S-a întâmplat în 24 septembrie 1724

0
70
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 24 septembrie 1724: A avut loc sfinţirea complexului monastic „Văcăreşti”, ctitorie a primului domnitor fanariot Nicolae Alexandru Vodă Mavrocordat. Construcţia a început în anul 1716. A fost demolată în 1986 din ordinul lui Ceauşescu.

    Aşezat la sud-est de Bucureşti, în apropierea drumului ce ducea spre Dunăre şi apoi la Constantinopol, ansamblul de la Văcăreşti a început să fie ridicat din anul 1716 şi apoi între 1719-1722/1724 din porunca lui Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească, fiind finalizat între anii 1732-1736/1739 de fiul acestuia, Constantin Mavrocordat. Biserica, cu hramul Sfintei Treimi, a fost sfinţită în 13/24 septembrie 1724, dar încă din 1721 mănăstirea a fost închinată Patriarhiei de la Ierusalim, iar în tot timpul cât a funcţionat obştea monahală de la Văcăreşti a depins de aceasta.
        Cu o suprafaţă în plan de 18.000 mp, principalele construcţii ale Mănăstirii Văcăreşti datau sau au fost iniţiate din perioada lui Nicolae Mavrocordat: incinta mare cu biserica, casa domnească (arhondaricul), stăreţia, chiliile, cuhniile şi turnul-clopotniţă de pe latura de vest. Având în vedere însă caracterul unitar al incintei principale, putem considera cu siguranţă că toate clădirile realizate aici, inclusiv galeriile cu arcade de pe latura estică a incintei şi paraclisul, cu hramul Sf. Nicolae, construite ceva mai târziu de Constantin Mavrocordat, au fost prevăzute de la începutul ctitoririi ansamblului, toate fiind sigur rezultatul unui plan prestabilit. Încheierea etapelor originare de edificare ale Mănăstirii Văcăreşti poate fi apreciată că a fost sfinţirea paraclisului în 18 februarie 1739.
       Până atunci, Constantin Mavrocordat va mai extinde mănăstirea în partea sa vestică prin construirea unei a doua incinte şi a unui turn de gardă. Acesta, împreună cu turnul-clopotniţă, biserica domnească şi paraclisul jalonau axul dominant al ansamblului, care cu o rigoare clasică ordona simetric întreaga compoziţie.
        Din punct de vedere arhitectural, al sculpturii şi picturii murale, Mănăstirea Văcăreşti a constituit o desăvârşire strălucită a stilului brâncovenesc, remarcându-se prin sinteza omogenă între elementele tradiţionale, de factură post-bizantină, cu cele renascentiste şi baroce, la care se adăugau şi unele influenţe oriental-constantinopolitane.
        Până după mijlocul secolului al XIX-lea, Mănăstirea Văcăreşti a rămas una din principalele aşezări monahale din Bucureşti şi împrejurimile sale. Cu toate vicisitudinile epocii fanariote, aşezământul de la Văcăreşti îşi păstrează măreţia, chiar dacă, mai ales la începutul secolului al XIX-lea, este afectat de ocupaţiile militare ruseşti sau otomane (1805, 1807), dar în special de cutremurele din 1802 şi 1838, când se produc avarii grave, în special la biserică şi casa domnească.
       În 1802, turla de peste naosul bisericii se prăbuşeşte, fiind reconstruită din lemn. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, profitând de etape de prosperitate, se extind şi se supraetajează corpurile de chilii din cele două incinte, se supraînalţă turnul-clopotniţă, se adaugă frontoane la biserică şi foişorul paraclisului etc., stilistic intervenţiile exprimând opţiunile neoclasice proprii epocii. În anii 1850, pe lângă alte lucrări de întreţinere, se reface pictura interiorului bisericii, respectându-se stilul iniţial, iar până în 1864 învelitoarea din olane este înlocuită cu tablă.
        Primul pas în risipirea tezaurului cultural şi artistic pe care-l reprezenta Mănăstirea Văcăreşti se petrece începând cu sfârşitul anului 1863, odată cu adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti. Atunci va intra în patrimoniul statului un sfert din teritoriul ţării, stăpânit până atunci de mănăstirii, bună parte din ele închinate (dependente) Locurilor Sfinte. Aplicarea însă fără discernământ a secularizării, asociată cu alte legi privind viaţa bisericească şi monahală, adoptate în aceeaşi perioadă, a afectat grav patrimoniul mănăstirilor, care în majoritatea cazurilor, odată ajuns în proprietatea statului, s-a risipit datorită neglijenţei administraţiei, de regulă, nepregătită, dar uneori şi indiferentă la valorile culturale pe care trebuia să le gestioneze.
      În primul rând, este vorba de biserici şi alte clădiri ale fostelor mănăstiri, majoritatea posibile monumente de arhitectură. Dacă, în general, bisericile au fost preluate de parohii, multe clădiri mănăstireşti au fost folosite pentru şcoli, azile de bătrâni sau sedii administrative, altele au fost părăsite şi apoi demolate din raţiuni de sistematizare ale oraşelor (mai ales în Bucureşti), iar câteva zidiri monahale, de regulă, din afara localităţilor, au fost utilizate ca închisori.
       Aşa s-a întâmplat şi cu Mănăstirea Văcăreşti, ale cărei clădiri trec în proprietatea statului şi în 1865 sunt amenajate ca închisoarea oraşului Bucureşti, fără să mai revină niciodată la menirea lor iniţială, cea religioasă şi culturală, fiind începutul sfârşitului pentru fosta ctitorie a Mavrocordaţilor. Pe lângă Mănăstirea Văcăreşti vor deveni închisori alte nouă foste lăcaşuri monahale din Muntenia şi Moldova şi anume: Dobrovăţ, Galata, Bisericani, Cozia, Plătăreşti, Mislea, Târgşor, Bucovăţ şi Mărgineni.
       Treptat, aspectul iniţial al Mănăstirii Văcăreşti a fost grav mutilat de construcţii parazitare realizate pentru funcţionarea închisorii, fără să se ţină seama vreodată de valoarea de monument de arhitectură a acesteia. Pentru amenajarea celulelor de detenţie s-au zidit arcadele galeriei de pe latura de est a incintei mari (care, într-o primă fază, a fost lăţită la etaj cu o a doua galerie din lemn, acoperind-o pe cea originară). Stăreţia şi casa domnească, inclusiv cele două foişoare ale acesteia din urmă, au suferit în repetate rânduri extinderi şi modificări, în special, ale compartimentărilor interioare, dar şi ale faţadelor.
        În primele decenii ale secolului al XX-lea, în exteriorul laturii de est a incintei mari, s-au ridicat două clădiri, parter şi etaj, care sufocau volumul delicat al paraclisului. Clădirile din jurul incintei mici se transformă în mai multe rânduri şi se construiesc noi corpuri care împart curtea în trei zone. În afara mănăstirii se ridică un alt zid de incintă, de tip penitenciar, cu înălţimea de patru metri şi 60 de centimetri grosime, întărit cu contraforţi masivi şi nouă foişoare pentru pază.
      Cel mai puţin a avut de suferit biserica, faţă de care s-a arătat grija cuvenită unui lăcaş de cult, până la instaurarea puterii comuniste oficiindu-se aici slujbe religioase pentru deţinuţi, contribuind probabil ca frescele bisericii să se păstreze într-o stare satisfăcătoare până în momentul demolării. Poate este o ironie a sorţii, dacă nu ar fi crudul adevăr, că cei mai mulţi dintre cei care au avut posibilitatea să cunoască direct acest monument în ultimul său secol de existenţă au fost gardienii şi deţinuţii („monahii ruşinii”, cum îi denumeşte G. M. Cantacuzino printr-o ironică metaforă) şi nu, cum ar fi fost firesc, marele public interesat, cercetătorii şi oamenii de cultură sau tinerii, care nu au avut niciodată acces liber în Mănăstirea Văcăreşti.
       Ansamblul de aici nu putea fi studiat nemijlocit, fiind, din păcate, numai un subiect în manualele de istoria artei sau arhitecturii. Mănăstirea Văcăreşti şi atunci când exista era o frumoasă necunoscută ştiută cel mult din poveşti. De la începutul secolului al XX-lea, totuşi mari oameni de cultură – cum ar fi istoricii Nicolae Iorga, Virgil Drăghiceanu, Constantin C. Giurescu sau arhitecţii Nicolae Ghika-Budeşti, I. D. Trajanescu, G. M. Cantacuzino şi Grigore Ionescu, care va trata subiectul şi după cel de al Doilea Război Mondial alături de Vasile Drăguţ sau Răzvan Theodorescu ş.a. – vor prezenta, foarte bine argumentat din punct de vedere teoretic, importanţa excepţională a Mănăstirii Văcăreşti ca monument istoric şi de arhitectură, probând creşterea interesului faţă de acesta, însă fără forţa şi susţinerea necesară pentru salvarea şi punerea sa în valoare.
       În perioada interbelică, Comisiunea Monumentelor Istorice iniţiază studii şi începe unele lucrări de restaurare a bisericii domneşti. Pentru refacerea turlei naosului se demolează cea din lemn, datând de la începutul secolului al XIX-lea, care a fost înlocuită cu un provizorat, sub forma unui acoperiş în patru ape, care va fi însă de durată, reconstruirea turlei neapucând să se mai facă vreodată.
         În 1946, Constantin C. Giurescu aprecia Mănăstirea Văcăreşti ca monumentul cel mai reprezentativ din secolul al XVIII-lea, concluzionând că „…Văcăreştii înseamnă punctul cel mai înalt al sculpturii în piatră atins în Muntenia. Şi acest monument unic, în loc să fie un loc de pelerinaj al iubitorilor de frumos şi o mândrie a Bucureştilor, a ajuns, prin lipsa de pietate şi de înţelegere a generaţiilor trecute, să slujească drept biserică de închisoare! Această ruşine trebuie să înceteze; în chiliile vechiului lăcaş trebuie instalate o şcoală şi o bibliotecă, aşa cum a fost acum două sute de ani”.
        De regulă însă închisoarea şi monumentul de arhitectură de la Văcăreşti vor constitui subiecte separate, care în aceeaşi prezentare nu se întâlneau decât cel mult tangenţial, fără excepţie zidirile de la Văcăreşti fiind situate între admiraţia fără rezerve a elitelor culturale şi indiferenţa autorităţilor, inclusiv a majorităţii opiniei publice. Aceasta din urmă a perceput, de la mijlocul secolului al XIX-lea, Mănăstirea Văcăreşti mai mult negativ, ca „puşcărie”, şi foarte puţin sau chiar de loc ca monument de prim rang.
        Atitudinea în general indiferentă, uneori chiar ostilă, a publicului s-ar putea datora nu numai funcţiunii de închisoare, dar şi originii fanariote a ctitorilor, a dependenţei iniţiale faţă de o instituţie ecleziastică din afara ţării (Patriarhia de la Ierusalim), spre care, până în 1863, erau drenate venituri considerabile. În plus, aşezământul monahal de la Văcăreşti, atunci când funcţiona, era considerat un focar de cultură grecească. În ceea ce priveşte penitenciarul de la Văcăreşti, aici, în perioada interbelică, erau atât deţinuţi de drept comun, cât şi politici, condamnaţi pentru activităţi contra siguranţei statului (de regulă, comunişti, dar şi legionari). După 1944, până la desfiinţarea din 1973, închisoarea de la Văcăreşti a fost folosită mai mult pentru tranzitul deţinuţilor de drept comun şi politici şi ca spital penitenciar.
      Între anii 1954-1965 Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare adresează mai multe solicitări Ministerului Afacerilor Interne (MAI) pentru desfiinţarea închisorii de la Văcăreşti, fără un succes imediat, dovedind însă creşterea interesului pentru valorificarea ei ca monument istoric şi de arhitectură. Probabil mai ales din raţiuni practice, datorate condiţiilor improprii de detenţie ale fostei mănăstiri, cât şi de securitate, generate de extinderea masivă a oraşului Bucureşti şi în zonele apropiate, după 1965, închisoarea de la Văcăreşti este dezafectată treptat, până în octombrie 1973.
      Odată cu trecerea clădirilor în grija Muzeului de Artă al RSR şi a Direcţiei Monumentelor Istorice şi de Artă au fost demarate primele faze de cercetare şi restaurare ale ansamblului de la Văcăreşti şi se deschide un şantier arheologic aferent lucrărilor. Se considera cu mult optimism că Mănăstirea Văcăreşti va intra în sfârşit într-o etapă de normalitate, urmând să fie pusă în valoare ca monument de arhitectură de extraordinară importanţă, care într-un timp relativ scurt va fi cuprins în circuitul cultural naţional.
      Între 1973-1977 sunt demolate mare parte din construcţiile parazitare atât din incinta, cât şi din exteriorul mănăstirii, se restaurează galeria cu arcade (singura parte a mănăstirii a cărei restaurare a fost finalizată, dar până la urmă demolată în 1986), foişorul paraclisului (restaurat parţial) şi au fost demarate lucrările la biserică, casa domnească şi stăreţie şi s-au făcut cercetări în corpurile fostelor chilii. Până la urmă, în 23 februarie 1977, a fost avizat cu calificativul „excepţional” un proiect de restaurare a Mănăstirii Văcăreşti.Dar nu a fost să fie, în foarte scurt timp, cutremurul din 4 martie 1977 accentuează avariile construcţiilor de la Mănăstirea Văcăreşti, afectând în special biserica domnească.
     Odată cu desfiinţarea la 1 decembrie 1977 a Direcţiei Monumentelor Istorice, proiectul a devenit o amintire, iar lucrările de restaurare ale mănăstirii încep să treneze, intrând într-o perioadă de incertitudine, cu suspendări şi reluări în câteva rânduri, până când vor fi oprite definitiv.Clădirile Mănăstirii Văcăreşti trec în administrarea Muzeului de Artă al RSR, menţinându-se intenţia de a organiza aici un muzeu de artă feudală. În mod formal, s-a mai pus problema atribuirii şi a altor destinaţii, cum ar fi cele de centru cultural brâncovenesc, muzeu de artă bisericească, centru ecumenic sau chiar ca nou sediu al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Ideea era legată şi de zvonul, larg răspândit la vremea respectivă, privind posibila demolare a Catedralei şi a Palatului patriarhal din Dealul Mitropoliei, considerate a fi prea apropiate de noul sediu politic – Casa Poporului. Între anii 1981-1984, Mănăstirea Văcăreşti este practic abandonată, accentuându-se procesul de degradare, fără adoptarea niciunei măsuri de protecţie, fiind lăsată pradă ruinei.
       Pe 2 decembrie 1984, cu ocazia unei „vizite de lucru”, Nicolae Ceauşescu ordonă demolarea Mănăstirii Văcăreşti, aşa-zis, pentru realizarea în locul ei a unui alt Palat al Justiţiei, care ar fi permis dezafectarea celui aflat lângă Piaţa Unirii. Dispoziţia era greu de motivat şi cu atât mai aberantă cu cât Mănăstirea Văcăreşti era la mare distanţă de zona centrală a oraşului şi fără nicio legătură directă cu noul ansamblu de construcţii al puterii comuniste, în plină execuţie şi pentru care se desfiinţau cartiere întregi ale Bucureştilor, începând din Calea 13 Septembrie – Uranus, Dealul Arsenalului – Izvor, Piaţa Unirii, demolările din anii ’80 ai secolului trecut extinzându-se treptat până la Şoseaua Mihai Bravu.
       În decembrie 1984, primele construcţii distruse din ansamblul Văcăreşti sunt cele de pe latura vestică a incintei mari. În 30 decembrie 1984 la biserica domnească au fost demolate turlele de deasupra pridvorului, şi în 21 ianuarie 1985 este doborâtă turla pronaosului. În zadar s-au propus şi soluţii care ar fi putut salva total sau parţial construcţiile Mănăstirii Văcăreşti. La prezentările acestora au fost agreate numai variantele care impuneau demolarea completă a monumentului, respectând astfel „indicaţiile conducerii superioare de partid şi de stat”.
      Pe parcursul anilor 1985 şi 1986, printr-o serie de memorii şi intervenţii oficiale sau neoficiale şi-au exprimat deschis dezaprobarea un număr, nu foarte mare, de intelectuali: Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, Vasile Drăguţ, Virgil Cândea, Dionisie M. Pippidi sau Mihail Şora, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dan Nasta, dar şi arhitecţii Grigore Ionescu, Henrieta Delavrancea-Gibory, Gheorghe Leahu, Aurelian Trişcu, Peter Derer, Nicolae Pruncu ş.a.
     Fără niciun ecou, sunt sesizate asupra importanţei Mănăstirii Văcăreşti şi pentru salvarea ei instituţiile responsabile, cum ar fi Comitetul Central al PCR, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, atitudinea lor fiind de la caz la caz de rea-voinţă, indiferenţă, laşitate sau neputinţă.

Surse:

https://muzeulbucurestiului.ro/ansamblul-manastirii-vacaresti/

https://www.stelian-tanase.ro/manastirea-vacaresti/

https://cartierulberceni.com/2014/04/03/povestea-manastirii-vacaresti/

http://arhitectura-1906.ro/2018/06/manastirea-vacaresti-un-tezaur-risipit/

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-vacaresti-87587.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here