S-a întâmplat pe 22 iunie 1913

362

S-a întâmplat pe 22 iunie 1913: A murit Şt. O. Iosif, poet, prozator, dramaturg şi eseist. Ştefan Octavian Iosif (n. 11 octombrie 1875, Braşov – d. Bucureşti) – poet, prozator, publicist, dramaturg, traducător şi cititor de reviste. Este fiul Paraschivei (născută Mihălţeanu) şi al lui Ştefan Iosif, profesor de elină şi germană.

Frecventează doi ani liceul cu limba de predare maghiară la Sibiu (1889-1901), reluându-şi studiile la Turnu Măgurele, unde se mutase tatăl său, şi la liceele „Gheorghe Lazăr” şi „Matei Basarab” din Bucureşti. Se înscrie în 1895 la secţia de filosofie a Universităţii din capitală, fără să frecventeze, şi reia, între anii 1902 şi 1905, cu intermitenţe, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. E corector la „Epoca” (1897), custode la Muzeul Aman (numit de Spiru Haret) şi la Biblioteca Fundaţiei Universitare „Carol I” (timp de 13 ani).

Este unul dintre fondatorii revistei „Floare albastră” (1898-1899); face parte din colegiul de redacţie al „Luceafărului”, apoi din comitetul de conducere al revistei „Sămănătorul”, al cărei redactor este de asemenea. A debutat, sprijinit de C.D. Fortunescu, în mai 1892, cu poezia Izvorul, în „Revista şcoalei” de la Craiova şi, editorial, cu volumul de traduceri Apostolul şi alte poezii de Al. Petofi (1896). Între anii 1899 şi 1901 călătoreşte în Franţa şi Germania, pe spezele librarului Virgil Cioflec. A colaborat şi la „Viaţa”, „Viaţa românească”, „Literatură şi artă română”, „Pagini literare”, „Curentul literar”, „Cumpăna” etc.

Concomitent cu Octavian Goga, Sextil Puşcariu consemna „iluzia tainică” a lui Iosif „de a fi un discipol al lui Coşbuc şi un continuator al lui”.Însă cei doi poeţi erau structuri diferite. De un echilibru constant, definitoriu, Coşbuc emană tărie interioară, în timp ce Iosif, fragil, patetic, romantic în fond, este un elegiac, un sentimental, la care fantomele trecutului şi însingurarea progresivă sunt motive caracteristice. Între edificiile înalte de la oraş, el se abandonează melancoliei: „Ce timpuriu m-ai cucerit, iubită / Melancolie, credincioasă soră!” Patriarhalismul său, tandru, se reduce în practică la ideea de simplitate: „O, drăgălaşă muză populară / în ochii tăi e cer senin de vară / Şi fermecata mea copilărie / Mi-o readuci de tine-ademenită…” (Când seara-n ceasuri de singurătate).

Evocator elegiac al lăutarilor şi cântăreţ al pribegilor, Iosif e un precursor al lui Octavian Goga, superficial însă, lipsit de freamătul dinamic al acestuia. Chemarea din 1901 lansată în „Sămănătorul” viza alienarea, decadentismul cu „vânturi rele”. În fapt, sensibilitatea rănită a poetului nu rezistă eforturilor, el nefiind o fire voluntară. Urmează inevitabil evaziunea în natură şi istorie.Repudiind forfota Parisului (În atelier), transilvăneanul evocă „vremi patriarhale”. Trudit de mecanismul existenţei citadine, el se adresează orizontului: „O, natură, împrumută-mi / din odihna ta o clipă” (Rugă). Refractar „glasului urii”, „copil cuminte al naturii”, crede, împreună cu alţii, în forţa regeneratoare a pădurilor.

O improvizaţie satirică, Simbolism, din Caleidoscopul lui A. Mirea (I-II, 1908-1910), denotă o atitudine antisimbolistă; de amintit, totuşi, traducerile din Paul Verlaine (în colaborare cu Dimitrie Anghel), care îşi pun amprenta asupra romanticului de cultură germană. Din stampe vechi respiră discret o melancolie cu substrat romantico-simbolist. Bănci solitare şi flori ofilite (În parc), ziduri cenuşii şi ruine (Nurnberg), oraşul în negură albastră (Clopotele din Nurnberg) sunt tot atâtea pretexte de analogii simboliste. Când exprimă sentimente tandre, poetul dispune, dacă nu de strălucire metaforică, de o vădită sinceritate. Fraza simplă, aproape banală, păstrează în timbru frăgezimea emoţiei; liedul sentimental-ironic al lui Heine continuă monocord, în sens patetic.

Adresate Corinei (fiica ucisă de bombele unui zeppelin, în 1916), Cântec de leagăn şi Cântec sfânt ţin de un temperament cvasifeminin, repliindu-se asupră-şi la orice atingere. În posesia unei tehnici remarcabile, lui Iosif i se datorează excelente versiuni româneşti la Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, Cidul de Corneille, utilizate în teatre şi astăzi, la pastorala goetheană Dragoste cu toane, la Tannhauser de Wagner, precum şi la numeroase versuri selectate din Goethe, Schiller, Burger, Heine, Lenau, Unland, Holderlin, Carducci, Petofi, Lonfgelow, incluse în Tălmăciri (1909). Frapează adaptarea suplă la diverse tonalităţi, poetul situându-se printre cei mai buni traducători în româneşte.

În interpretarea baladelor Ucenicul vrăjitor şi Craiul ielelor de Goethe, Blestemul bardului de Uhland, Lenore de Burger, echivalenţele sunt admirabile. Cu Dimitrie Anghel mai traduce Poezii de Ibsen, poemul dramatic Camoens de Fr. Halm, romanul Strigoiu Carpaţilor de Alexandre Dumas-tatăl şi drama Gringoire a lui Theodore de Banville. Câteva traduceri din La Fontaine, în aceeaşi colaborare, au apărut postum. E greu de precizat în ce constă contribuţia lui Iosif la scrierile în colaborare cu Dimitrie Anghel (Legenda funigeilor, 1907, Cometa, 1908, Carmen saeculare, 1909, Cireşul lui Lucullus, 1910, Portrete, 1910), dar mai ales la Caleidoscopul lui A. Mirea. Supraevaluat de critica sămănătoristă, în special de Ilarie Chendi, Iosif reprezintă, în cele din urmă, o conştiinţă patetică. Deşi minor, observa George Topârceanu, „era totuşi poet autentic şi asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnaţi…”.

Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăți a Scriitorilor Români. Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii.