S-a întâmplat în 28 februarie 1869

0
44

 S-a întâmplat în 28 februarie 1869 . A murit Alphonse de Lamartine, scriitor romantic francez. Alphonse de Lamartine (Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine) (n. 21 octombrie 1790 în Mâcon – d. Paris) a fost un poet, scriitor şi politician francez.

            După câteva încercări eșuate, abandonează cariera militară, și se dedică literaturii, scriind o serie de tragedii în versuri și elegii. În 1815, aflat în stațiunea Aix-les-Bains pentru a se îngriji de sănătatea deja șubredă, le întâlnește pe cele două femei cărora urmează să le dedice o parte importantă din opera sa. De frumoasa Antoniella, o femeie simplă din clasa muncitoare, se îndrăgostește fulgerător, iar după moartea acesteia, scrie anecdota Graziella, Antoniella servind drept inspirație pentru personajul feminin principal.

            În 1820, Lamartine se căsătorește cu Maria Ann Birch, o tânără britanică având legături cu familia lui Churchill. Își consolidează cariera diplomatică, angajându-se initial ca secretar la ambasada franceză din Napoli.

           În același an, publică prima sa colecție de poezii, Meditații poetice (Méditations poétiques), care se bucură de un succes imens datorită noului stil romantic și al sincerității sentimentelor exprimate. Poeziile lui Lamartine aduceau un suflu nou literaturii franceze.

          În 1829 a devenit membru al Academiei franceze. Alături de Victor Hugo şi de Alfred de Vigny, a fost unul dintre iniţiatorii poeziei romantice franceze. A scris o poezie a emoţiilor delicate, spiritualizate, remarcabilă prin lirismul melancolic şi contemplativ, datorat aspiraţiei nostalgice către timpul trecut, retrăirea elegiacă a iubirii, consonanţa dintre natură şi starea sufletească a eului liric.

         Micul volum de versuri, apărut anonim, în 1820, Méditations poétiques (douăzeci şi patru de poezii în ediţia originală), a marcat una dintre datele importante ale secolului trecut. Pe aceasta Sainte-Beuve o evoca în aceşti termeni într-o scrisoare către Verlaine, din 19 nov. 1865.  „Nu, cei care n-au fost martori n-ar putea să-şi imagineze impresia adevărată, legitimă, de neşters pe care contemporanii au primit-o de la primele Meditaţii…”

           Deşi nu revoluţiona tehnica versificaţiei şi nici nu reînnoia temele tradiţionale ale lirismului, Lamartine aducea în poezie un accent necunoscut, o atmosferă, o manieră unică de a vorbi despre dragoste, natură, aspiraţia spre ideal. În versurile lui, cititorii regăseau cu încântare propriile lor sentimente, exprimate parcă de o voce cunoscută, suavă şi melancolică, penetrantă ca o melodie de mult îndrăgită, care trezeşte amintiri nostalgice.

           Mulţi ani mai târziu, într-o prefaţă din 1849, Lamartine va încerca să definească el însuşi genul de poezie pe care-l inaugurau Meditaţiile: un „cântec interior”, visător şi melancolic, şi nu o artă artificială, „o alinare a propriei inimi, care se legăna cu propriile-i suspine”. „Sunt primul care am coborât poezia din Parnas şi care am dat Muzei, în locul unei lire cu şapte coarde convenţionale, înseşi fibrele inimii omului, înfiorate de sentimente şi impresionate de natură” – scria Lamartine.

           Poezia devenea sentiment şi emoţie, încetând să mai fie un exerciţiu al inteligenţei şi al imaginaţiei. O poezie a emoţiilor delicate, spiritualizate, epurate de orice aluzie la viaţa de toate zilele. Versurile sunt de o muzicalitate suavă, fluidă şi misterioasă.

           Cele mai izbutite poeme ale lui Lamartine sunt adevărate „romanţe fără cuvinte”, cântece fără suport vorbit, la care cadenţa este mai importantă decât sensul şi modulaţia mai fascinantă decât semnificaţia (Claude Roy).

            Momentul pe care l-a reprezentat poezia lirică, intimistă, în creaţia lui Lamartine a fost urmat, după 1830, de poezia de inspiraţie umanitară, deschisă spre preocupările sociale. În consens cu mişcarea romantică, cu Victor Hugo şi Vigny, Lamartine se îndreaptă cu pasiune spre poezia politică de o înaltă valoare morală, traversată de un suflu entuziast, generos, de încrederea în viitorul mai bun al omenirii.

            Curând evenimentele publice îl atrag complet. Prestigiul omului politic îl egalează şi-l depăşeşte pe cel al scriitorului nu numai în Franţa, ci şi peste hotare. În Ţările Române, de exemplu, Lamartine este admirat şi elogiat de paşoptişti ca simbol al revoluţiei şi eliberării popoarelor.

            Eşecul în alegerile pentru preşedinţia Republicii Franceze marchează sfârşitul carierei politice a lui Lamartine. Retras din viaţa publică după 1848, este silit să se consacre „muncii silnice literare” pentru a-şi plăti datoriile. Scrie, cu sufletul la gură, volume după volume de opere în proză.

           Ajuns la crepusculul vieţii, îmbătrânit şi trist, Lamartine reia lira părăsită de mulţi ani. Compune, în 1856, ultimele sale poeme lirice, Le Désert (Deşertul) şi La Vigne et la maison (Via şi casa). Acestea sunt o tulburătoare meditaţie despre bătrâneţe şi moarte.

Surse:

https://www.fnac.com/Alphonse-De-Lamartine/ia25145/bio

https://www.britannica.com/biography/Alphonse-de-Lamartine

https://cultural.bzi.ro/viata-si-opera-lui-alphonse-de-lamartine-21059

https://rightwords.ro/autori/biografie/alphonse-de-lamartine

Alphonse de Lamartine: „Cine ştie să se facă iubit, ştie să facă totul.”

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here