S-a întâmplat în 23 februarie 1888

0
52

S-a întâmplat în 23 februarie 1888 . S-a născut Mihail Săulescu, poet român. Când urci de la Timiş către Predeal, la capătul ultimei serpentine înainte de intrarea în oraş, te intâmpină un monument, un chip înaripat dăltuit în bronz de sculptorul Oscar Han şi aşezat pe un piedestal din beton cu  peste 88 de ani în urmă. A fost realizat de Societatea Scriitorilor Români în memoria unui ostaş-poet, căzut pe aceste meleaguri în Războiul întregirii neamului şi pământului românesc.

            Acest „paladin al frumosului şi al dreptăţii” cum l-a portretizat scriitorul Victor Eftimiu se numea Mihail Săulescu şi era unul din cei nouă copii ai maiorului Nicolae Săulescu, fost luptător în Războiul de Independenţă, la 1877, pe dealurile însângerate ale Plevnei.

           Mihail, al patrulea dintre fraţi şi surori, s-a născut în Bucureşti la 23 februarie 1888. Este fiul Ecaterinei (născută Gaist) şi al lui Nicolae Săulescu, ofiţer şi pictor. Învaţă în Bucureşti, la liceele „Sf. Sava” şi „Matei Basarab” (1898-1903), apoi urmează, fără să termine, Conservatorul de Artă Dramatică.

           Lucrează mai întâi ca învăţător în judeţul Gorj (1907), apoi în Prahova, la Posada, locuri cu oameni ce l-au inspirat în memorabilele versuri: „Strămoşii mei, desigur, s-au chinuit pe aici.../Tăind cu plugul brazde adânci şi roditoare,/ Cu aurul din câmpuri legând pe cel din soare,/Erau mai altfel, poate, decât i-aş cred-mici…/Şi-atunci când duşmanii se arătau în zare,/ uitând de plug şi turme, în cale le ieşeau;/ Homer nu spune-însă, că-n vremuri legendare,/Desigur că în lupte şi ei atunci mureau…”(Strămoşii-fragment).

            Din anul 1911, Mihail Saulescu s-a avântat pe tărâmul publicisticii, al literaturii în general, mai întâi în redacţia revistei „Luceafărul” din Sibiu şi ulterior la Gazeta „Rampa”, comcomitent colaborând şi la publicaţiile vremii precum „Capitala”,”Convorbiri critice” „Universul Literar” ş.a .

          În anul 1913 a scris drama „Săptămâna Luminată”, dramă şi piesele „Călătorii”(poem dramatic) și „În fața mării”. „Săptămâna luminată” a fost reprezentată pe scenă și publicată în volum postum, în 1921, fiind considerată de prietenii săi o capodoperă. Piesa va fi jucată la Teatrul Național în stagiunea 1921–1922 și, doi ani mai târziu, la Grosses Theater din Berlin.

           Peste mai bine de 30 de ani, poetul Eugen Jebeleanu, alcătuitorul unei ediții de Opere (1947), îl considera „unul dintre cei mai mari dramaturgi ai noştri”. Piesa este modernă în adevăratul înțeles al cuvântului, cu personaje generice, după modelul expresionismului german: Bolnavul, Femeia, Bătrâna, Paznicul.

         Mihail Săulescu lucrează ca bibliotecar la Biblioteca Populară Socec (1912-1913), funcţionar în Ministerul Instrucţiunii Publice şi la Casa Şcoalelor (1913), redactor la „Rampa nouă ilustrată” (1914). În 1914 a scos volumul de versuri „Departe..”, volum de o valoare artistică deosebită (după ce în 1906 publicase în revista „Sămănătorul” juvenilele „Versuri”,renegate de autor ca fiind „un păcat al tinereţii”.

          Săulescu începe să scrie pe fondul unei cunoscute dispute în literatura noastră, de la începutul secolului XX: este rivalitatea dintre simboliști (sau moderni) și sămănătoriști (sau neoromantici, tradiționali), în fond o actualizare a binomului tradițional vs modern, care structurează cultura română în secolele XIX-XX.

           La începutul anului 1916 i s-a tipărit placheta „Viaţa” care, împreună cu „Departe…” i-au adus consacrarea şi recunoaşterea unanimă de speranţă a liricii româneşti post-eminesciene. Mihail Sorbul aprecia, în acelaşi an, că „Mihail Săulescu e cel mai poet dintre contemporanii săi”. Iar pictorul Carol Popp de Szathmary îl socotea drept „Eminescu al II-lea”.

          Haina militară l-a atras dintotdeauna. Tatăl său, maiorul Nicolae Săulescu, i-a oferit acest exemplu. Dar s-a și împotrivit atunci când a fost cazul. De pildă, în campania din 1913, a celui de-al doilea război balcanic, pentru care tânărul literat era pregătit să se înroleze.

      Cere să fie trimis pe front, dar se opune tatăl, cu grija specifică părinților, și îl demobilizează din Regimentul 21 Infanterie. Şi au venit vremurile de umbre şi lumini ale primului război mondial. Hotărât „să-şi deseneze harta cu baioneta” s-a prezentat voluntar la încorporare. „Mă duc să-mi beau şvarţul pe culmile Carpaţilor!” se mândrea el.

          La 21 August 1916 (stil vechi), o săptămână după intrarea României în război, i s-a aprobat voluntariatul I-a fost aprobat ca soldat, în Regimentul 46 Infanterie din Divizia 4 Infanterie.

          Despărţindu-se de logodnica sa, Elena Semaca („Ilona”,cum era alinată) el i-a promis că, după lupte se va întoarce pentru a se căsători cu ea. I-a spus că „dacă nu mă voi căsători cu Transilvania, Ilona!”. Ca şi ceilalţi trei fraţi ai săi a primit „botezul focului” pe frontul de la sud de Dunăre.

          Redislocaţi în apărare pe Valea Timişului, soldaţii Batalionului 1 Infanterie au luptat eroic la Dârste, Timiş şi Predeal. Au luptat cu un inamic mult superior în efective şi tehnică militară. La 30 septembrie 1916 focul de peste zece ore al artileriei inamice, executat asupra poziţiilor române, a fost urmat de un atac masiv al trupelor germane.

        Încercând să-l scoată de pe linia de foc a tranşeelor de pe serpentine locotenentul Zlătescu Gheorghe, comandantul Companiei a 4-a a lui Mihai Săulescu, i-a ordonat acestuia să ducă un raport la statul major al  Diviziei.

         El a răspuns însă: „După luptă”, rugându-l, totodată, să-i aprobe rămânerea pe poziţie. „Şi astfel poate numai presimţim /(scria nu cu mult timp înainte,poetul) O clipă viitoare ce-o să vie/ Şi ne-aminteste inima pustie/ C-o să luptăm, c-o să cădem, c-o să murim..”

          După luptă, comandantul său l-a găsit, răpus de gloanţele inamicului. Era rezemat cu spatele de peretele şanţului de tragere. Avea un zâmbet stins pe buze şi cu ochii pe jumătate deschişi, privind, parcă, pentru ultima oară spre Ţara Bârsei. Poetul erou „se căsătorise” pe veşnicie cu Transilvania…

        La 5 septembrie 1930, în faţa monumentului atunci sfinţit, Liviu Rebreanu, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români şi prieten al lui Mihail Săulescu, spunea: „Moartea lui Săulescu a fost glorioasă fiindcă el şi-a jertfit viaţa pe altarul patriei cu generozitate benevolă şi mută... El, care nu a fost luptător, şi-a părăsit poezia şi simplu şi-a oferit inima gloanţelor duşmane. Poeţilor luptători o ţara întreagă le slăveşte gloria, le plânge pierderea, le perpetuează amintirea… În marea jertfă ce s-a slujit aici la Predeal au dăruit şi scriitorii  români ce au avut ei mai bun dintre ei, pe Mihail Săulescu.”

       Peste ani,locuitorii Predealului îl vor cinsti pe eroul Mihail Săulescu, denumind liceul teoretic din localitate şi o stradă cu numele său.

         Volumul monografic al scriitoarei Elena Gromov a apărut în 1970 şi este intitulat „Mihail Săulescu”. Se încheie cu următoarele rânduri de aducere-aminte: „Ploile vremurilor vor spăla rănile pământului. Soarele va zvânta durerea morţii și a neîmplinirii dar pe crestele Bucegilor, la ieşire din Predeal în Tomiş, un monument de o factură neobişnuită, aproape bizară,va veni să amintească prezentului, cu puterea trecutului! Să nu-ţi uiţi eroii!”

Surse:

Elena Gromov, „Mihail Săulescu”, Bucureşti, 1970

Revista „Braşovul şi eroii neamului românesc”, Ed LIBRIS EDITORIAL, nr. 2/2018

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tributul-scriitorilor-in-marele-razboi-mihail-saulescu

http://www.autorii.com/scriitori/mihail-saulescu/

http://jurnaluldedrajna.ro/mihail-saulescu-poet-si-dramaturg/

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here