S-a întâmplat în 28 august 1749

0
67
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 28 august 1749: S-a născut, la Frankfurt pe Main, Johann Wolfgang von Goethe. Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale.

S-a născut la Frankfurt pe Main ca fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcționar de stat, și al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808). Relația lui Goethe cu părinții nu a fost fără conflicte.Cu excepția surorii sale născute la 7 decembrie 1750, Cornelia Friderike Christiana, ceilalți frați toți au murit timpuriu. În anul 1758 tânărul Goethe s-a îmbolnăvit de variolă.
Din anul 1756 până 1758 a frecventat o școală publică. Un rol esențial în educația religioasă luterană includea lectura Bibliei și duminică slujbele la biserică. Primind o educație aleasă, a studiat desenul, muzica (pianul și violoncelul), scrima, călărie, literatura germană și universală, limbi străine vechi și moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza și engleza). Prima îndoială în credință, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovați ca și pe cei vinovați.
Educația religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei și mai târziu de la unchiul lui, preotul Johann Friedrich Starck, nu i-a prea plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înțelept nu s-au gândit, și doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet. Numai ocupația cu Vechiul Testament, mai ales de poveștile de Patriarhi Avraam, Isaac și Iacob i-au sugerat imaginațiile. Atitudinea sa față de Biserică și dogma creștină, a rămas până mai târziu distanțată și chiar ostilă.
De timpuriu, a început Goethe să iubească literatura, la care avea acces prin vasta bibliotecă de circa 2000 de volume a tatălui său. Fascinat era și de teatru, în casa părintească anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuși. Din anul 1759 până 1761 (în timpul Războiului de șapte ani), în timp ce Frankfurtul era ocupat de trupele franceze, în casa părintească era găzduit un ofițer francez. Prin acesta și trupei de artiști care îl însoțeau, Goethe a avut primul contact cu teatrul franțuzesc. În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea șapte ani.
La îndemnul tatălui, în toamna anului 1765, Goethe începe să studieze Dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu prea era încântat, dar pe care îl termină în anul 1768. Mai întâi Goethe trebuia să se adapteze hainelor și manierelor, stilului elegant de viață, pentru a fi acceptat de noii concetățeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet și filosof etic iluminist. De asemenea participa și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam Oeser,directorul Universității din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic și elevat, precum și o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”). El vizita teatrul, asistând la spectacole sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are și prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtășită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desființată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovații”), scrisă la întoarcerea lui acasă. Un an și jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale, Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoștință conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivație a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia și cercetarea sufletului.
Refăcut sufletește, la presiunile tatălui, Goethe se transferă în anul 1770 la Universitatea din Strasbourg unde își continuă studiile juridice. Aici în Alsacia, care este și regiunea cu mult drag descrisă mai târziu, îl întâlnește pe filozoful Herder, teoreticianul mișcării Sturm und Drang („Furtună și Avânt”), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe. De la acesta va învăța să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate în care fizicul și spiritualitatea sunt indivizibile: Nu arborii genealogici și războaiele sunt importante, ci numai devenirea și existența popoarelor, vizibile în Vechiul Testament, Homer, mituri și povești. Tot Herder a fost cel care i-a atras atenția asupra puterii de expresie a unor autori în limba lor originală, cum ar fi Homer, Ossian și Shakespeare, dar și a poeziei populare, dându-i prin aceasta un impuls decisiv în dezvoltarea sa ca poet.
Cu ocazia unei călătorii în Sessenheim, tânărul Goethe a ajuns într-o casă parohială ospitalieră unde s-a îndrăgostit de fiica pastorului, Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicat, care mai târziu au fost numite „Sesenheimer Lieder” (printre care Willkommen und Abschied, Mailied, Heidenröslein) au fost prin puterea lor expresivă „începutul revoluționar al unei epoci lirice noi” (der revolutionäre Beginn einer neuen lyrischen Epoche). În vara anului 1771 Goethe și-a susținut disertația juridică. Nu i-a fost aprobată deoarece conținea opinii contrare doctrinelor bisericii.
La sfârșitul lunii august 1771 a primit la Frankfurt o licență de avocat. Dorea să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. Deja în primul său proces, fiind mai certăreț, a primit o dojană, experiență după care și-a pierdut dorința de a mai exercita această profesiune. Cu acest proces, doar după câteva luni de profesare s-a încheiat carieră lui de avocat, chiar dacă firma lui a mai existat încă 4 ani, până la plecarea lui în Weimar. În această perioadă Goethe se afla în legătură cu „Darmstädter Kreis”, un cerc literar de iluminiști, format în jurul filozofului Herder, unde mai sunt de amintit Johann Georg Schlosser (mai tîrziu cumnatul lui) și Johann Heinrich Merck.Pe tânărul Goethe, de asemenea îl urmăreau din nou planurile literare.De data aceasta, tatăl lui nu avea nicio obiecție, ba chiar îl ajuta. Scrie un eseu asupra arhitecturii germane (Von deutschen Baukunst) și un studiu asupra dramelor lui Shakespeare. În aparenta dezordine a arhitecturii gotice ca și în teatrul scriitorului englez, Goethe descoperă acea unitate tipică a geniului cu natura, fiecare cu legi proprii.
În această perioadă, scrie drama intitulată Götz von Berlinchingen, prelucrare a unei povești scrise după o carte care descrie viața unui cavaler de jaf, Götz von Jagsthausen, din timpul războaielor țărănești germane. Această piesă de teatru, prezentată pe o scenă făcută singur, ca în copilărie, va avea mare succes. Aceasta a fost prima dramă germană modernă și a deschis calea teatrului istoric popular.
Din munca neplătită la o revistă literară, publicată de Schlosser și Merck, Goethe nu putea trăi și, în luna mai 1772 se pleacă, pentru terminarea studiului de drept, ca practicant la judecătoria regală în Wetzlar. La logodna lui Kestner cu Charlotte Buff (numită „Lotte”), Goethe se îndrăgostește de aceasta și cei doi păreau a fi de nedespărțit, până ce Kestner a avut o discuție aprinsă și hotărâtoare cu Goethe. În aceeași noapte, Goethe a fugit la Frankfurt, unde se stabilește definitiv, dar fiind tot timpul în călătorii. La o vizită în Koblenz la Sophie von La Roche, Goethe se îndrăgostește de fiica ei Maximiliane (care mai târziu se căsătorește cu Peter Anton Brentano), și așa reușește să o uite pe Lotte. Merck forțează ca piesa „Götz von Berlichingen” [20] să fie prelucrată într-o versiune nouă și publicată. În cele din urmă, piesa a fost publicată în propria editură a lui Merck. Aceasta a avut un succes senzațional, rezultând și în tipăriri false, ceea ce pe Goethe l-a făcut deodată celebru.
În corespondența sa cu Kestner, Goethe află de sinuciderea lui Karl Wilhelm Jerusalem, un secretar din Wetzlar și prieten al lui Goethe, de care sunt legate evenimentele în romanul său: Die Leiden des jungen Werther („Suferințele tânărului Werther”). În acest roman, Goethe asociază și întîmplările sale cu Charlotte Buff. Romanul a dus la o anumită „Werther-isterie” pe plan european. Se raportau sinucideri stil „Jerusalem”. Cărțile Götz și Werther, oricât de diferite erau, marcau un început nou al literaturii germane. Revolta individualistă a poetului împotriva legilor morale ale societății într-un stil plin de încărcătură emotivă, a consemnat consacrarea lui Goethe ca reprezentant de frunte, necontestat, al mișcări literare Sturm und Drang.
Timp de cincisprezece ani, inițiată la Strassburg și continuată până la plecarea la Weimar, producția lirică a lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate întinsă, de la ingenuitatea populară din Heidenröslein(„Măceșul”) până la grația de salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter („Flori mărunte, frunze mici”). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni ale lucrării sale Faust (așa-zisul Urfaust), care cuprinde printre altele „cântecele lui Gretchen”. În 1772 la Frankfurt, publică drama Prometheus, satira Götter, Helden und Wieland („Zei, eroi și Wieland”), etc.
În iarna anului 1774, Goethe face cunoștință cu Lili Schönemann, o tânără încântată, plină de viață, care era fiica unui bancher din Frankfurt. Goethe era atât de entuziasmat de aceasta tânără, încât i-a dedicat rolul principal în drama Stella și în muza Hermann und Dorothea. Ajuns din nou în Frankfurt, Goethe a fost vizitat de Karl August von Sachsen care i-a propus să devină sfătuitor în serviciile de conducere ale acestuia. La 7 noiembrie 1775 Goethe ajunge la Weimar, unde în primele luni își petrece timpul cu petreceri, nebunii de toate tipurile etc., dar va folosi ocazia să îi facă o vizită în Leipzig lui „Käthchen” (Anna Katharina Schönkopf), căsătorită Kanne.
În primăvara anului 1776 a început (neoficial) să participe la întâlnirile consiliului. În luna iunie a aceluiași an, în ciuda opoziției celorlalți miniștri și funcționari, Goethe a fost numit ministru (Geheimer Rat) al prințului Karl August cu drept de vot în Consiliul de Miniștri. De timpuriu Goethe a găsit în Anna Amalia, mama ducelui cu care curând a devenit un prieten apropiat, un aliat.
În luna octombrie a aceluiași an, Goethe s-a impus ca Herder să devină consilier consistorial superior la Weimar, oraș față de care simțea o veche afinitate. Goethe o întâlnește la Weimar pe Charlotte von Stein, o curteană a ducesei Anna Amalia. Fiind prietenă apropiată a lui Goethe, a familiei Herder și a lui Schiller, a influențat puternic viața și lucrările acestora. Cu toate că doamna Stein avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârsta ca Goethe, el se îndrăgostește de ea, iubire documentată în peste 1.700 de scrisori.
În mai 1778 în timpul unei călătorii de oficiu la Ilmenau cu Ducele Carl-August spre Berlin, Goethe descoperă prezența unei mine vechi de argint și speră ca comorile acesteia să rezolve dificultățile financiare. Astfel geologia și mineralogia au devenit ocupații plăcute ale lui. În anii 1780, Goethe a început să se ocupe de biologie, anatomie și modul de formare a florei și faunei. Goethe locuiește șase ani în casa de vară în parcul de lîngă Ilm, pe care ducele i-o dăruise. Acesta i-a închiriat, pentru reprezentare, în anul 1782 o casă mare din oraș. Din toamna anului 1789 până în vara anului 1792, Goethe nu mai avea voie să locuiască cu Christiane Vulpius în acea casă. În Weimar în preajma anul 1780 Goethe este primit în organizația francmasonă. În aprilie 1782 ducele îi oferă o diplomă de nobil, pentru ca Goethe să nu mai trebuiască să stea deoparte la ocaziile oficiale. 1783 primește ordinul: Illuminatenorden („Ordinul Iluminaților”) sub numele „Abaris”. Serviciile de guvern, relația deosebită cu Charlotte, și în același timp o aventură cu atractiva Corona Schröterși, eventual, paternitatea lui Auguste Böhmer (primul copil al nou căsătoritei, scriitoarei Caroline Böhmer), această viață nu era nici nobilă nici liniștită.
Din producția literară a anilor petrecuți la Weimar sunt de menționat baladele Der Fischer („Pescarul”), Erlkönig („Regele ielelor”), poemele Wanderers Nachtlied („Cântecul nocturn al drumețului”), Gesang der Geister über dem Wasser („Cântecul nălucilor deasupra apelor”) precum și drama Iphigenie auf Tauris(„Ifigenia în Taurida”). Această fructuoasă perioada din viața sa luă sfârșit când Goethe, spre stupefacția tuturor, părăsi Weimarul și plecă pe neașteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă și vestigiile antichității face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înțeles ca întoarcere la idealul de viață a culturii și civilizației elene. Lucrează la dramele Egmont și Torquato Tasso, care vor fi definitivate mai târziu. Anul 1786 se distinge prin faptul că Goethe va fi dezamăgit de situația sa, de relația cu doamna Stein, care devenea incomodă, de munca de guvern care nu îmbunătățește situația lui financiară și îi consumă doar timpul și energia.
În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie și destinația, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul și secretarul lui, Philipp Seidel.Călătorește la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda și Verona la Veneția. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte). Pentru Goethe, următorii doi ani această viață nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă și reprezintă realizarea aspirațiilor lui culturale – liber și flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare.
La Roma Goethe se simțea ca acasă, picta și modela, dar scria mai puțin. În această perioadă a scris totuși „Iphigenia” în versuri, operă care nu a avut prea mare succes la prietenii lui. S-a împrietenit aici cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elvețian și bun cunoscător al istoriei artelor,cu care va rămâne prieten bun până la sfârșitul vieții sale. Goethe se inspira din monumentele cele mai vechi: Pantheonul, Colosseum, Băile Imperiale din Roma etc. și studia sculpturile antice.Sub îndrumarea prietenilor, cu mare ambiție Goethe exersează desenul. Din această perioadă sunt menținute în jur de 850 de desene. Totodată admiră capodoperele lui Michelangelo Buonarroti, dar mai ales ale lui Rafael Sanzio, pe care îl consideră un adevărat inovator al antichității. După o jumătate de an, Goethe a călătorit la Neapole, unde l-a cunoscut pe Sir William Hamilton și pe cunoștințele acestuia.
După doi ani în Italia, Goethe își pregătește reîntoarcerea la Weimar.Ajuns în Weimar, Goethe nu avea sentimentul de a fi acasă.În această perioadă Goethe o întâlnește pe tânăra de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă școală, care descindea dintr-o familie de academician sărăcit. În curând ea va deveni iubita lui – probabil pentru că semăna cu iubita din Roma. În această perioadă publică versurile sale cele mai frumoase și facile, Römische Elegien („Elegii romane”), cu care provoacă chiar indignare. Scandalul va culmina cu căsătoria lui cu modesta Christiane Vulpius cu care în decembrie 1789 primește unicul fiu, din cinci, care supraviețuiește, August von Goethe.În această atmosferă aproape ostilă, intervine prietenia cu Schiller, care reușește să-l reechilibreze sufletește. În același an, la doi ani de la venirea lui Schiller în Weimar, la recomandarea lui Goethe, Schiller primește un post de profesor la Universitatea din Jena. Cu toate acestea, relațiile între cei doi rămân mai întâi distanțate.
O mare parte a publicului nu putea înțelege că Goethe, autorul lui Götz von Berlichingen și Werther, s-a transformat în autorul lucrărilor Iphigenie și Tasso. Nici comediile Der Groß-Cophta („Marele Cophta”), din vara anului 1791 sau Der Bürgergeneral („Generalul cetățenilor”), scrisă între 23 și 26 aprilie 1793 și nici nou prelucrata piesă, eposul Reineke Fuchs („Vulpoiul Reineke”) nu a putut sa schimbe impresia acestora. A două călătorie în Italia, în 1790, de data asta numai până la Veneția, s-a încheiat cu o dezamăgire.Rezultatele poetice au fost Venezianische Epigramme („Epigrame Venețiene”), și convingerea că dezvoltarea craniului pornește din vertebre.În anul 1789, Goethe dotase la Universitatea din Jena („Friedrich-Schiller-Universität Jena”) un laborator, și astfel fonda primul laborator de chimie din Europa.Catedra de chimie fiind ținută de farmacistul Friedrich August Göttling.
Ca promotor al evoluționismului, Goethe a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea sa Die Metamorphose der Pflanze („Metamorfoza plantei”, 1790); cu aceasta lucrare el justifica locul morfologiei în domeniul botanicii. Publicul însă nu avea înțelegere pentru aceasta, astfel că Goethe a renunțat și abia 30 de ani mai târziu a urmat „Învățătura oaselor”.Goethe efectua cercetări în colaborare cu Göttling la metodele de extragere a zahărului din sfeclă și de reciclare a hârtiei cu acid clorhidric deflegmat. Grădina botanică din Jena urmă să fie organizată după regnul fundamental al vegetației. În timp ce Goethe se îngrijea de Universitate, el neglija familia, uneori pentru perioade de lungă durată.După moartea lui Göttlings, în locul acestuia Goethe l-a numit în 1810 pe farmacistul Johann Wolfgang Döbereiner.
În anul 1791 Goethe preia conducerea teatrului din Weimar, și Christiane devine consiliera lui; prin felul ei plăcut, ea putea negocia cu, și să se îngrijească foarte bine de actori. În 1792 Goethe ia parte la eșecul campaniei din Franța, a coaliției conservatoare și a emigranților. La 20 septembrie 1792, la Valmy, războaiele revoluționare franceze iau întorsătura împotriva coaliției, unde Goethe într-un cerc de ofițeri spunea renumita propoziție: Von hier und heute geht eine neue Epoche der Weltgeschichte aus, und ihr könnt sagen, ihr seid dabei gewesen. („De aici și de azi începe o nouă epocă a istoriei lumii, și voi veți putea spune, că ați participat”.)În iunie 1794 Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal, „Horen”. Goethe a acceptat invitația și între cei doi s-a dezvoltat repede o prietenie colegială, care avea să dureze până la moartea lui Schiller. Această prietenie este documentată în corespondența publicată în anii 1828-29. În schimb Goethe se distanța din ce în ce mai mult de Herder și de Wieland.
Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspirația poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică.Pe această linie se înscriu romanele Wilhelm Meisters Lehrjahre („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”,1796) în opt volume, Hermann und Dorothea(1797), precum și opera autobiografică Dichtung und Wahrheit („Poezie și Adevăr”, 1808–1831) unde își prezintă cu plăcere perioada anilori 1749–1775. Cu moartea lui Schiller în 1805, Goethe simte o pierdere deosebită, și în această perioadă se îmbolnăvește de mai multe boli: (zona zoster, colică renală) etc.
O schimbare mare în viața lui Goethe, a fost anul 1806; pierderea prietenului Schiller și apropiatul război. După bătălia de la Jena soldații napoleonieni au jefuit și în Weimar. Pe data de 14 Octombrie 1806, doar mulțumită intervenției curajoase a Christianei, casa lui Goethe nu a fost jefuită. La scurt timp după aceste incidente, Goethe, în sfârșit legalizase relația cu Christiane (martorii erau, fiul August în vîrsta de 17 ani și secretarul Friedrich Wilhelm Riemer). Căsătoria nu l-a reținut însă ca deja în anul 1807 să aibă o profundă pasiune pentru Minna Herzlieb, o tânără de 18 de ani, fiica unui librar din Jena. După experiențele din acea perioadă, va rezulta romanul Die Wahlverwandtschaften („Afinitate electivă”, 1809). Caracteristic pentru Goethe este, cum el leagă în aceast roman, poezia și știința naturală: în cercetarea contemporană legată de chimie, se folosea termenul de „afinitatea elementelor”.
La Congresul din Erfurt, 27 septembrie – 14 octombrie în anul 1808, Goethe, a fost primit de Napoleon I, cu legendarul comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”)și decorând-ul cu Crucea Legiunii de Onoare.Napoleon îi propusese lui Goethe, să meargă la Paris, și să scrie piese despre eroi.
După o lungă boală, Christiane, soția lui Goethe moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările sale.În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), pînă în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către științe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie și mineralogie.Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard și Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele și notițele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecție de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumețiile lui Wilhelm Meister”).
În anul 1823 Goethe, se îmbolnăvește de inflamație a pericardului. După ce s-a însănătoșit, a devenit mai preocupat de spiritualitate decît înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoștință cu tânăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”). Cu ultimele puteri, reia lucrul la Faust II. El însuși nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvându-și corespondența, dar și mărturisind în discuții lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria. În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma.În același an încheia lucrul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare care mulți ani a fost pentru el cel mai important lucru.
La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimele sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe]. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinților în Weimar. După moartea poetului, aprecierea lui a scăzut. El se afla atunci în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui tendințe revoluționare se potriveau mai bine timpului, decât poziția conservatoare a lui Goethe. În afara de diferiți critici, chiar și din rândul bisericii, i se reproșa lipsa de patriotism, de credință și de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparține de literatura predată la școlile germane. Această perioadă de lipsă de atenție pentru Goethe și operele sale, s-a încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871.
În timpul național-socialismului, naziștii au pomenit puțin de Goethe. Umanismul și cosmopolitismul lui și idealul de educație de om pe sine stătător și însuși finalizat, nu se potrivea cu ideologia fascistă. Alfred Rosenberg, declarase în cartea sa din anul 1930 Der Mythus des 20. Jahrhunderts („Mitul secolului 20”), că Goethe nu ar fi de folos pentru următoarea: „perioadă de luptă aprigă, pentru că el a fost un personaj care a urât violența atât în viață cât și în versuri”.

Surse:
https://www.ro.biography.name/scriitori/181-germania/453-johann-wolfgang-von-goethe-1749-1832
https://www.britannica.com/biography/Johann-Wolfgang-von-Goethe
https://ziarullumina.ro/documentar/johann-wolfgang-von-goethe-creatorul-de-la-weimar-41718.html
https://deutscherlesesaalch.wordpress.com/2017/08/28/johann-wolfgang-von-goethe/
https://gandirefilosofica.wordpress.com/2008/02/13/johann-wolfgang-von-goethe/

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here