S-a întâmplat în 22 ianuarie 1506

0
37

S-a întâmplat în 22 ianuarie 1506: Este întemeiată oficial Garda Elvețiană a Vaticanului. Garda Elveţienă Pontificală este un corp militar aflat în serviciul papei din 1506. Ziua de 22 ianuarie 1506 este considerată ziua oficială de naştere a Gărzii Elveţiene Pontificale, deoarece în acea zi, spre seară, un grup de o sută şi cincizeci de soldaţi elveţieni, conduşi de căpitanul Kasparvon Silenen, din cantonul Uri, a trecut prin Porta del Popolo şi a intrat pentru prima oară în Vatican, unde au fost binecuvântaţi de Papa Iuliu al II-lea. Prelatul Johann Burchard de Strasbourg, maestrul ceremoniilor pontificale din acea vreme, şi autorul unei faimoase cronici, a scris despre acel eveniment în jurnalul său.

      De fapt, Papa Sixt al IV-lea făcuse o alianţă cu Confederaţia încă din 1497, prevăzând posibilitatea recrutării de mercenari, şi a pus să se construiască cazărmi pentru ei, lângă locul în care se află şi astăzi mica biserică Sf. Pellegrino, pe Via Pellegrino din Vatican. Mai apoi, înnoind vechea înţelegere, Papa Inocenţiu al VIII-lea (1484-1492) s-a folosit de elveţieni împotriva ducelui de Milano. Şi Papa Alexandru al VI-lea a angajat soldaţi ai Confederaţiei în timpul alianţei dintre familia Borgia şi regele Franţei. Aşa numitele războaiele italiene au avut loc în vremea în care familia Borgia era foarte bogată; în aceste războaie, soldaţii elveţieni au fost întotdeauna prezenţi, în prima linie, uneori pentru Franţa, alteori în favoarea Sfântului Scaun sau a Imperiului Roman condus de un suveran german.
      Atunci când mercenarii elveţieni au auzit că regele Carol al VIII-lea al Franţei plănuia o mare expediţie spre Napoli, au alergat să se înroleze. Spre sfârşitul anului 1494, mii dintre ei se aflau în Roma, trecând cu armata franceză, care în luna februarie a anului următor a ocupat oraşul Napoli. Între participanţii la acea expediţie de a cuceri Napoli s-a aflat şi Cardinalul Giuliano della Rovere, viitorul Papă Iuliu al II-lea, care sub Papa Alexandru al VI-lea părăsise Italia şi plecase în Franţa. Era familiarizat cu elveţienii, deoarece în urmă cu aproximativ 20 de ani primise, ca unul dintre multele beneficii, Episcopia de Lausanne. Câteva luni mai târziu, însă, Carol al VIII-lea a fost forţat să părăsească Napoli în grabă, abia reuşind să forţeze o blocadă şi să fugă în Franţa. Papa Alexandru al VI-lea legase Milano, Veneţia, Imperiul Germanic şi pe catolicul Ferdinand pentru a forma o barieră împotriva francezilor.
      Garda Elveţiană a fost angajată în principal pentru serviciul de pază al papei, participând însă şi la numeroase lupte. Dintre acestea merită amintită, în primul rând, confruntarea armată din 6 mai 1527 din timpul jefuirii Romei (aşa numitul „Sacco di Roma”, 1527) de către trupele contestatarului duce de Bourbon, sacrificiul Gărzilor Elveţiene permiţând papei Clement al VII-lea să-şi salveze viaţa. În dimineaţa zilei de 6 mai 1527, din cartierul său general stabilit la Mănăstirea Sf. Onofrio de pe colina Gianicolo, generalul Bourbon a lansat o serie de atacuri asupra Romei. În timpul unuia dintre ele, la Poarta Torrione, în timp ce conducea atacurile asupra zidurilor cetăţii, a fost el însuşi rănit mortal. După doar un moment de ezitare, mercenarii spanioli au răzbit prin Poarta Torrione, în timp ce lăncieri germani luterani au invadat Borgo Santo Spirito şi San Pietro. Garda Elveţiană, stând cu fermitate la picioarele obeliscului (acum aflat în Piaţa San Pietro, dar atunci lângă cimitirul german din Vatican, aproape de Bazilică), împreună cu câteva rămăşiţe ale trupelor romane, au opus cu disperare rezistenţă. Căpitanul lor, Kaspar Roist, a fost rănit, şi mai târziu ucis de spanioli, în faţa soţiei sale, Elizabeth Klingler.
     Dintre cei 189 soldaţi din Garda Elveţiană, doar 42 au supravieţuit, şi aceştia, atunci când totul a fost pierdut, sub comanda lui Hercules Goldli, au păzit retragerea Papei Clement al VII-lea în siguranţă la Castelul Sant’Angelo. Ceilalţi au murit glorios, masacraţi pe treptele altarului principal din Bazilica San Pietro, împreună cu 200 de fugari. Papa Clement al VII-lea şi oamenii săi au putut să scape în siguranţă, datorită culoarului secret „Passetto” pe care Papa Alexandru al VI-lea îl construise de-a lungul zidului care lega Vaticanul de Castelul Sant’Angelo. Atacatorii s-au grăbit, de teamă ca trupele Alianţei să nu le blocheze retragerea. Trecând Podul Sixtus, germanii şi spaniolii au atacat oraşul, şi timp de opt zile au comis tot felul de violenţe, jafuri, sacrilegii şi masacre; chiar şi mormintele Papilor, inclusiv acela al Papei Iuliu al II-lea, au fost profanate în căutarea de prăzi. Au fost 12.000 de morţi şi prada s-a ridicat la zece milioane de ducaţi.
      Tot ceea ce s-a întâmplat nu poate fi privit cu adevărat cu surprindere, deoarece armata imperială şi în particular lăncierii germani luterani ai lui Frundsberg au fost animaţi de un spirit violent de luptă împotriva Papei. În faţa Castelului Sant’Angelo, unde se retrăsese Papa, a avut loc o parodie de procesiune religioasă, în care Papei Clement al VII-lea i se cerea să îi cedeze lui Luther pânzele şi vâslele „bărcii lui Petru”, şi soldaţii furioşi au strigat: „Vivat Lutherus pontifex!” (Trăiască Pontiful Luther!). Numele lui Luther a fost scrijelit cu vârful unei săbii pe pictura „Disputa Preasfântului Sacrament” în Camerele lui Raffaello, din dispreţ, în timp ce pe un perete era aclamat împăratul Carol al V-lea. Concisă şi exactă a fost descrierea făcută de superiorul Canonicilor Sf. Augustin de atunci: „Germanii au fost răi, italienii mai răi, iar spaniolii cei mai răi”.
     Pe lângă daunele de neînlocuit produse de distrugerea unor relicve, în timpul asedierii Romei au fost pierdute pentru totdeauna inestimabile comori de artă, adică cea mai mare parte a celor mai frumoase lucrări artizanale în aur şi argint ale Bisericii. În 5 iunie, Papa Clement al VII-lea a trebuit să se predea şi să accepte condiţii dure: să cedeze fortăreţele Ostia, Civitavecchia şi Civita Castellana, să predea oraşele Modena, Parma şi Piacenza, şi să plătească suma de patru mii de ducaţi. În plus, a fost cerută o răscumpărare pentru eliberarea prizonierilor. Garnizoana papală a fost înlocuită de patru companii de germani şi spanioli, şi două sute de lăncieri germani luterani au luat locul membrilor Gărzii Elveţiene, care fusese desfiinţată. Papa a obţinut permisiunea ca elveţienii care au supravieţuit să se alăture noii gărzi, dar numai 12 dintre ei au acceptat, între care Hans Gutenberg din Chur şi Albert Rosin din Zurich. Ceilalţi au dorit să nu aibă nimic de-a face cu detestaţii germani.
      După cucerirea Romei de către trupele Regatului Italiei în 1870, gărzile elveţiene au fost însărcinate doar cu protecţia personală a Papei. În 1914, Papa Pius al X-lea a stabilit numărul de soldaţi care alcătuiesc acest corp special la 100, plus 6 ofiţeri (inclusiv comandantul gărzii).
      Un sacrificiu asemănător altora din istoria lor se pregăteau soldații din Garda Elvețiană să facă și în timpul celui de-al doilea război mondial, când forțele naziste, mult superioare numeric au pătruns în Roma. Garda elvețiană a ocupat atunci poziții defensive, hotărâtă să apere viața papei. În final, Hitler a ales să nu atace Vaticanul. Unitatea de elită a fost reorganizată în 1914, având un comandant cu rang de colonel, alți cinci ofițeri superiori, 15 ofițeri, un preot militar și 110 soldați. Alte reorganizări au mai avut loc în 1959 și 1976, iar în 1979, numărul lor a fost fixat la 100 (comandantul, 3 ofițeri superiori, 23 ofițeri, preotul, 2 toboșari și 70 de oameni în trupă). În 1981, Garda Elvețiană a contribuit la apărarea papei Ioan Paul al II-lea în timpul unui atentat din Piața Sfântul Petru. Gardianul (îmbrăcat civil, pentru a se amesteca în mulțime) care a sărit să îl apere pe papă, Alois Estermann, a devenit erou și a fost avansat comandat al Gărzii în 1998. La câteva ore de la promovare, Estermann și soția lui au fost împușcați de un coleg mai mic în grad, care se considera nedreptățit și care s-a sinucis după ce a comis actul criminal. A fost singurul caz de crimă petrecut la Vatican, de la mijlocul secolului al XIX-lea încoace.
       În prezent, Garda Elveţiană se ocupă de siguranţa papei şi a Statului Vatican, supraveghind apartamentele palatului papal şi menţinând ordinea pe timpul ceremoniilor religioase.Apartenenţa la Garda Elveţiană cere:
  • sex masculin;
  • cetăţenie elveţiană;
  • religie catolică;
  • satisfacerea stagiului militar în armata elveţiană, încheiat cu obţinerea unui „certificat de bună purtare”;
  • vârsta între 19 şi 30 de ani;
  • înălţimea peste 174 centimetri;
  • celibatar (căsătoria este admisă numai de la gradul de caporal în sus).
        Astăzi sunt 110 membri ai gărzilor la Vatican, recrutați din anumite localități elvețiene, care furnizează resursa umană pentru acest corp militar faimos de mai multe secole.Dar nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de costumele renascentiste care ne iau ochii. Gărzile Elvețiene reprezintă o forță de intervenție modernă, cu atribuții importante în viața pontificală. De la complicate ceremonii oficiale pentru ocazii speciale sau pentru turiști, până la vigilența cotidiană pe care o impune paza unui asemenea personaj, rolul lor este determinant. Fiind un detașament de elită, nu oricine se poate înrola, iar concurența e aprigă. Trebuie să ai între 19 și 30 de ani, să fii elvețian, catolic, bărbat, înalt (cel puțin 1,74 m), necăsătorit, să te bucuri de o reputație ireproșabilă, să ai minim studii liceale absolvite cu diplomă și să fi servit cel puțin doi ani în armata elvețiană. Și nu e o carieră pentru toată viața. Cei mai mulți rămân în acest serviciu doi sau trei ani, după care se întorc acasă, în Elveția. În trecut, recruții aveau obligația să arate că nu suferă de nicio diformitate fizică, iar ofițerii erau obligatoriu din familii nobile.Sunt angajați ai Bisericii Catolice și depun jurământ de credință în fața papei, în cadrul unei ceremonii care se desfășoară la curtea Belvedere.
        „Cea mai mică poliție din lume”, cum este adesea numită, Garda Elvețiană are o imagine plină ce culoare. Puține modificări au fost aduse de-a lungul timpului echipamentului lor, la crearea căruia se bănuiește (dar nu se știe cu certitudine) că ar fi contribuit artiști precum Michelangelo sau Rafael. În zilele obișnuite, gărzile poartă berete și tunici albastre, dar la ceremoniile oficiale își îmbracă faimoasele costumații renascentiste, celebre în lumea întreagă. Sunt printre cele mai vechi modele de uniforme care sunt încă în uz. Tunicile sunt în dungi care au culorile familiei Medici: roșu, albastru închis și galben. Gulere albe și căști înalte, cu pene de struț colorate diferit în funcție de grad completează ținuta. Deși uneori poartă armură, halebarde și săbii, soldații din Garda Elvețiană știu să folosească foarte bine armamentul modern.
Surse:

http://www.vatican.va/roman_curia/swiss_guard/swissguard/storia_en.htm

https://www.britannica.com/topic/Swiss-Guards

https://houseofswitzerland.org/swissstories/society/swiss-guard

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/garda-elvetiana-pontificala-bratul-armat-al-papei

http://lumea.catholica.ro/2012/02/istoria-garzii-elvetiene/

http://www.discret-arhivare.ro/articole/garda_papala_elvetiana.php

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here