, cum că: „va veni bătaie pe Bălgrad, pentru că ungurii vor să schimbe crucile de pe biserici”.La Alba Iulia lucrurile însă decurg calm. Se oficiază un Te Deum la biserica lângă care se află mormântul lui Athanasie Anghel, apoi se face deplasarea în parcul central al orașului, acolo unde este autorizată Adunarea. De pe tribună, țin discursuri Ștefan Cicio Pop, George Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod. De aici lipsesc episcopii și mitropolitul, sub motivul că este vorba de o adunare a laicatului, nu a clerului.

        Se alege un Comitet, care supune spre aprobare mulțimii o Moțiune de protest și se însărcinează cu redactarea unui Memoriu, care se va trimite la Sfântul Scaun Apostolic de la Roma, se trimit telegrame Secretarului de Stat de la Vatican și Cancelariei Aulice de la Viena. Nu a lipsit nici o propunere de o slugărnicie oarecum retro, făcută de către canonicul Domide de la Gherla, ca să se trimită și telegrame de „fiiască supunere” la Sfântul Părinte și la Majestatea Sa Împăratul. Memoriul a fost redactat în zilele următoare de către un Comitet, în care rolul principal l-a jucat un cleric, canonicul viitor mitropolit dr. Vasile Suciu, urmând indicațiile date de către Mitropolitul Mihalyi.

       Congresul a emis și o „Rezoluțiune” de 2 pagini, în care sunt rezumate concis, cu o deosebită claritate și înlănțuire logică toate argumentele expuse în contra înființării acestei episcopii, text semnat de mai sus-menționații prezidenți semnatari ai Memoriului, dar în plus și de dr. Iuliu Maniu, în calitate de „referent”, foarte probabil autorul acestei rezoluțiuni. Rezoluțiunea ne mai spune că se va întocmi un Memoriu ce se va adresa Sf. Scaun Apostolic de la Roma și că se va constitui o deputăție care va merge la Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop și Mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș dr. Victor Mihalyi de Apșa, pentru a-l ruga să înainteze acest Memoriu la Sf. Scaun. Totodată, deputăția îl va ruga pe Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop și Mitropolit ca, împreună cu Prea Sfințiții arhierei sufragani să meargă ei înșiși în persoană la Roma „în timpul cel mai apropiat”.

      Numai că Î.P.S. Mitropolit Victor Mihalyi a expediat Memoriul la Roma abia pe 21 iunie 1912, la două săptămâni după ce Episcopia de la Hajdudorogh fusese deja înființată și Bula papală era deja semnată. Memoriul în limba latină a fost trimis cu o Scrisoare de însoțire „Eminentului și Strălucitului Domn Hieronyimo M. Gotti” prefectul Congregațiunii De Propaganda Fide, cu rugămintea ca acesta să fie predat în mâna Prea Fericitului Părinte „de divina providetia” Papa Pius X.

       Scrisoarea de însoțire către Cardinalul Gotti este transcrisă în latină de către cineva de la Mitropolie, nu este scrisul personal al Mitropolitului, dar este redactată la persoana întâi singular de către Victor Mihalyi, și totuși de pe această Scrisoare lipsește semnătura sa. Să fie oare o simplă scăpare? Sau poate că Înalt Prea Sfințitul a omis deliberat să o semneze gândindu-se că, dacă iese cu bucluc, să aibă loc de întors și să susțină iarăși că el nu știe nimic? După conținutul Scrisorii, Mitropolitul Mihalyi pare destul de familiar cu Cardinalul Gotti, între altele arată că îl trimite cu Memoriul pe Episcopul Vasile Hossu, scuzându-se că nu poate veni el personal la Roma (așa cum de altfel a fost mandatat în Rezoluțiunea Adunării de la Alba Iulia), de astădată „din cauza distanței mari și a căldurilor de vară”.
     Cu Episcopia de Hajdudorogh lucrurile merg înainte.După emiterea Bulei de către Papă, la 8 iunie 1912, se pune problema „executării” ei, adică punerea în practică a dispozițiilor de acolo. Guvernul maghiar încă nu a găsit omul potrivit pentru a fi episcop și numește un administrator provizoriu al noii Episcopii în persoana Episcopului ruteano-maghiarizat de la Muncaci Papp Antal. Acesta își constituie un vicar în persoana unui anume Jaczkovics Mihalyi și trimite o circulară în limba maghiară către toate parohiile, pentru a-și anunța noua calitate. Când au auzit că circulara este în maghiară, românii din Sanislău (jud. Satu Mare) i-au cerut preotului lor să o trimită înapoi la Episcop și să-i spună acestuia că ei nu au nevoie de episcopie nouă.  Pe 12 decembrie 1912, toți cei 14 preoți din cele 14 parohii din Comitatul Sătmar care au fost alipite forțat la Hajdudorogh au organizat, la inițiativa lui Vasile Lucaciu, o adunare de protest la Satu Mare.

        Episcopul provizoriu Papp Antal s-a plâns nunțiului papal de la Viena că există preoți recalcitranți, care i-au refuzat „cuvântul său de salut și binecuvântare”, adică circulara scrisă în limba maghiară, în pofida faptului că maghiara nu era limba oficială în dieceză. Episcopul Papp cere sfatul nunțiului papal cu privire la felul în care ar trebui să procedeze, iar acesta îi recomandă să suspende salariile preoților care nu se supun.

Primele acțiuni inițiate de către vicarul Jaczkovics, camuflate sub pretextul unor inspecții curente în parohii, sunt de fapt niște expediții de pedepsire a preoților români din Sătmar care au refuzat scrisoarea de „binecuvântare” în limba maghiară a fostului episcop provizoriu Papp Antal.

         Vicarul Jaczkovics își începe inspecțiile cu parohia din Moftin, în postul Paștilor, pe data de 10 aprilie 1913. Nu vine împreună cu alte fețe bisericești, ci se deplasează cu echipajul prefectului comitatului și este însoțit de pretor și jandarmi călări.Preotul Gheorghe Mureșan tocmai îi cumineca pe credincioși, dar vicarul Jaczkovics a intrat în altar și a cerut ca slujba să fie întreruptă, sub motiv că el vrea să facă inspecție. Când preotul a încheiat cuminecarea zicând tare „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta!” jandarmii, neștiind ritul oriental, au crezut că este vorba de un strigăt de luptă, de un îndemn la răzvrătire. Au început îmbrâncelile și vicarul a fost scos cu forța afară din biserică. Se trag clopotele, vine tot satul și se începe o bătaie generalizată cu jandarmii. Au urmat arestări, au fost târâte în temniță inclusiv femei și persoane minore, iar cei închiși au fost bătuți cu cruzime de către jandarmi.Preotul Mureșan și un număr de 14 enoriași sunt judecați la Satu Mare, fiind al doilea proces politic împotriva românismului derulat la Satu Mare în mai puțin de douăzeci de ani, după procesul Memorandiștilor.
         Modul în care a decurs procesul este relatat pas cu pas în revista „Unirea” de la Blaj. Se pronunță pedepse aspre cu închisoarea pentru 15 inculpați și se aplică și amenzi ruinătoare pentru 20 de inculpați. Ierarhii greco-catolici români ignoră „incidentul”. De la București, Constantin G. Dissescu, fost ministru pentru Culte și Instrucțiune Publică în guvernele Tache Ionescu și Titu Maiorescu, publică un amplu articol în ziarul „Le Temp” de la Paris referitor la relațiile României cu Austro-Ungaria. În acest articol, politicianul român recunoaște că România a fost în ultimii 35 de ani sub influența Triplei Alianțe (poate și fiindcă am avut rege de origine germană), dar în ultima vreme relațiile între București și Viena s-au răcit, din cauza faptului că Austria și Ungaria nu au dat o soluție convenabilă chestiunii românilor din Ungaria.
        Guvernul maghiar a afirmat că aceasta este o chestiune pur internă a Ungariei, dar România nu poate să recunoască un astfel de punct de vedere. Fostul ministru Constantin G. Dissescu mai arată că în luna august 1912 a trimis o Scrisoare contelui Berchtold (pe atunci ministrul de Externe al Austro-Ungariei), în care a protestat împotriva numirii unui episcop greco-catolic maghiar pe teritoriul unor dieceze românești, dar intervenția sa nu a fost ascultată.În tot cursul acestor evenimente, Mitropolitul greco-catolic Victor Mihalyi a jucat un rol ambiguu și șters, probabil în mod intenționat. În Maramureșul natal, pentru acest Mitropolit s-a creat un adevărat cult al unui ierarh activ și bun român, ba a mai fost ales și membru de onoare al Academiei Române, poate și sub influența indirectă a mult mai meritoriului să frate Ioan Mihalyi de Apșa, celebrul editor al Diplomelor maramureșene, dar în realitate Mitropolitul Victor a fost absent de peste tot acolo unde se juca soarta românilor din Provincia sa metropolitană.Nu s-a implicat deloc în Mișcarea memorandistă, deși viitorul Mitropolit Ortodox al Ardealului Vasile Mangra a făcut parte din delegația care a dus Memorandumul la Viena.
      Nu a mers la nici una din cele două Conferințe de la Budapesta (noiembrie 1911, deși atunci se afla în Budapesta, și nici la cea din februarie 1912), acolo unde s-a decis lista cu parohiile românești care trebuiau rupte de la episcopiile românești spre a fi trecute forțat la Episcopia Greco-Catolică maghiară și unde el ar fi trebuit să fie prezent, pentru a-și apăra parohiile.Nu a fost prezent la Adunarea de la Alba Iulia din 29 mai 1912, unde s-a luat atitudine și s-a conceput un Memoriu împotriva înființării Episcopiei Greco-Catolice maghiare de la Hajdudorogh.Nu a mers nici la Roma, așa cum l-a însărcinat Rezoluția Adunării de la Alba Iulia, pentru a preda el însuși papei Memoriul întocmit în urma acestei Adunări. Unii istorici i-au scuzat absențele din momentele cruciale ale evenimentelor din anii 1911-1912, motivându-l că era bătrân și bolnav (avea pe atunci 70-71 de ani).
       Dar patru ani mai târziu, după ce România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei, în toamna anului 1916, Mitropolitul Mihalyi și-a părăsit reședința de la Blaj (deși era mai bătrân cu patru ani și probabil tot în aceeași stare de sănătate) și s-a refugiat la Oradea, de frica intrării în Ardeal a batalioanelor române, care au început să treacă Carpații. Apoi, aceeași istoriografie apologetică și encomiastică a creat și reprezentarea falsă, potrivit căreia numai Mitropolitul Ortodox al Ardealului Vasile Mangra a dat o Circulară către preoții lui și către popor, în care s-a pronunțat împotriva intrării Armatei Române în Ardeal, iar Mitropolitul Greco-Catolic nu ar fi dat așa-ceva.
        În realitate, imediat după intrarea României în Primul Război Mondial ambii mitropoliți români, aflați atunci amândoi la Oradea, și Vasile Mangra și Victor Mihalyi, au primit de la guvernul maghiar un concept scris, care conținea unele idei orientative împotriva României și de afirmare a loialității față de statul maghiar și li s-a cerut la modul imperativ să adapteze acest text sub formă de pastorale și să îl comunice enoriașilor.Ideea de bază a acestui text a fost publicată chiar de către un istoric care a fost în același timp și preot greco-catolic, deci pe care nu îl putem bănui de atitudine anti-uniată, l-am numit aici pe Alexandru Filipașcu, cu a sa celebră Istoria Maramureșului, tipărită la București în toamna anului 1940.Textul guvernului maghiar suna cam în felul următor: „Noi, reprezentaţii bisericeşti şi laici ai românimii respingem afirmaţia că ne-am găsi sub domnie străină. Suntem cetăţeni egal îndreptăţiţi cu ungurii, avem vechi tradiţii de credinţă faţă de tron şi patrie. Nu vrem eliberare [din partea României], ne alipim la indestructibilitatea patriei noastre maghiare. Noi, românii din Ungaria ţinem cu tot preţul să trăim sub domnia sfintei coroane ungare. Vom lupta cu toate armele spirituale şi fizice pentru apărarea integrităţii Ungariei” etc.
       Ambii mitropoliți au îmbrăcat ideea în haine retorice particulare, potrivite personalitatea și și stilul fiecăruia și au transmis-o apoi către preoți sub formă de circulară. Este o întâmplare că Mitropolitul Greco-Catolic Victor Mihalyi a murit în refugiu la Oradea pe la sfârșitul lunii ianuarie 1918, iar până la 1 Decembrie 1918 lumea a avut timp să uite de el, în timp ce Mitropolitul Ortodox Vasile Mangra a trăit mai mult și s-a refugiat în Ungaria, iar la 1 Decembrie 1918 lumea și-a adus aminte de el, numai de el, și de Circulara lui anti-românească. După cum probabil tot o întâmplare este și faptul că istoricii români de orientare greco-catolică au găsit și valorificat publicistic numai textul semnat de către Vasile Mangra și nu l-au găsit sau nu au vrut să îl găsească și pe cel semnat de către Victor Mihalyi.

Surse:

* * *Românii greco-catolici și Episcopia de Hajdudorogh (1912). Contribuții documentare, Ediție de Cecilia Cârja, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2009,

Ioan Străjan, Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de 1 decembrie 1918, Tip Moldova, Iași, 2014,

https://www.dacoromania-alba.ro/nr17/adunarea.htm

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/04/02/

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/foto-document-strigatul-protest-alba-iulia-urma-secol-20000-romani-s-au-opus-deznationalizarii-biserica-1_538a0d450d133766a82cf7d2/index.html

https://www.scribd.com/document/37713158/Ioan-Str%C4%83jan-Dezna%C8%9Bionalizarea-%C8%99i-maghiarizarea-romanilor-din-Ardeal-prin-biseric%C4%83-%C8%99i-%C8%99coal%C4%83-inainte-de-1-Decembrie-1918-pag-1-50

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here