S-a întâmplat în 23 martie 1939

0
131
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 23 martie 1939 . Semnarea Acordului economic româno-german, Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German, care deschidea calea subordonării economiei româneşti intereselor politicii germane.

      De ce a ales România orientarea şi integrarea în sistemul politic şi economic al Axei, opţiune blamată în epocă şi ulterior? Care a fost statutul României în cadrul noii ordini germane? Ce importanţă a avut economia României în cadrul sistemului german şi în ce măsură aceasta i-a asigurat o relativă independenţă în cadrul sistemului insitituit de Germania pe continentul european?.

          „O politică externă serioasă a unui stat de mărimea şi puterea României trebuie să ţină seama de mijloacele şi ţelurile proprii, dar şi de forţele din afară, pe care se poate sprijini. În cazul nostru, nu era vorba numai de promovarea aspiraţiunilor noastre, ci, în primul rând, de însăşi garantarea existenţei noaste. Puteam să rămânem cu vechile noastre legături, când marile puteri democratice nu şi-au putut asigura nici propria lor existenţă? […] Germania a rămas singura forţă capabilă de a garanta în mod real, chiar şi faţă de ameninţările ruseşti, existenţa noastră de stat şi de a sprijini efectiv refacerea noastră în toate domeniile”. Cuvintele lui Ion Antonescu constituie o sinteză perfectă a motivaţiilor care au determinat, în toamna anului 1940, aderarea României la Pactul Tripartit, înscrierea în sistemul politic al Axei şi intrarea în războiul împotriva U.R.S.S.

             Ansamblul acestor relaţii a fost marcat, din partea României, de dorinţa de a recupera teritoriile pierdute în urma Dictatului de la Viena. („regimul actual – afirma Ion Antonescu – nu recunoaşte graniţele actuale ciuntite”), de a se pune la adăpost în faţa unor eventuale noi agresiuni din partea Rusiei sovietice, manifestate, o dată în plus, în problema gurilor Dunării şi accesului ei în Comisia Internaţională a Dunării, de a-şi integra economia în singurul sistem viabil în Europa acelei perioade – sistem marcat prin sintagma „noua ordine economică”.

            Problema independenţei economice a României, considerată de literatura comunistă ca fiind deja inexistentă din momentul semnării tratatului economic româno-german din 23 martie 1939, poate fi acum altfel înţeleasă şi analizată.
           Considerat multă vreme drept un act care înrobea România, tratatul a fost interpretat mai recent ca acordând o largă posibilitate de opţiune guvernului de la Bucureşti, un debuşeu economic pentru România şi o emancipare de sub tutela anglo-franceză. Ceea ce scria ziarul „Deutsche Allgemeine Zeitung” din 29 martie 1939, este o sinteză a avantajelor reciproce pe care acest tratat le prezenta şi întăreşte opiniile mai sus enunţate: „Nu încape nici o îndoială că acordul întăreşte simţitor poziţia economică şi o dată cu ea şi poziţia politică a Germaniei. În acelaşi timp, însă, aduce avantaje mari României, avantaje care, examinate prin prisma cifrelor, sunt poate cu mult mai mari ca ale Germaniei. Ea nu câştigă numai o piaţă permanentă, care plăteşte bine, ci îşi asigură colaborarea unui partener cu multă experienţă economică, cu o înaltă tehnică şi mult spirit de organizare”.

             Aceeaşi problemă de interpretare exista şi în cazul acordului economic semnat de România şi Germania pe o perioadă de 10 ani. Deşi au existat o serie de prevederi care, pentru perioada războiului, pot fi considerate avantajoase în contextul dezvoltării economice a unei ţări angajate într-un război total, în condiţiile în care Germania ar respectat în litera şi spiritul lui tratatul.

           Printre acestea se numără sprijinul acordat de Germania pentru planul pe un deceniu privind reconstrucţia economică a României, avantaje în procurarea maşinilor şi materialelor, în calcularea preţurilor şi în reglementarea plăţilor, credite pe termen lung, în condiţii speciale, dezvoltarea cooperării existente în domeniul agricol şi forestier, promovarea producţiei industriale în cadrul noii ordini economice, Germania sprijinind şi finanţând dezvoltarea industrială a României.

           Pe de altă parte, se specifica că „piaţa germană trebuie să rămână un debuşeu sigur pentru produsele româneşti, cu preţuri potrivite şi independent de crizele economice”. În acest context se cuvine subliniat faptul că mareşalul Ion Antonescu nu a fost dispus să facă ample concesii economice germanilor fiind puternic influenţat de către cercurile economice şi bancare liberale.

            Măsurile de apărare a economiei naţionale nu au fost pe deplin eficiente după intrarea României în război. întrucât în acel moment economia României devenise prea strâns legată de aceea a Germaniei, pentru a mai putea funcţiona independent.

           De cealaltă parte, Germania avea interese majore în România, în special în ceea ce priveşte controlul câmpurilor petroliere din Valea Prahovei. Mareşalul Hermann Göring, în cursul întrevederii de la Berlin din 26 noiembrie 1941 cu Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi titularul Afacerilor Străine ale Bucureştilor, sublinia că petrolul reprezenta „cea mai de preţ contribuţie pe care România o poate aduce în slujba cauzei comune”.

           De asemenea, un rol important în planurile şi în determinarea atitudinii germane l-a avut necesitatea activării pieţei germane ca debuşeu sigur pentru produsele agro-alimentare româneşti.

            Bazată pe interese reciproce, colaborarea germano-română în perioada luată în considerare (1940 – 1944) nu a fost lipsită de diferende, cauzate de poziţia ambiguă a Germaniei şi Italiei, în ceea ce priveşte situaţia românilor din teritoriile cedate prin Dictat Ungariei, ca şi în problema Dunării, de prezenţa trupelor germane pe teritoriul României, care, fără a putea fi considerate trupe de ocupaţie, au necesitat un efort financiar suplimentar din partea statului român, la care se pot adăuga consecinţele de ordin moral – impactul prezenţei lor asupra populaţiei şi a unei părţi din militari şi din corpul ofiţeresc, de implicarea unor structuri ale statului şi partidului nazist în relaţia încordată dintre Conducătorul Statului şi legionari, până în ianuarie 1941.

           Analiza relaţiilor politico-diplomatice şi militare stabilite între România şi Germania în intervalul 1940-1944, pe baza lucrărilor publicate ca şi prin reevaluarea surselor de arhivă conduce la concluzia că România nu a fost o ţară ocupată, ci a avut statutul de ţară aliată. Cele 91 de documente oficiale semnate între guvernul român şi guvernul german între 23 martie 1939 şi 9 februarie 1944, demonstrează, o dată în plus, faptul că tratativele economice s-au derulat între state aliate, în care fiecare parte şi-a promovat şi apărat interesele, acceptând doar acele concesii dictate de logica ducerii în comun a războiului.

            Cu atât mai mult, documentele de natură politico-diplomatică, începând cu acela care oficializa integrarea României în sistemul politic al Axei, notele de convorbiri româno-germane, analizele şi sintezele realizate de către trimişii României la Berlin, toate acestea vin să dovedească o dată în plus statutul special al României în raporturile sale pe toate planurile cu Reichul german.

          Este de remarcat de asemenea faptul că România nu a renunţat pe deplin la alianţele tradiţionale. Relaţiile s-au derulat în subteran, ca şi sondarea permanentă a posibilităţile de angrenare a ţării în alianţele cele mai potrivite pentru interesele naţionale în momentul respectiv. Faptul că, aşa cum s-a demonstrat, România nu se încadrează în categoria statelor ocupate, ci a celor cu regim de state satelite explică „dansul” diplomatic al reprezentanţilor României, fie ei de la nivelul conducerii Ministerului Afacerilor Externe, fie de la nivelul legaţiilor României în diferite zone.

            Aceste oscilaţii şi şovăieli calculate vor îngădui României să aibă pe plan extern, după cum şi în interior, anume iniţiative, să întreprindă demersuri proprii, de multe ori cu totul inconvenabile – chiar iritante – pentru Berlin. Este vorba de două categorii distincte de relaţii pe care România a înţeles să le întreţină pe plan extern, pentru a-şi păstra independenţa politică şi pentru a se pregăti de ieşirea din tabăra Axei, care se anunţa a fi din ce în ce mai probabilă şi mai necesară.
             În ceea ce priveşte eforturile diplomaţiei române de a-şi asigura o alternativă la linia politică adoptată din octombrie 1940 – singura viabilă la acel moment – acestea nu sunt iniţiate, aşa cum se afirmă îndeobşte, de la sfârşitul anului 1942, odată cu înfrângerile suferite de Germania pe plan militar sau odată cu trecerea Italiei de partea aliaţilor; ele sunt mai vechi, continuând, în fapt, o politică tradiţională de păstrare a bunelor relaţii cu marile puteri sau cu vecinii.

Surse:

Tratatul economic româno-german din 1939

Comerțul prin clearing și interesele Germaniei în România între anii 1932-1939

Independenţa economică a României și tratatul economic româno-german din 23 martie 1939

http://radugolban.ro/articole/relatiile-comerciale-romano-germane-retrospective-si-perspective-de-recunoastere-datoriilor-istorice

https://www.cclbsebes.ro/docs/Sebus_8_2016/16_S_Arhire.pdf

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/hitler-dependent-de-petrolul-romanesc

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here