S-a întâmplat în 25 iulie 1857, 25.VII / 6.VIII

0
62
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 25 iulie 1857, 25.VII / 6.VIII: Întrevedere între Napoleon al III-lea şi regina Victoria, în cadrul căreia s-a ajuns la o soluţie de compromis privind Principatele Române: Marea Britanie accepta anularea alegerilor (falsificate) din Moldova, iar Franţa se mulţumea cu o unire parţială (Ţara Românească şi Moldova urmând să aibă instituţii similare) şi renunţa la proiectul privind unirea acestora sub un principe străin; pe plan diplomatic, această întrevedere a reprezentat un moment important în realizarea statului român.

       Cu o zi în urmă (la 24.VII./5.VIII.1857) Franţa, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei au hotărât ruperea legăturilor cu Poarta Otomană, care refuzase să anuleze alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova (din 7/19.VII.1857), falsificate de ultraconservatorul Nicolae Conachi-Vogoride, ostil unirii Moldovei cu Ţara Românească.

        Marile puteri, cu interesele lor în conflict, nu au putut  adopta o poziție clară și coerentă față de cele mai importante aspecte ale problemelor românești, poziție dictată, după caz, de beneficiile individuale și calculele lor de viitor. Totodată, n-au putut să ignore cu totul problemele ce se ridicau în Principatele Dunărene. În timp ce pentru Franța Unirea Principatelor reprezenta o cauză ridicată public la rang de misiune nobilă, pentru Austria și Turcia ea deschidea perspectiva sumbră a dezmembrării lor ca imperii, iar pentru Rusia ea ajunsese acum doar un mijloc pentru recâștigarea pozițiilor pierdute în urma războiului.
         Între 1856 și 1859 problema Principatelor, în special frământările interne legate de unirea acestora, au rămas, în aceste condiții, în atenția diplomației și opiniei publice europene în general. Pentru Franța însă, problema nerezolvată a Unirii Principatelor Române s-a menținut între obiectivele politicii sale curente.Împrejurările generale, ca și cele specifice, au făcut astfel, natural, ca Franța să continue a fi puterea către care s-au îndreptat așteptările încă neîmplinite ale românilor. Franța însăși s-a angajat în sprijinirea românilor și și-a plasat încrederea în ei, urmărind finalizarea noii sale politici și triumful intereselor ei în Europa Orientală. Practic, condițiile istorice au impus cunoașterea societății românești, evaluarea energiilor și posibilităților sale din perspectiva politicii franceze condiționată de jocul intereselor europene ale Franței.
        În împrejurările date, în a doua jumătate a lui 1856 mișcarea unionistă din Țara Românească și Moldova era încă reținută, acest lucru datorându-se în primul rând faptului că problema Principatelor stagna pe plan internațional, nefiind soluționată nici problema elaborării firmanului electoral în temeiul căruia trebuiau convocate Adunările Ad-hoc. Merită aici amintit efortul ambasadorului francez la Constantinopol, Edouard Thouvenel, dar și al diplomației franceze în general, care, deși cu sincope, a contribuit cu o abilitate nedezmințită de tradiție să includă stipulațiile Tratatului de la Paris din 1856, în preocupările sale.
        Nu există niciun fel de îndoială că împăratul a imprimat personal politicii franceze orientarea sa în chestiunea Principatelor, căci la temelia acestei politici se aflau nu numai interesele Franței, ci și întreg orgoliul său politic.Napoleon al III-lea s-a menținut, într-adevăr, constant pe această linie până la întâlnirea de la Osborne. Se poate observa, încă de acum, că politica imperială era atât de personală, încât n-a ajuns a fi prea clară, de multe ori, nici chiar diplomaților săi. Implicarea împăratului francez în formularea politicii franceze privind Principatele pare chiar să fi avut obiective mai numeroase, curente și de rezervă chiar, inclusiv acela de a controla și regla energia explozivă a românilor, care nu acționau având la dispoziție cunoașterea implicațiilor calculelor franceze.
       După falsificarea alegerilor din Moldova se știe care a fost poziția Franței și a lui Napoleon al III-lea, precum și a puterilor pro-unioniste. Au urmat întrevederile cruciale de la Osborne (iulie-august 1857), dintre împăratul Napoleon al III-lea și regina Victoria, unde s-a ajuns la o formulă de compromis, hotărându-se anularea alegerilor falsificate în Moldova în schimbul renunțării Franței de a mai susține fățiș unirea deplină sub un principe străin.Analizând poziția Franței, interpretările date întâlnirii de la Osborne, se poate afirma că Napoleon al III-lea, deși nu a abandonat ideea Unirii Principatelor, s-a angajat pe calea concesiilor.
      Evoluția ulterioară a evenimentelor avea să probeze că alunecarea Franței pe panta concesiilor va atinge treapta subminării Unirii și că, prin urmare, nu diplomația europeană va da românilor Unirea, ci ei înșiși o vor impune, în pofida tranzacțiilor internaționale sancționate prin acte formale, bucurându-se de complicitatea și sprijinul puterilor pro-unioniste, și în primul rând al Franței.
       Convenția de la Paris, semnată la 7/19 august 1858 la capătul unor îndelungate și dificile tratative între Puterile Garante, favorabile unirii, cu cele care se împotriveau – era, cum s-a observat pe bună dreptate, un compromis inerent între Unire și separatism, între stipulații conservatoare și înaintate, un compromis între principii opuse, ilustrat foarte bine în numele noului stat – Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Rezultatele Conferinței de la Paris (1858) nu ofereau Principatelor Române chiar Unirea dorită de ele. Conferința și Convenția de la Paris fuseseră, până la urmă, o succesiune de renunțări în primul rând ale Franței, diplomații ei fiind preocupați să salveze și onoarea lui Napoleon al III-lea, angajată încă din 1856 și în anii următori, prin acte oficiale și oficioase, în sprijinul Unirii pe scena europeană.
        Totuși, în ciuda obiecțiilor, Franța nu a abandonat ideea Unirii, decât în măsura în care nu i-a ascultat până la capăt pe români, căci, în procesul formulării unei politici de sprijinire a Unirii, Parisul a instituit treptat obiective și limite proprii, flexibile, în acord, pe de o parte, cu ritmurile și interesele sale dar, pe de altă parte, condiționate de factori dintre cei mai diverși.Putem constata că Franța, care a acordat un sprijin decisiv cauzei românești în anii 1856-1859, chiar dacă au existat pe parcurs și o serie de abandonuri, a dispus în același timp și de planurile secrete ale împăratului Napoleon al III-lea, care a intervenit chiar personal în rezolvarea problemei românești. În realitate, după cum afirma unul dintre cei mai de seamă istorici și un bun cunoscător al raporturilor româno-franceze în epoca Unirii, „faptele sunt mult mai complicate decât sunt înfățișate în documentele diplomatice.

        Numărul celor angajați în problematica legată de Principate este atât de mare, corespondența diplomatică sau cea particulară este atât de numeroasă, opiniile atât de diferite, încât este deosebit de dificil să intri în climatul epocii, să desprinzi legăturile și interdependențele dintre fapte, motivațiile unor atitudini, ținta către care s-au îndreptat toate acestea.

Surse:

https://radioromaniacultural.ro/documentar-160-de-ani-de-la-unirea-principatelor-romane/

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/cuza-si-napoleon-al-iii-lea-73063.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/politica-orientala-a-lui-napoleon-al-iii-lea-si-destinul-romaniei-moderne

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/un-prieten-si-un-aliat-constant-al-romanilor-imparatul-frantei-napoleon-al-iii-lea

https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/napoleon-al-iii-lea/

https://uzp.org.ro/13047/intalnirea-dintre-vasile-alecsandri-si-napoleon-al-iii-lea-a-decis-soarta-romaniei/

https://www.scribd.com/document/379040558/Napoleon-Al-III-lea-Și-Unirea-Principatelor

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here