S-a întâmplat în 25 februarie 1866

0
109

S-a întâmplat în 25 februarie 1866 . Debutul literar al lui Mihai Eminescu, în revista „Familia” din Oradea, cu poezia  „De-aş avea…”. Prima poezie semnată de Eminescu a fost primită cu entuziasm de către directorul revistei, Iosif Vulcan, care i-a şi schimbat numele din Eminovici în Eminescu. Poate e bine să spunem că, pe atunci, revista apărea la Budapesta…

       Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a semnat-o M. Eminovici, închinată memoriei profesorului său şi apărută în broşura scoasă la moartea acestuia, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”.

        În acelaşi an începe colaborarea la revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, care are meritul de a-l fi descoperit pe viitorul mare poet.

       Adevăratul debut în poezie are loc la 25 februarie 1866, la vârsta de 16 ani,în nr. 6/1866 (25 febr.-9 mart.) al revistei, când directorul acesteia îi va publica prima poezie, „De-aş avea…”.

          La începutul anului 1866, Iosif Vulcan primea la redacţia revistei „Familia”, aflată şi ea la primele apariţii, o scrisoare însoţită de câteva poezii ale unui elev din Cernăuţi. Autorul, care se numea Mihail Eminovici şi se recomandase ca fiind elev „privatist” la gimnaziul din oraş, ruga a i se publica în revistă primele sale încercări poetice.

          Plăcut surprins de talentul tânărului de numai 16 ani, Vulcan îi publică una dintre poeziile trimise, „De-aş avea”, în numărul 6, însoţită de o notă plină de generozitate şi de încurajare: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut”.

          De asemenea, la Poşta redacţiei îi comunica următorul mesaj, care trădează impresia plăcută ce i-a facut-o poezia, dar şi dorinţa de a continua colaborarea: „Cernăuţi. M.E. Şi corespundinţe am primi cu bucurie.”

         Va fi avut însă o tresărire când, în dreptul numelui, a văzut trecut Eminescu şi nu Eminovici, aşa cum se semnase el. Ce se întâmplase? Părându-i-se că nu are o rezonanţă clar românească, Vulcan şi-a luat permisiunea de a-l româniza, transformându-l în Eminescu, fără a-i da niciun fel de explicaţii. După o scurtă chibzuinţă, poetul a acceptat noua formă a numelui şi din acel moment tot ce a publicat a semnat numai Mihai Eminescu.

          Începând cu 1866 şi până în primăvara anului 1883, această primă poezie a fost urmată de încă 18, printre care se află: „O călărire în zori”, „Din străinătate”. Alte poezii sunt „La Bucovina”, „Misterele nopţii”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „La Heliade”, „La o artistă”. Tot la început scrie „Amorul unei marmure”, „Junii corupţi”, „Pe lângă plopii fără soţ…”, „Şi dacă…”, „Din noaptea…”.

         O primă culegere din opera poetică eminesciană este singurul volum de poezii tipărit în timpul vieţii lui M. Eminescu. Acesta a marcat consacrarea sa definitivă ca mare poet, a apărut la 21 decembrie 1883. Volumul „Poesii” a fost tipărit de Editura Librăriei, Socecu&Comp – Bucureşti. A fost tipărit într-o frumoasă ţinută grafică, cu un portret al poetului şi cu o scurtă prefaţă a lui Titu Maiorescu. Acesta a îngrijit această primă ediţie a poeziilor eminesciene. Cartea cuprinde 307 pagini, cu gravuri în capul filelor.

          Este singurul volum de poezii publicat în timpul vieţii marelui poet. Alte două ediţii sunt publicate în 1885 şi în 1888. Cartea a fost tipărită în lipsa autorului din ţară. Acesta era internat într-un sanatoriu în Germania. În 1883 apăreau primele semne ale bolii care-l va răpune în cele din urmă.

          La moartea poetului, în 15 iunie 1889, revista Familia a publicat un număr de doliu. Numărul a fost consacrat în întregime activităţii şi operei sale. În el, naşul său poetic, Iosif Vulcan, scria în necrolog, printre altele, următoarele.

           „… A avut şi el soartea celor mai mulţi poeţi mari. A făcut gloria naţiunii sale, dar a fost şi a rămas sărac, a trăit luptându-se cu lipse materiale şi a murit în mizerie… Geniul lui nemuritor s-a stins într-un spital, într-o cameră obscură, părăsit de toţi, fără să vie cineva a-i da cele din urmă mângâieri în starea-i nenorocită, fără să aibă un prieten care să-i ţie lumina, când marele său spirit avea să părăsească corpul-lut, fără să se găsească o mână care să-i închidă pleoapele amorţite pentru totdeauna… După cum se ştie, noi am introdus pe Eminescu în literatură şi tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă şi mai admirabile poesii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul şi mormântul”.

Surse:

http://romanintezet.hu/files/2013/Personalitati.pdf

http://mariaberenyi.hu/Budapest.pdf

http://www.scritub.com/literatura-romana/Fisa-biobibliografica-Mihai-Em1846141819.php

https://revistafamilia.ro/

http://www.bjmures.ro/bd/B/001/39/B00139.pdf

http://foaiaromaneasca.blogspot.com/2016/03/un-secol-si-jumatate-de-la-debutul.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here