S-a întâmplat în 28 mai 1963

0
95

S-a întâmplat în 28 mai 1963: A murit scriitorul Ion Agârbiceanu; membru titular al Academiei Române din 1955. Ion Agârbiceanu (n. 12 septembrie 1882, Cenade, comitatul Alba de Jos — d.Cluj) a fost un scriitor, ziarist şi prozator român, adept al semănătorismului, parlamentar, academician, canonic şi protopop unit al Clujului. Este al doilea dintre cei opt copii născuţi în familia lui Nicolae şi a Anei Agârbiceanu. Pădurar, gospodar înstărit, ştiutor de carte, tatăl se va muta mai târziu ca „vigil de pădure” în ţinutul Odorheiului.

       În 1889, Agârbiceanu începe şcoala în satul natal. Din 1892 urmează la Blaj gimnaziul şi apoi liceul, bacalaureatul trecându-l în 1900. Către sfârşitul liceului se încearcă în literatură şi trimite „Unirii” din Blaj, în 1899, mai întâi o poezie, apoi schiţe şi poezii, semnate Alfius. Cea dintâi scriere literară iscălită cu numele său apare în 1901, tot în „Unirea”; atunci începe şi colaborarea la „Familia”. Între 1900 şi 1904, este student al Facultăţii de Teologie din Budapesta. Se integrează lesne în cercul studenţilor români, participând la întrunirile societăţilor literare ale colegilor săi.
         Continuă să colaboreze la „Unirea”, dar trimite şi câteva schiţe umoristice la „Drapelul” din Lugoj (1902-1903), semnate Potcoavă, precum şi la „Răvaşul” din Cluj (1903-1904), iar la „Sămănătorul” — versuri (1903). Prestigiul lui Agârbiceanu creşte considerabil din 1902, când începe să publice în paginile „Luceafărului”, scos la Budapesta de Octavian C. Tăslăoanu. De altfel, Agârbiceanu va rămâne nu numai colaboratorul constant al acestei reviste, ci va deveni şi prozatorul ei reprezentativ sub numeroase aspecte.
         Din iulie 1904 (când termină facultatea) şi până în toamna lui 1905, este „subprefect” la internatul liceului din Blaj, apoi se înscrie la secţia de limbi clasice, istorie şi română a Facultăţii de Litere din Budapesta, pe care o părăseşte brusc, în ianuarie 1906, când se întoarce la Blaj, angajându-se ca funcţionar la Mitropolie. Ipodiacon şi apoi diacon, este hirotonit preot în aprilie, după ce, cu o lună mai înainte, se căsătorise cu Maria Aurelia Radu. Tot în aprilie, este numit preot (de rit unit) în comuna Bucium-Şasa, din Munţii Apuseni, unde rămâne până în mai 1910.
        Dobândeşte oarecare notorietate cu volumul De la ţară (1906), pentru care este premiat, în 1907, de Astra, colaborează la „Viaţa românească” (din 1906), la „Revista politică şi literară” (Blaj), „Lupta” (Budapesta), „Neamul românesc literar”, „Falanga”, apoi la „Cosinzeana” (Orăştie), „Tribuna” şi „Românul” (Arad), continuând să publice în „Luceafărul”, „Foaia poporului”, „Viaţa românească”. Transferat la Orlat, lângă Sibiu, rămâne aici până în 1919, cu o întrerupere în timpul războiului. În 1910, îi apar volumele În întuneric şi Două iubiri, în 1912 — Schiţe şi povestiri, în 1914 – De la sate şi romanul Arhanghelii. Abia în această epocă Agârbiceanu se familiarizează cu marea proză, franceză şi rusă mai ales (Balzac, Flaubert, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, L. Andreev). Fără a renunţa la povestire, se dedică romanului şi scrie, pe unele publicându-le deocamdată în reviste, Legea trupului (Povestea unei vieţi) (1912), Căsnicia lui Ludovic Petrescu (1912), Legea minţii (Povestea altei vieţi) (1915).
        În toamna lui 1916, se refugiază din Ardeal, mai întâi la Râmnicu Vâlcea, apoi la Iaşi, pregătindu-se chiar să emigreze în Statele Unite, prin Rusia. Evenimentele de acolo îl întorc însă din drum.În 1917, se afla la Chişinău, de unde colabora la „Ardealul”, apoi la „Neamul românesc”. Este numit preot militar al corpului de voluntari ardeleni şi bucovineni din armata română. Întors, pentru scurt timp, la Orlat, după înfăptuirea Unirii, renunţă la parohie şi acceptă, ca membru al Partidului Naţional Român, conducerea ziarului „Patria”, care apărea la Sibiu, apoi la Cluj, şi pe care îl dirijează între februarie 1919 şi martie 1927.
       Pentru scriitor, aceşti ani înseamnă o perioadă de acumulări.Îi apar numeroase culegeri de povestiri, nu totdeauna foarte reprezentative pentru scrisul său.În iunie 1919, este ales membru corespondent al Academiei Române, în 1921 — preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat, în 1923 — membru în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români. Articolele pe care le scrie aproape zilnic mărturisesc dorinţa lui de a contribui la consolidarea statului român şi la desăvârşirea Unirii, ridicând totodată probleme specifice Transilvaniei şi încercând să se opună imixtiunii politicianismului în viaţa cotidiană a acestei provincii.
         Experienţa socială acumulată până la 1916 îl face să judece cu acuitate viaţa politică de după Unire. Membru al Marelui Sfat Naţional, deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului, se implică pasionat în dezbaterea modalităţilor de afirmare a specificului naţional şi, mai ales, a tradiţiei. Este şi motivul care îl determină să părăsească Partidul Naţional Român şi să se afilieze, în 1927, Partidului Poporului.În anul 1928 este numit în conducerea Astrei. Colaborează la alte reviste şi ziare, între care „Adevărul literar şi artistic”, „Ramuri”, „Flacăra”, „Gândirea”, „Cele trei Crişuri”, „Lamura”, „Transilvania”, „Cugetul românesc”, „Societatea de mâine”, „Ţara noastră”, „Universul literar”, „Propilee literare”, „Darul vremii”, „România literară”, continuă colaborarea la „Viaţa românească”, „Cosinzeana” ş.a. Tot acum îi apar volumele Legea trupului (Povestea unei vieţi) (1926), Legea minţii (Povestea altei vieţi) (1927), Stana (1929), Biruinţa, Dactilografa şi Dolor (1930), Răbojul lui Sf Petre (1934), Minunea (1936), ediţia a doua din Arhanghelii (1932).
        Nu-şi uită obligaţiile confesionale şi, la Beiuş, tipăreşte numeroase broşuri cu caracter religios.În 1930, este numit protopop al districtului, iar în anul următor, este înaintat arhidiacon, canonic al bisericii catedrale. Ostil violenţei, condamnă mişcările extremiste de dreapta. Cum viaţa politică devine tot mai agitată, iar integritatea României tot mai ameninţată, acceptă, în octombrie 1938, conducerea ziarului „Tribuna”, în fruntea căruia se află până în august 1940. Nu era un jurnalist prin vocaţie, ci mai curând un observator şi un moralist.Iscălind în ziare, fie cu numele său, fie cu pseudonimele Sevastian Voicu, I. Turcu sau Ion Olariu (Olariu era numele de familie al mamei, dinainte de căsătorie), scria despre orice, dând sfaturi şi criticând cu blândeţe.
       Dezmembrarea ţării, în 1940, îl obligă să se refugieze la Sibiu, unde rămâne până în 1945 şi unde este sărbătorit, în 1942, la împlinirea vârstei de şaizeci de ani.Îi apar în această perioadă Amintirile (1940), Jandarmul şi De vorbă cu Ilarie (1941),Domnişoara Ana, În pragul vieţii şi Rana deschisă (1942), Vremuri şi oameni.Lume nouă (1943), Vâltoarea (1945), precum şi culegeri de articole pe teme religioase (Faţa de lumină a creştinismului fiind cea mai însemnată).Alte romane, precum Acasă şi Pe drumuri, sunt interzise de cenzură.Odată cu încheierea războiului, Agârbiceanu se întoarce la Cluj (în martie 1945). După o relativă eclipsă în epoca proletcultistă, este ales, în 1955, membru onorific al Academiei RPR.

        Sămănătoriste sunt, sub unele aspecte, povestirile din primele volume ale lui Agârbiceanu, De la ţară şi În clasa cultă. În sfera tradiţionalismului se înscrie, astfel, atitudinea de la început faţă de oraş, blamat cu deosebire pentru că favorizează morala dubioasă a „clasei culte”, de care, după unele ezitări, Ilie Barbu, spre pildă, reuşeşte să se detaşeze (în clasa cultă), nu însă şi Nicolae Marcu, profesorul care acceptă compromisul meschinăriei citadine (O răsplată).

       Tematica, mediul şi personajele povestirilor lui Agârbiceanu simt variate, dificil de clasificat, întrucât scriitorul abordează, după preceptele realismului, domeniile cele mai diverse şi foloseşte în mod curent împrejurările autobiografice.Solemnitatea povestirii este rece la prima vedere, neprietenoasă, privirea pătrunzătoare şi iscoditoare păstrând o urmă de neîncredere generată de timiditate. Scriitorul deţine un vast repertoriu de situaţii dramatice, generate îndeosebi de stingerea şi reproducerea pasiunilor, izbucnirilor vitale, transpuse în finaluri concise. Personajele lui Agârbiceanu sunt de regulă nişte inadaptabili, împresuraţi de o aură a muceniciei. Cele mai reprezentative şi mai reuşite simt acelea al căror caracter este tulbure, chiar întunecat. Uneori, astfel de eroi par a urî viaţa (Fefeleaga, Dura lex), deşi atitudinea lor este ambivalenţă.
       Considerând oamenii drept „marile minuni ale vieţii”, prozatorul îi face să traverseze, în cazurile tipice, experienţe deosebit de dureroase, de obicei tanatice, pentru a le releva adevărata personalitate. Iar aceasta e dominată de un preaplin al vitalităţii inconştiente cum literatura română nu cunoscuse până atunci. „A trăi” înseamnă pur şi simplu „a trăi”, a te lăsa cuprins şi dominat de izbucnirile vitalităţii. „Binele” şi „răul” se încadrează unei axiologii primitive şi puternice, pentru care „păcat” nu poate exista atâta timp cât omul este viaţă (O necredincioasă). Izbucnirea simţurilor nu-l revoltă până într-atât, încât să-şi supună personajele la vreo penitenţă. Scriitorul s-a exprimat fără menajamente împotriva acelor teologi care condamnă „legea trupului”, căci viaţa e „aur nemuritor” (Faţa de lumină a creştinismului). Un aur, însă, bătând în cenuşiu, căci existenţa este considerată o „vâltoare”, care macină puterile şi-i leapădă pe oameni, zdruncinaţi şi sfârşiţi.Aşa termină Iosif Rodean (din Arhanghelii), unul dintre cele mai puternice caractere pe care le-a dat romanul românesc.
        Agârbiceanu nu a reuşit decât rareori portrete de orăşeni, acestea fiind, de obicei, palide, poate şi pentru că scriitorul însuşi îi considera pe locuitorii oraşelor depersonalizaţi (Imponderabilul). Intelectualii lui sunt puţin verosimili, zbătându-se între extreme prea explicite şi demonstrative, ca Ilarie Bogdan (Dolor), ceea ce îi poate duce spre un patologic facil, teatral, steril şi cazuistic. Personajele coborâtoare imediat din ţărănime păstrează însă o mare forţă expresivă şi, mai ales, au o originală inserare în naraţiune. Popa Man, jandarmul Dumitru Bogdan, popa Piesa sunt scoşi, într-un fel, din contingent, comentaţi prin intermediul altor personaje şi li se atribuie trăsături fabuloase ori chiar aparţinând demonologiei populare, astfel încât devin plăsmuiri între realitate şi legendă. Tehnica misterului, pe care o stăpâneşte precum puţini alţii, e dedusă numai din eresul folcloric, reprezentative fiind, sub acest raport, romanele Strigoiul şi Faraonii.

       Scriitorul construieşte un personaj, de preferinţă, prin gesturi, analiza psihologică mărginindu-se la sugestii, cu detalii puţine, dar esenţializate. Caracterul tulbure al personajelor este strâns legat de peisajul aspru, neprietenos, accidentat. De altfel, cele mai izbutite metafore şi comparaţii referitoare la personaje stau în raport cu natura, termen constant de referinţă.

       Povestitor înnăscut, lui Agârbiceanu îi place vizibil să detalieze, adesea redundant şi monoton. De aici vine şi înclinarea pentru roman, accentuată în ultima perioadă a vieţii. Primul roman apare în „Luceafărul” (1912), cu titlul Povestea unei vieţi, reluat în volum abia în 1926. Îi urmează, în acelaşi an, Căsnicia lui Ludovic Petrescu, în „Cosinzeana”, apoi Arhanghelii, cel mai cunoscut dintre toate, în 1913 (şi în volum în 1914) În 1915 scrie Legea minţii (Povestea altei vieţi), pe care îl tipăreşte abia în 1927.Urmează Biruinţa, Răbojul lui Sf. Petre, Sectarii, Pustnicul şi ucenicul său, Licean… odinioară, în pragul vieţii, Domnişoara Ana, Vremuri şi oameni. Lume nouă, Vâltoarea. Romanul Strigoiul, încheiat în vara lui 1944, apare abia în 1969, iar Faraonii se tipăreşte în 1961. Unele povestiri ample (Popa Man, Păscălierul, Dolor, Stana, Prăpastia) pot fi considerate romane de dimensiuni reduse.

        De povestiri, romanele se deosebesc în principal prin caracterul exemplar al personajelor şi prin cel pilduitor al situaţiilor, fiind, sub unele aspecte, discret moralizatoare.Construcţii ample, chiar stufoase în unele cazuri (Domnişoara Ana, Sectarii, în pragul vieţii), ele vădesc o bogată fantezie a situaţiilor banale, abia detaşate de clişeu. Alcătuite după o arhitectură supravegheată, urmează canoanele tradiţionale de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

         Predilecţia lui Agârbiceanu este să aşeze protagoniştii pe o solidă temelie socială (familie, ocupaţie, clasă, mediu cultural, preocupări politice) printr-un şir de scene secundare, frecvent complementare şi aglomerate. În general, el stăpâneşte o foarte strânsă logică a naraţiunii, fluxul principal este urmărit cu rigurozitate, chiar rigid uneori. Cel mai expresiv sub acest aspect rămâne Arhanghelii, care marchează un punct de referinţă în romanul nostru, cu deosebire prin întărirea caracterului realist. Suportul istoric al naraţiunii este atât de puternic, încât premisele unei confruntări de tip realist sunt asigurate, prefigurând apariţia lui Ion al lui Liviu Rebreanu. Pentru întâia oară în romanul românesc se întâlneşte o atât de strânsă înlănţuire de invenţii epice, de o amploare controlată îndeaproape şi cu răceală.

        Izolat şi timid, Agârbiceanu a ignorat cu desăvârşire opiniile critice despre el, cunoscându-le doar accidental, pe unele. Pregătindu-şi însă pentru tipar seria de Opere, a găsit de cuviinţă să rescrie unele fragmente, chiar să modifice unele romane (Sectarii, de exemplu, are un cu totul alt final), să postdateze unele povestiri (Valurile, vânturile e datată 1942, deşi a fost scrisă în conformitate cu clişeele proletcultiste din jurul lui 1960), în încercarea de a oferi posterităţii o imagine definitivă a ceea ce credea că este el însuşi.

         El zugrăveşte mai cu seamă intelectualitatea satelor de peste munţi, compusă din preoţi, notari, doctori.Stilul e potrivit materiei; fără coloare lexicală deosebită, curent şi din ce în ce mai îndemânatic, excepţie făcând, în scrierile de la început, limba de oraş, prea stângaci ardeleană. La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului, şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvârşit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

Academia Română. Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, A-B, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004

http://www.autorii.com/scriitori/ion-agarbiceanu/index.php

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_ion_agarbiceanu.htm

http://www.viatasiopera.ro/agarbiceanu-ion/biografie.html

https://www.crisana.ro/stiri/cultura-5/ion-agarbiceanu-125-ani-de-la-nastere-88395.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here