S-a întâmplat în 27 septembrie 1716

0
87
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 27 septembrie 1716: Antim Ivireanul, mitropolit al Ţării Româneşti (1708-1716), a fost ucis de către turci ( lângă Adrianopol, în drumul spre surghiun la Mănăstirea Sf. Ecaterina, de pe muntele Sinai).Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii ortodoxe şi a poporului român, dar mai ales din pricina atitudinii sale făţiş antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic şi condamnat la exil pe viaţă în mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.

     În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostaşii turci şi trupul aruncat undeva în râul Mariţa sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Câţiva ani mai târziu, Patriarhia Ecumenică a ridicat această nedreaptă caterisire şi a fost reabilitat.Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii şi-a desfăşurat-o în Ţara Românească.
        A fost, pe rând, egumen al mânăstirii Snagov, episcop de Vâlcea şi mitropolit al Ţării Româneşti. În acelaşi timp, a fost şi un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog şi autor al celebrelor Didahii (o colecţie de predici folosite la Marile Sărbători de peste an). La insistenţele Porţii Otomane, a fost exilat în anul 1716. Şi-a dat viaţa ca un martir pentru credinţa creştină, fiind ucis de ostaşii care îl escortau pe drumul exilului.
        Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe data de 27 septembrie.Sf. Antim Ivireanul este şi ctitorul mănăstirii cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor” din Bucureşti – numită azi Mănăstirea Antim – pe care a ridicat-o între anii 1713 – 1715 şi pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, această mânăstire fiind unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură şi sculptură din ţara noastră.
       Considerat cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din toată istoria ei, Sfântul Antim Ivireanul rămâne în memoria Bisericii noastre ca o personalitate de o complexitate rar întâlnită. Tipograf, arhitect de biserici, caligraf, sculptor, predicator fără egal, cunoscător al multor limbi străine, mitropolitul de origine georgiană s-a dovedit în acelaşi timp a fi un bun chivernisitor al Bisericii, cu spirit filantropic şi aplecare spre nevoile credincioşilor pe care i-a păstorit.
        Mitropolitul Antim Ivireanul a fost unul dintre cei mai străluciţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Ţara Românească. Meritele lui sunt cu atât mai mari, cu cât el n-a fost român. Începuturile vieţii lui ne sunt puţin cunoscute. Se ştie doar că era caucazian sau georgian (ivirean). Născut în anul 1650, tânărul Andrei (numele primit la botez), a căzut rob la turci. Eliberat din robie, a trăit în preajma Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, unde a deprins de tânăr sculptura, pictura, caligrafia şi limbile greacă, arabă şi turcă. În jurul anului 1690, domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească, aceasta devenind a doua sa patrie.
       Aici a găsit un spaţiu cultural propice, unde se întâlneau şi activau, sub patronajul domnitorului brâncovean, străluciţi oameni de cultură italieni şi greci, alături de renumiţi cărturari şi ierarhi români ortodocşi. Brâncoveanu s-a înconjurat de un grup de cărturari distinşi, reputaţi în tot sud-estul continentului şi în Orientul apropiat. Între ei s-au numărat Sevastos Kiminites, fost profesor şi rector la Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, şi el fost profesor şi rector la aceeaşi Mare şcoală a Patriarhiei, Ion Comnen, medic şi filosof, Iacob Pylarino, medic, contele Bartolomeo Ferrati, un medic excelent practician, înveşmântat cu o eleganţă uimitoare şi îmbucurătoare pentru ochii bucureştenilor, Manu Apostol, om de afaceri preocupat să investească în tipărirea cărţilor, Ion Românul, un pseudonim sub care se ascundea secretarul italian Giovanni Candido Romano, Antonio Maria de Chiaro, agerul secretar adus după 1709 tocmai din Florenţa, medicii Evanghelista Marignazzi, un bun practician, devenit ulterior medic al ţarului, şi Mihail Schendos van der Beck, aromân în pofida numelui, preocupat de medicină şi bogăţiile Olteniei. În rândul acestora se număra şi cărturarul Antim Ivireanul.
       În anul 1691, a ajuns conducătorul tipografiei din Bucureşti. În anul 1696, era egumen al Mănăstirii Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie şi a desfăşurat o bogată activitate tipografică timp de cinci ani. Şi-a continuat lucrarea tipografică în Bucureşti, între anii 1701-1705. În anul 1705 a fost ales episcop al Râmnicului. La începutul anului 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti, păstorind pe credincioşii români din acest principat românesc până în anul 1716.
      Una dintre preocupările de seamă ale mitropolitului Antim Ivireanul a fost zidirea sufletească a credincioşilor prin cuvânt. Vestitele lui Didahii (Învăţături) sunt foarte valoroase prin conţinutul lor. E vorba de 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite sărbători bisericeşti, ale Maicii Domnului şi ale unor sfinţi, la care se adaugă şapte cuvântări ocazionale. Predicile sale au avut şi un vădit caracter social, condamnând prin intermediul lor moravurile societăţii contemporane lui, nedreptăţile la care boierii îi supuneau pe ţărani, de asemenea, păcate pe care le mustra categoric: necinstirea părinţilor de către copii, a feţelor bisericeşti de către păstoriţi, frecventarea cârciumilor, nerespectarea zilelor de duminici şi sărbători, înjurăturile.
        Didahiile evidenţiază şi contribuţia sa remarcabilă la limba română. Criticul literar George Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române (Bucureşti, 1968, p. 19), notează că „Antim e un orator excelent şi un stilist desăvârşit, are darul de a izbi imaginaţia, are suavitate şi exaltare lirică“. În tratatul de Istoria literaturii române (Bucureşti, 1962, p. 419), redactat de o Comisie a Academiei Române, se arată că „niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de faţă, domn, boieri, episcopi şi preoţi, să asculte un cuvânt mai cald, mai înălţător, mai poetic, mai elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunţat în româneşte. Procedeele sale stilistice, comparaţiile şi metaforele, imaginile plastice şi epitetele îl aşază printre marii scriitori ai literaturii noastre medievale“. Mihail Sadoveanu consideră limba vorbită de Antim „poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii“.
       În decursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română şi una greco-slavo-română. După locul de apariţie, aceste lucrări pot fi clasificate în felul următor: 21 la Bucureşti, 15 la Snagov, 9 la Râmnic şi 18 la Târgovişte. Tipăriturile prezintă o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi biblice, cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericeşti, cărţi de învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie etc.
      Prin activitatea sa tipografică, el a sprijinit şi pe credincioşii de limbă greacă şi georgiană, Ortodoxia românească ridicându-se astfel la un prestigiu deosebit în rândul popoarelor ortodoxe. Pe când coordona activitatea tipografică la Mănăstirea Snagov, a deprins cu meşteşugul tiparului şi pe o seamă de ucenici, dintre care cel mai de seamă a fost Mihail Ştefan (Iştvanovici), care mai târziu a tipărit cărţi la Alba Iulia şi chiar în ţara natală a lui Antim, adică în Iviria. În jurul tipografiilor de la Bucureşti, Snagov, Râmnic şi Târgovişte s-au grupat şi număr de corectori, gravori şi traducători care au format o adevărată „lume a cărţii“, interesată în munca filologică hrănită mai ales de confruntarea versiunilor în vederea realizării unei corecte versiuni româneşti şi deci în acurateţea termenilor, în viaţa conceptelor, formându-se astfel o adevărată mişcare intelectuală.
       A fost alături şi de credincioşii români din Transilvania, în contextul politicii de stat austriece de atragere a românilor ortodocşi la catolicism. A trimis la Alba Iulia pe ucenicul său Mihail Ştefan, care a tipărit acolo două cărţi. După anul 1701, a sprijinit pe credincioşii ortodocşi din Şcheii Braşovului prin scrisori de îmbărbătare şi hirotonind pe unii preoţi pentru biserica lor.
        Cu referire la tipărituri poate fi evidenţiat un alt mare merit al său, acela al desăvârşirii procesului de românizare a slujbelor bisericeşti. La mijlocul secolului anterior, erau tipărite în limba română rânduielile tipiconale, în ultimele două decenii ale aceluiaşi secol erau introduse lecturile biblice în limba română, dar textul liturgic al cărţilor de cult a fost tradus şi tipărit în limba română abia în timpul păstoririi lui Antim Ivireanul.
        În perioada episcopatului la Râmnic, a dat la lumină Liturghierul (prima ediţie în Ţara Românească) şi Evhologhionul (Molitvelnicul), în limba română, în 1706. Ajungând mitropolit, a tradus în româneşte şi a tipărit, la Târgovişte, Psaltirea (1710) Octoihul (1712), Liturghierul (1713) şi Molitvelnicul (1713), în a doua ediţie, apoi Catavasierul (1714) şi Ceaslovul (1715). Prin cărţile sale de slujbă în limba română, „datina străină a primit o lovitură de moarte“, după cuvântul lui Nicolae Iorga (pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 149).
         Învăţatul florentin Del Chiaro, care a trăit la curtea domnitorilor Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino, ne spune că mitropolitul Antim Ivireanul a zidit în Bucureşti „o măreaţă mănăstire cu o prea frumoasă biserică cu hramul Tuturor Sfinţilor“. Este vorba de Biserica sau Mănăstirea Antim, aşa cum au numit-o credincioşii de-a lungul timpului.
      Mitropolitul Antim şi-a sfârşit viaţa în împrejurări tragice, în toamna anului 1716, după ce a ajuns în scaunul domnesc primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat. Acuzat că ar fi intrat în legătură cu austriecii şi că ar fi uneltit împotriva turcilor şi a domnului fanariot, a fost arestat şi închis în temniţa palatului. La cererea domnului, patriarhul ecumenic şi sinodul său l-au caterisit sub acuzaţia că s-a făcut vinovat faţă de Imperiul Otoman şi faţă de domn. A fost condamnat la exil în Muntele Sinai.
        Spre a preîntâmpina vreo răzvrătire a credincioşilor, Antim a fost ridicat şi pornit în miez de noapte „cu carul“ sub paza unor turci. N-a ajuns să-şi ispăşească pedeapsa, pentru că ostaşii turci care-l duceau spre locul exilului l-au ucis, aruncându-i trupul într-un râu în apropierea Adrianopolului. În felul acesta şi-a sfârşit viaţa, muceniceşte. Sentinţa de caterisire a fost ridicată de Sinodul patriarhal condus de patriarhul ecumenic Athenagoras, abia la 8 martie 1966.
      La 21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe mitropolitul Antim în rândul sfinţilor, fiind prăznuit în fiecare an în ziua de 27 septembrie. Este considerat cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din toată istoria ei. Prin întreaga sa activitate pastorală, tipografică şi predicatorială, ca episcop şi mitropolit, Sfântul Antim a întruchipat pe adevăratul păstor care-şi pune sufletul pentru credincioşii săi. Viaţa lui a fost o întreagă jertfă de muncă şi de râvnă pentru ridicarea Bisericii şi luminarea credincioşilor. Deşi străin de neam, el a învăţat limba românească în chip desăvârşit, lăsându-ne în tălmăcirile şi prefeţele sale, în didahiile şi în sfaturile sale duhovniceşti cel mai frumos grai românesc.

Surse:

Predescu, Lucian – Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999

https://www.citateortodoxe.ro/biografie/sfantul-antim-ivireanul

http://www.bibnat.ro/dyn-doc/Antim%20Ivireanul.pdf

https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-martir-antim-ivireanul-mitropolitul-tarii-romanesti

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/sinaxar/sfantul-ierarh-antim-ivireanul-cu-suflet-de-roman-39124.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here