S-a întâmplat în 27 iunie 1905

0
66

S-a întâmplat în 27 iunie 1905: Revolta de pe crucişătorul rusesc Potemkin. „Potemkin”, pe numele întreg Kniaz Potiomkin Tavriceski a fost o navă de luptă a Flotei Mării Negre a Imperiului Ţarist. A fost construit pe şantierul naval Nikolaev, începând cu anul 1898, şi a fost lansat la apă în 1904. Crucişătorul a fost botezat în onoarea prinţului Grigori Alexandrovici Potiomkin (23 septembrie 1739 – 5/16 octombrie 1791) fost general-feldmareşal rus, demnitar al statului şi favorit al ţarinei Ecaterina a II-a.

      Celebritatea vasului de război rus avea să se datoreze revoltei marinarilor de pe vas din iunie 1905. Povestea revoltei este cunoscută, ea devenind subiectul unei ecranizări de succes a regizorului rus Sergei M. Eisenstein – Crucişătorul Potemkin / Bronenoset Potemkin. URSS, 1926. Pe fondul unor nemulţumiri crescânde, cauzate şi de înfrângerile succesive ale flotei ruseşti în războiul cu Japonia, la bordul crucişătorului Potemkin are loc o revoltă spontană (27 iunie), cauzată şi de hrana mizerabilă care era servită marinarilor. Când aceştia au refuzat să mănânce carnea alterată, ofiţerii de la bordul vasului au interpretat gestul lor ca pe un act de gravă nesupunere, drept pentru care au încercat să suprime prin forţă nemulţumirea. Din nefericire, marinarii au răspuns prin violenţă, iar situaţia a scăpat de sub control. Ofiţerii au fost fie ucişi, fie luaţi prizonieri, iar marinarii au preluat comanda vasului. În fruntea marinarilor răzvrătiţi era Afanasii Nikolaevici Matiuşenko, despre care s-a spus ulterior că ar fi fost şeful celulei bolşevice de la bordul lui Potemkin.
       După ce au preluat comanda vasului, marinarii de pe Potemkin au hotărât să pornească către portul Odessei. Opţiunea aceasta era justificată de mai multe considerente. În primul rând, era nevoie de o aprovizionare a vasului cu combustibil şi hrană, iar Odessa era unul dintre cele mai active şi dezvoltate porturi ruseşti. Un alt motiv pentru care marinarii răzvrătiţi au ales Odessa îl reprezenta dorinţa de a încerca să atragă de partea revoltei lor şi pe locuitorii oraşului. De ceva vreme, greve prelungite ale muncitorilor din Odessa paralizaseră activitatea economică a oraşului.

         Episodul s-a sfârşit însă tragic, printr-o intervenţie brutală a trupelor imperiale. Nici manevrele de intimidare ale marinarilor şi nici cele câteva obuze pe care aceştia le-au lansat asupra Odessei nu au avut darul de a schimba soarta lor.În urma masacrului de pe cheiul Odessei, crucişătorul a părăsit portul la data de 1 iulie. Filmul lui Eisenstein se încheie aproximativ în această secvenţă temporală, cu plecarea cuirasatului din portul Odessei şi cu întâlnirea cu alte vase din escadra imperială care nu s-au angajat într-un schimb de focuri cu Potemkin.

       În după-amiaza zilei de 2 iulie 1905, locotenent comandorul N. Negru, căpitanul portului Constanţa se afla la bordul vasului S.M.R. „România” în compania locotenent colonelului Nicolae N. Banov, comandantul staţionarului rus „Psezuape”, care se afla ancorat în rada portului Constanţa. În jurul orelor 17:00, lui Nicolae Negru i-a fost adus la cunoştinţă faptul că un vas de război se îndrepta către port, din direcţia Sulina. Odată cu apropierea vasului, comandantul rus a recunoscut crucişătorul „Potemkin”, care cu o zi înainte părăsise portul Odessa. Se pare că autorităţile ţariste anticipaseră destinaţia cuirasatului, întrucât comandantul rus N. Banov fusese informat de către Legaţia Rusă de la Bucureşti, doar cu câteva ore mai devreme, de posibilitatea ca „Potemkin” să ajungă la Constanţa.Primirea vasului de către autorităţile româneşti s-a făcut în conformitate cu toate regulile marinăreşti. La rândul lor, marinarii de pe Potemkin au arătat o grijă deosebită pentru etichetă, primindu-l pe căpitanul portului cu onorurile care i se cuveneau.
     Întâlnirea a fost însă una protocolară iar primirea destul de rece. Reprezentanţii marinarilor i-au înmânat căpitanului N. Negru o listă cu provizii pe care le cereau şi pe care se angajau să le plătească pe loc [Cererile marinarilor: 400 tone de cărbune, 200 de kilograme de său (ulei) pentru maşină, 200 de litri de vin, 8 boi, pâine pentru trei zile socotit la 800 de oameni, 40 de kilograme de tutun şi 15 kilograme de hârtie de ţigară]. Precaut, căpitanul le-a răspuns marinarilor că decizia în această chestiune nu îi aparţine, dar că va face toate demersurile către autorităţile de la Bucureşti pentru ca să primească un răspuns urgent.
      Iniţial, autorităţile româneşti au refuzat să acorde vasului dreptul de a se aproviziona şi au avut loc mai multe negocieri. Printre altele, s-a adus în discuţie şi posibilitatea ca românii să răscumpere crucişătorul, ofertă pe care marinarii au respins-o ferm. Autorităţile româneşti au trebuit să suporte şi presiunile diplomaţiei ruseşti care încerca să blocheze orice posibilitate de scăpare pentru marinarii de pe vas. În condiţiile în care părea că nu se poate ajunge la nici un compromis între marinarii răzvrătiţi şi autorităţile româneşti, şi întrucât singura soluţie acceptată de către Bucureşti era debarcarea şi predarea vasului de război, Matiuşenko şi tovarăşii lui de luptă au decis să părăsească portul Constanţa.Destinaţia lor era Theodosia, portul rusesc de la Marea Neagră cu cel mai slab sistem defensiv.Necesitatea aprovizionării devenise stringentă.
       Ajunşi la Theodosia, marinarii de pe Potemkin au întâmpinat noi refuzuri în ceea ce priveşte aprovizionarea navei. Căpitanul micului port rusesc a pretextat că nu poate satisface nevoile răzvrătiţilor întrucât oraşul nu dispunea de cantităţile atât de mari de cărbune. Mai mult decât atât, în urma unor schimburi de focuri, mai mulţi marinari de pe Potemkin au fost ucişi. Alternativele potemkiniştilor deveneau din ce în ce mai puţine. Dacă ar fi continuat să ducă această luptă surdă cu autorităţile ruseşti, era clar că vor rămâne în curând fără provizii. Ori în acel caz, singura soluţie nu era decât să se predea, mai ales în condiţiile în care toate vasele de război din Flota rusească a Mării Negre se aflau pe urmele lor.Iar dacă s-ar fi predat, cu toţii ştiau că vor sfârşi în faţa plutonului de execuţie.
         Astfel, gândul întoarcerii la Constanţa părea să devină în mintea a din ce în ce mai mulţi marinari ca o soluţie acceptabilă. În definitiv, românii le promiseseră că dacă vor debarca şi vor preda vasul, vor fi lăsaţi liberi şi nu vor fi extrădaţi în Rusia ţaristă. În noaptea de 7-8 iulie 1905, la orele 2:00 ale dimineţii, crucişătorului  intra lent, pentru a doua oară, în portul Constanţa. După o serie de discuţii care s-au purtat chiar în acea dimineaţă, Matiushenko părea încrezător că va obţine o înţelegere în termenii pe care autorităţile româneşti îi propuseseră cu ocazia vizitei lor anterioare: predarea vasului autorităţilor româneşti şi debarcarea tuturor marinarilor; mai mult decât atât, toţi marinarii urmau să fie lăsaţi liberi şi tuturora urma să li se acorde cetăţenia română. Abia dădeau zorile când şalupe pline cu marinarii de pe Potemkin începeau să ajungă la ţărm.
      Cei aproape 750 de marinari răzvrătiţi rămâneau în România.Chiar după încheierea episodului din portul Constanţa, povestea nu avea să se încheie. Potemkiniştii reprezentau un pericol real pentru statul român, iar Siguranţa trebuia să îi supravegheze îndeaproape. Sarcina nu se va dovedi deloc facilă, mai ales în condiţiile în care mulţi dintre foştii marinari vor deveni agenţi agitatori ai bolşevicilor în România. Condiţiile de viaţă ale acestora în România nu au fost din cele mai uşoare. Dat fiind că „potemkiniştii” păreau şi puteau fi o ameninţare permanentă pentru democraţia românească, au existat reguli precise care au reglementat statutul lor în România. Libertatea de mişcare le era condiţionată de înştiinţarea autorităţilor. La fel, mutarea într-o altă localitate se putea face doar dacă în prealabil s-ar fi obţinut aprobări în acest sens.
        „Potemkiniştii” rămaşi în România au devenit în curând suspecţii permanenţi în cazurile oricăror tulburări sociale sau ale protestelor sindicale. În timpul revoltelor ţărăneşti din 1907, mulţi dintre vechii marinari de pe Potemkin au fost arestaţi preventiv, fiind suspectaţi de implicare în declanşarea revoltelor. Aceeaşi măsură va fi fost aplicată ulterior cu ocazia vizitei oricărui înalt oficial rus. Măsura arestului preventiv era justificată, spuneau autorităţile române, de necesitatea de a asigura condiţii de maximă securitate înalţilor oaspeţi ruşi. Peste ani, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, acelaşi tip de precauţii a dus la internarea preventivă, în special în lagărul de la Tg. Jiu, a mai multor „potemkinişti”. Treizeci şi patru de foşti marinari de pe „Potemkin” mai trăiau în România la cincizeci de ani de la atât de celebra revoltă. Ca o răsplată pentru trecutul lor „revoluţionar, vechii „potemkinişti” au fost beneficiarii unei călătorii în ţara de unde fuseseră nevoiţi să fugă în urmă cu jumătate de secol Călătoria în Uniunea Sovietică a fost asigurată de statul român, iar la întoarcerea lor a fost organizată o sesiune de lucrări la Institutul de Istorie a Partidului, unde vechii marinari au fost invitaţi să îşi depene amintirile.
       La doar 24 de ore după ce echipajul de pe Potemkin se predase, în rada portului Constanţa ajungeau vasele de război ruseşti „Sinope” şi „Sfânta Treime”, sub comanda contra-amiralului Pisarevţi, care plecaseră în urmărirea crucişătorului. În ciuda presiunilor Sankt-Petersburgului, autorităţile româneşti nu au acceptat extrădarea echipajului, permiţând în schimb ruşilor să îşi recupereze vasul pe jumătate scufundat. După două zile de eforturi, ruşii au reuşit să readucă crucişătorul pe linia de plutire. La 9 octombrie 1905, ţarul Nicolae II a decretat ca numele crucişătorului să fie schimbat – „Pantelymon”, un nume de altfel peiorativ, care viza, în acelaşi timp, să şteargă din memoria contemporanilor simbolistica revoluţionară pe care numele „Potemkin” o dobândise.

       După declanşarea Primului Război Mondial, crucişătorul a fost din nou rebotezat, cu un nume ceva mai adecvat – „Luptătorul pentru libertatei” (Boretz za Svobodu). Istoria nefericită a crucişătorului s-a încheiat într-o notă la fel de tragică, fiind scufundat la 25 aprilie 1919 de către proprii ofiţeri care nu doreau ca vasul să ajungă în mâinile bolşevicilor.

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/revolta-de-pe-potemkin

https://www.cugetliber.ro/stiri-cultura-educatie-constanta-1905-istoria-unei-crize-militare-fara-precedent-278576

https://adevarul.ro/locale/constanta/culisele-tragedii-marea-neagra-rascoala-crucisatorul-kneaz-potemkin-dus-moartea-ofiterilor-comandantului-1_576165ab5ab6550cb8f9e4e3/index.html?ref=yfp

https://stefanbosomitu.wordpress.com/2013/08/06/cuirasatul-potemkin-si-povestea-de-dupa-poveste/

https://www.ziuaconstanta.ro/in-constanta/constanta-de-odinioara-in-imagini/constanta-de-odinioara-guvernul-roman-a-reamintit-autoritatilor-rusesti-ca-in-apele-teritoriale-romanesti-vegheaza-asupra-ordinii-doar-armata-si-593868.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here