S-a întâmplat în 24 februarie 1945

0
20

S-a întâmplat în 24 februarie 1945 . Guvernarea Rădescu. A avut loc, la Bucureşti, o violentă demonstraţie, în cursul căreia grupuri de agitatori bolşevici au deschis focul asupra armatei şi a demonstranţilor. Acest eveniment a permis ca A.I.Vâşinski, ministrul adjunct de Externe al URSS şi preşedinte al Comisei Aliate de Control pentru România, să impună, prin forţă, guvernul Groza.

           Joi 23 februarie 1945, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost la Rege pentru a-i prezenta situaţia gravă din cauza generalului Rădescu, care trebuia înlocuit. După telefonograma trimisă la Moscova de către Ambasada sovietică prin Kirsanov, Regele i-ar fi spus: „Orice doriţi, numai un război civil nu. Daţi-mi formula guvernului”, iar Pătrăşcanu i-a răspuns: „Formula guvernului v-am dat-o deja, ea este «Frontul Naţional Democrat»” şi a completat că războiul civil deja a început.

           În încheiere, Regele a adăugat: „Ceva nu merge bine cu Rădescu, trebuie să ne mai gândim. Să veniţi la mine, săptămâna viitoare, să mai discutăm.”

           Şi într-adevăr pregătirea revoltei era în toi. F.N.D. se adresase ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor, să se alăture demonstraţiilor organizate de F.N.D. pentru instalarea unui „guvern democrat”.

         Reuşiseră în contextul aceluiaşi scenariu să anunţe o sciziune în P.N.Ţ. printr-un ilustru necunoscut Anton Alexandrescu, căruia i-au făcut peste noapte un ziar, „Dreptatea Nouă”, pentru dezinformarea opiniei publice.

        După ce cadrul general a fost regizat, s-a trecut la acţiune conform planului. Mare miting în Piaţa Naţiunii pe 24 februarie. Pregătirile începuseră încă din zorii zilei, când ruşii intrară în acţiune.

         În cercurile Misiunii Militare Americane se ştie că în ziua de 23 februarie 1945 este sosit în România, fixându-şi sediul în strada N. Filipescu, cunoscutul „terrorist” Bogdenko.

      Numitul este însoţit de 80 de „specialişti” ruşi, care au misiunea ca prin asasinate şi dispariţii de persoane române sau ruse să creeze o atmosferă de incertitudine, care să conducă la intervenţia directă a poliţiei şi armatei ruse în aparatul de stat românesc.

            Această grupă primeşte indicaţii de la comitetul compus din: Ana Pauker, Lia Orstein, maior Doncea, Luca, Agiu şi Horvat. Scopul lor este de a asasina nu numai pe unii dintre membrii marcanţi ai partidelor liberal şi naţional-ţărănesc, ci şi pe cei din F.N.D., spre a crea o agravare şi mai mare a duşmăniei dintre partide.

       Tot în cursul acelei dimineţi au fost distribuite în Bucureşti 45.000 de arme de provenienţă sovietică, fiecare cu o rezervă de 200 de cartuşe.

        De la fabrica de pâine „Sănătatea” s-a primit informaţia că au fost distribuite arme muncitorilor, de către organele din NKVD, cu recomandarea ca să nu fie folosite decât la ordin.

           Acţiunea a început înainte de prânz prin grupe de muncitori încadraţi în F.N.D., care se îndreptau, din diferite colţuri ale Capitalei, spre Piaţa Unirii, strigând: „Jos Rădescu!”, „Jos cârdăşia ţărănisto-legionară!”, „Vrem guvern F.N.D.!”, „Vrem să ne conducă muncitorii!”, „Vrem pământ pentru ţărani!”. Purtau sute de pancarte cu fel de fel de lozinci, care mai de care mai incitatoare la violenţă.

        În Piaţa Unirii, muncitorii şi funcţionarii aduşi cu forţa de agitatorii comunişti din sindicate, care nu le dădeau alimentele venite prin întreprinderi dacă nu se înscriau în formaţiile de stânga, au ascultat apelurile pline de ură contra guvernului Rădescu şi „reacţiunii”.

          Atunci, se pare că s-a lansat lozinca „Moarte reacţionarilor, moarte fasciştilor, moarte trădătorilor!”. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca şi alţii au fost printre agitatorii la dezordine, la cererea demisiei guvernului, la alungarea fascisto-ţărăniştilor în frunte cu „hitleristul” Rădescu din guvern şi, după două ore de strigăte, au plecat spre Palat să-i ceară Regelui alungarea guvernului.

           Coloana s-a îndreptat spre Universitate şi a pătruns în Piaţa Palatului pe trei căi: pe la Cercul Militar, pe la Confederaţia Generală a Muncii, prin Wilson şi pe la Ambasador, spre Ateneul Român. Puţini se agitau strigând şi urlând iar marea majoritate mergea „în cârd”, râzând.

         Cei mai preocupaţi erau cei din forţele patriotice organizate de Emil Bodnăraş, care aveau ca obiectiv ocuparea prin forţă a Ministerului de Interne, a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, a Comandamentului Militar al Capitalei, a Poliţiei Capitalei, a Palatului Telefoanelor, a Statului Major, a Radioului. Mulţimea nu mai era atâta câtă plecase din Piaţa Naţiunii. Pe drum se mai pierduse.

           Ajunşi în Piaţa Palatului, unii agitatori au încercat să-i încălzească pe manifestanţii din jurul Statuii Regelui Carol I şi de la Athenee Palace. S-a încercat să se intre în curtea Palatului Regal şi să se forţeze gardul Ministerului de Interne dinspre Piaţa Palatului.

           Atunci s-a răspuns cu focuri de avertisment în sus. Nici un soldat n-a tras în mulţime. Imediat s-a ripostat de indivizi postaţi în imobilele din jurul Pieţii.S-a tras chiar în cabinetul de lucru al Generalului Nicolae Rădescu. În cabinet se găsea la acea oră şefa lui de cabinet, Adriana Georgescu. S-a tras şi în plin, dar nu de către armată.

           Contraamiralul Bogdenko, din Comisia Aliată de Control (adică rusă), în telefonograma adresată lui Vişinski la ora 19.15 spunea: „O parte din demonstranţi au răspuns de asemenea cu foc. În acelaşi timp, din clădirea Prefecturii oraşului Bucureşti s-a deschis focul asupra demonstranţilor, care au răspuns şi ei cu foc.”

             Dar uita să precizeze că focul era de avertisment, tras în sus, când demonstranţii căutau să ia cu asalt obiectivele respective.Şi, de asemenea, nu spunea de unde aveau manifestanţii armament asupra lor – sau cine erau cei care aveau arme?

          Un lucru a fost sigur. Marea majoritate a manifestanţilor, la auzul împuşcăturilor, a luat-o la fugă. Femeile erau întâlnite pe cheiul Dâmboviţei, cu pantofii în mână, fugind şi blestemând că le-au adus ca să le omoare.

            Bogdenko raporta Moscovei că la ora 17.00 a cerut prim-ministrului  să înceteze focul. Comandantul militar sovietic al Bucureştiului, generalul Maksiutinov, a cerut comandantului militar al Bucureştiului, generalul Iosif Teodorescu, ca până la ora 18.00 să se înceteze focul asupra demonstranţilor; iar col. Alexeev a cerut şefului jandarmeriei, generalul Anton, încetarea focului. Toţi s-au conformat. Se ameninţase că, în caz contrar, comenduirea sovietică va lua asupra ei asigurarea ordinii în oraş.

          Din coloana care a trecut pe lângă Palatul Telefoanelor şi care a atacat, a fost arestat Adolf Moisescu, care după ce a spart geamul a sărit şi l-a înjunghiat cu cuţitul pe caporalul Marian Dumitru, care era santinelă în post.

         Arestat de români, a fost imediat eliberat de o patrulă NKVD, care „întâmplător” se afla pe acolo, cum de altfel peste tot se văzuseră soldaţi sovietici care să dea „o mână de ajutor” la nevoie. La o jumătate de oră după încetarea focului, în Piaţa Palatului nu se mai găsea nici picior din „marea manifestaţie”. Pe jos se călca numai pe pancarte.

           Lozincile în jurul cărora fuseseră aduşi să manifesteze, erau acum aruncate şi rupte, nimeni nu le mai luase înapoi, conform dispoziţiilor de a le aduce la întreprindere pentru a le mai folosi în zilele următoare. În Piaţa Palatului s-a înjghebat o contra-manifestaţie, în favoarea generalului Nicolae Rădescu şi pentru Rege, care după aceea s-a îndreptat spre statuia Brătianu, statuia Mihai Viteazul, ca să revină după ora 20.30 la Ministerul de Interne.

          La orele 22.00, generalul Nicolae Rădescu se adresează prin radio națiunii. A fost cea din urmă cuvântare rostită liber de un prim-ministu român. Faptul nu se va mai repeta aproape 45 de ani.Țara a auzit adevărul, în cuvinte încărcate de emoție.

          Evenimentele din 24 februarie au fost confirmate și raportate de reprezentanții SUA. „Din informațiile obținute de misiunea SUA apare limpede că armata română nu a tras primele focuri iar atunci când s-a tras asupra ei, a tras întâi în aer”, conchide reprezentantul politic al SUA la București.

         „…Apare cu claritate că împușcăturile au început dinspre marginile masei de oameni, de la demonstranții înșiși și de la o patrulă rusescă, iar aceasta socotindu-se provocată, a tras, rănind mai mulți. Faptul pare confirmat de tipul de rană, provocată de pistoale cu un calibru ce nu aparține armatei române”, menționează un alt raport american.

            După discurs, generalul Rădescu a fost invitat la ora 23.00, urgent, la Comisia Aliată de Control, dar de către ruşi şi a fost ţinut două ore. Discursul lui a fost imediat tradus şi transmis lui Stalin, Molotov şi Dekanozov.

         Acţiunile de protest împotriva generalului Rădescu au fost manipulate de comunişti în ţară şi de posturile ruseşti de radio. Miniştrii comunişti din guvern, sub denumirea de F.N.D., în frunte cu Petru Groza, s-au adresat Regelui. I-au relatat situaţia din 24 februarie şi aruncând vina pe „elementele fasciste din armată, adunate acolo din ordinul asasinului Rădescu”. Afirmau că „Asasinii Rădescu, Maniu, Negulescu şi clica lor compromit Coroana.

          Se urmărea pe toate căile să se forţeze lucrurile şi Ambasada sovietică transmitea tot felul de inepţii. Iar agitatorii comunişti căutau să rupă simpatizanţi din toate categoriile sociale. Astfel au reuşit să găsească un grup de zece militari, dintre care şase generali, care pe 26 februarie s-au adresat Regelui, desolidarizându-se de generalul Rădescu.

          Prin Decret Regal toţi cei zece militari, a doua zi, au fost trecuţi în rezervă.În aceeaşi zi de 27 februarie, un alt memoriu de protest a fost făcut de 8 academicieni, printre care C. I. Parhon, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Sadoveanu.

              Lucreţiu Pătrăşcanu ceruse să vină Regele de la Sinaia la Bucureşti şi a aranjat cu Mareşalul Palatului să fie primiţi în audienţă miniştrii stângişti. Se fixase ca pe 27 februarie să aibă loc audienţă pentru fiecare în parte, conform protocolului.

             Pe 27 februarie au început să circule pe străzile Bucureştiului tancuri ruseşti, maşini şi camioane cu soldaţi sovietici. Acestea circulau sub formă de patrule. Regimentul de Gardă fusese dezarmat. Tot pe străzile Bucureştiului se vedeau ofiţeri din garda regală plângând şi de ruşinea şi umilinţa la care fuseseră supuşi.

              Au urmat şi alte unităţi militare şi de jandarmi care au fost dezarmate. Încă de pe 22 februarie, generalul Vinogradov îl anunţase pe prim-ministrul Rădescu să pregătească cazarea şi staţionarea a două divizii ruseşti, care urmau să sosească între 1 şi 10 martie, tocmai în perioada instalării guvernului Groza. Aceasta se făcuse înainte de 24 februarie, deci se lucra după un plan stabilit la Moscova. La toate intrările în Capitală s-au instalat patrule sovietice.

           Moscova l-a trimis pe Vâşinski imediat la Bucureşti cu ordinul categoric de a impune Regelui un guvern Groza. Acest fapt dovedea acum şi mai hotărât că tot ce se făcuse până acum nu era decât formă. Intenţia Sovietelor era ajungerea la un guvern comunist.

          Auzind din partea Regelui că l-a chemat pe Rădescu să discute şi a început consultările, Vişinski a ridicat tonul. A spus că ruşii îl consideră pe Rădescu fascist şi guvernul de asemenea fascist sau cel puţin susţinător de fascişti. Şi furios, a cerut ca „guvernul să fie schimbat imediat. Chiar azi până la ora 6.00″.

            L-a bruscat pe ministrul de Externe, C. Vişoianu, să nu se amestece în discuţii. Regelui i-a cerut reintegrarea imediată a celor zece militari puşi în cadrul disponibil. „Aştept demisia” şi a ieşit trântind uşa şi adăugând: „Eu sunt Ialta”. În urma lui au început să cadă bucăţi de tencuială, din jurul tocului.

            După această dată,a urmat o perioadă dificilă pentru generalul Rădescu. Urmărit de comunişti, s-a refugiat la Ambasada Marii Britanii, unde a primit azil politic. Ulterior a revenit în Clopotarii Vechi sub stricta supraveghere a autorităţilor comuniste.

            La insistenţele repetate ale Moscovei, guvernul Petru Groza a vrut să-l aresteze. Acest fapt a dus la părăsirea ţării în 17 iunie 1946 cu un avion bimotor Savoia Marchetti pilotat de adjutantul Spuză. După o scurtă şedere în Cipru, Rădescu pleacă în 1948 în SUA. Aici a reuşit să unească diaspora română şi să înfiinţeze Comitetul Naţional Român.

Surse:

Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1996

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007,

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Cristian Troncotă, în articolul „Bolşevizarea României văzută de grupa specială a SSI”.

http://www.ioanscurtu.ro/6-martie-1945-intre-legenda-si-realitate/

https://romanialibera.ro/aldine/history/28-februarie-1945–demisia-generalului-radescu–46257

28 februarie 1945 – Refugierea generalulului Nicolae Rădescu la Misiunea Engleză din Bucuresti.Ultima cuvântare rostită liber de un prim-ministu român inainte de instaurarea comunismului.

https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/discursul-generalului-radescu-manifestatia-comunistilor-24-februarie-1945-fost-ultimul-prim-ministru-unui-guvern-roman-liber-1_5bc0a6c6df52022f75705db6/index.html

http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/inceputul_comunismului/generalul_radescu_s-a_intors_acasa/923/pagina-6/

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here