S-a întâmplat în 22 aprilie 1915

0
58

S-a întâmplat în 22 aprilie 1915: Primul atac cu gaze asfixiante, folosite de germani pe frontul din Flandra, în timpul Primului Război Mondial. Poate părea surprinzător, dar nu germanii au fost primii care au folosit gazele ca arme în Primul Război Mondial, ci francezii. Ei au utilizat, încă din august 1914, gaze lacrimogene, mai precis două substanţe chimice: bromidă de xylil şi bromoacetat de etil, ambele cu un miros plăcut, aromatic, fructat. Gazele erau dispersate ca nişte spray-uri, ele provocând iritarea căilor lacrimale şi a ochilor, iritarea căilor respiratorii, greaţă şi vomă. Simptomele dispar după circa o jumătate de oră. Evident că în afara unui disconfort acut, aceste gaze nu aveau cum să fie eficiente pe câmpul de luptă.

        Germanii vor folosi şi ei o cantitate enormă de gaze lacrimogene (peste 18.000 de proiectile chimice) împotriva ruşilor staţionaţi la Bolimov, lângă râul Rawka, la vest de Varşovia, la 31 ianuarie 1915. În octombrie 1915, germanii au atacat Neuve Chapelle cu aceleaşi gaze iritante. Însă odată cu Fritz Haber, şeful armelor chimice al Armatei Germane, lucrurile se schimbă radical. El iniţiază, la 22 aprilie 1915, folosirea clorului ca gaz de luptă, la Ypres, în Belgia. La orele cinci după amiază, germanii au deschis peste 6.000 de canistre, aruncând în aer 168 de tone de clor înspre zona unde se aflau poziţionate Diviziile Franceze 45 şi 87.

        Clorul, un gaz de vreo două ori şi jumătate mai dens decât aerul, are o culoare pal verzuie şi o aromă exotică, ce te descumpăneşte: de ananas şi piper. Foarte reactiv, în contact cu apa acest gaz generează acid clorhidric care, odată ajuns pe căile respiratorii, este mortal, provocând arderea chimică a plămânilor.În cantităţi reduse, dă tuse convulsivă, vomismente şi iritaţia ochilor.Soldaţii neprotejaţi mureau imediat. Se pare că circa 1.000 de soldaţi şi-au pierdut viaţa în timpul primului atac cu clor de la Ypres.

         Numai că efectul strategic scontat de Haber a fost unul minor, pentru că la început, nici soldaţii germani nu erau protejaţi. Mai mult, clorul sub presiune era eliberat din canistre şi „aruncat” sub forma unui nor în aer, ori schimbarea direcţiei vântului putea schimba radical situaţia. Clorul nu este invizibil, iar până la folosirea măştilor de gaze, soldaţii improvizau, apărându-şi faţa cu batiste sau cârpe umede, adesea îmbibate cu propria urină.
            Britanicii vor folosi şi ei clorul, în luptele de la Loos, la 25 septembrie 1915, dar cu rezultate dezastruoase, pentru că norul toxic „s-a plimbat” în ambele tabere. A venit apoi rândul francezilor să riposteze. Victor Grignard (1871-1935), laureat Nobel pentru chimie în 1912, şi însărcinat cu armele chimice în numele Franţei, a fost „omologul” lui Fritz Haber. El este cunoscut pentru o reacţie chimică ce-i poartă numele, şi care leagă chimia organică de compuşii metalici. Grignard a produs în timpul războiului, şi la scară industrială, un al doilea gaz de luptă: fosgenul – clorura de carbonil. Este un gaz complet incolor, cu iz de fân sau iarbă proaspăt tăiată. În clipa însă în care gazul capătă miros, el are deja o concentraţie extrem de toxică. Se dizolvă greu în apă, iar odată inspirat, el ajunge în plămâni până la nivelul alveolelor, unde se transformă lent în dioxid de carbon şi acid clorhidric, care arde treptat ţesutul alveolar şi provoacă edem pulmonar.

            După circa trei ore de la inhalare apare o tuse înecăcioasă, chinuitoare, urmată de cianoză şi asfixie, iar până în clipa morţii, intoxicatul, fără să-şi piardă cunoştinţa, are parte de o agonie îngrozitoare: o sufocare prelungită timp de câteva zile. Dozele mari de fosgen produc moartea în secunde sau minute. Se pare că gazul a fost folosit prima dată, în asociere cu clorul, în decembrie 1915, tot în apropiere de Ypres, la Wieltje – o asociere mult mai letală, concepută de acelaşi Fritz Haber. Fosgenul şi un alt compus asemănător, difosgenul (triclorometan cloroformat), sunt răspunzătoare de circa 85% din cei peste 90.000 care au murit asfixiaţi în timpul Primului Război Mondial. Efectele sale tardive, chiar dacă sunt teribile, nu-l fac foarte eficient pe câmpul de luptă, pentru că nu se obţine moartea imediată a adversarului.

         Considerat însă gazul de luptă cel mai sinistru, şi care a avut parte de o „mediatizare” pe măsură, este gazul muştar pe bază de sulf, sau iperita (un nume cu trimitere la acelaşi loc damnat din Belgia, Ypres). Gazul muştar (sulfură dietil diclorică) – şi variantele sale – a fost cea mai răspândită armă chimică a Marelui Război. În stare pură, este un lichid incolor şi generează un gaz care se colorează foarte discret în galben şi are un miros pronunţat de usturoi sau hrean. Ca şi celelalte substanţe chimice, gazul nu este letal decât în cantităţi mari. Dar produce arsuri chimice, mai întâi o iritaţie masivă la nivelul pielii şi a căilor respiratorii, urmată de apariţia unor bule, a unor vezicule mari pe corp, pline cu un lichid gălbui de inflamaţie. La nivelul plămânilor produce distrugerea membranelor mucoase şi edem pulmonar şi, în funcţie de contaminare, poate genera arsuri şi infecţii cutanate masive, cu desfigurări permanente, orbire şi apariţia tardivă a cancerului de piele.

        Gazul a fost folosit prima oară de germani la 12 iulie 1917, în bătălia de la Passchendaele (astăzi, Passendale) de lângă Ypres. Deşi rata deceselor a fost una mică, de doar 2-3%, imaginile cu soldaţii mutilaţi de gazul muştar au făcut înconjurul globului.

         Lista gazelor de luptă folosite în Primul Război Mondial rămâne şi astăzi şocantă: de ambele părţi beligerante s-au folosit nu numai puţin de 20 de substanţe chimice distincte, unele de o toxicitate enormă, precum acidul cianhdric, hidrogenul sulfurat sau hidrura de staniu, adesea combinate între ele. Din circa 16 milioane de morţi ai Primului Război Mondial, doar un număr de peste 90.000 au murit din pricina armelor chimice (au fost în total afectate un milion de persoane). Artileria rămâne ucigaşul principal al războiului, cu un procent de 60% din fatalităţi. Însă folosirea acestor arme, şi ororile pe care le-au creat, au oripilat întreaga lume.Impactul psihologic şi social al acestor arme a fost unul major.

       Gaze de luptă au fost folosite şi pe frontul din România, la Mărăşeşti (în intervalul 6-13 august 1917) şi pe Valea Oituzului (8 august 1917). Trebuie spus că atacuri chimice au avut loc de ambele părţi. Este discutabil dacă au avut amploarea celor de pe Fronturile de Vest sau a celor din Polonia. Bătălia de la Mărăşeşti a început la 6 august 1917 cu un atac german cu gaze asfixiante (probabil fosgen) pe frontul Diviziei 34 Infanterie rusă, în zona pădurii Neagra, la sud de Mărăşeşti. Infanteria rusă a trebuit să părăsească poziţiile, iar din cauza morţii (a sufocării) cailor, nu au mai putut fi retrase tunurile.

         În perioada 8-13 august, Armata a 9-a Germană şi-a mobilizat toate rezervele înspre direcţia Clipiceşti-Panciu, prin salve de artilerie grea şi proiectile cu substanţe toxice. Or Eduard Buchner, aflat în plină mişcare cu compania sa de artilerie, se găsea exact acolo, la locul şi momentul „potrivit”. Artileria română a fost foarte activă atunci: în cursul zilei de 8 august 1917, „artileria noastră a executat trageri de baraj bătând satul Doaga cu obuze chimice”. Astfel de evenimente au dus la înfiinţarea Serviciului de gaze al Armatei române, la 26 octombrie 1917, prin parafa generalului de corp de armată şi mareşalul de mai târziu Constantin Prezan.

Surse:

https://revista.unap.ro/index.php/revista/article/download/110-117/605

http://stiri.tvr.ro/ypres-despre-gaze-toxice-mari-batalii-si-turul-frantei_46962.html#view

https://webcache.googleusercontent.com/search?q=cach

http://www.rador.ro/2015/04/22/documentar-remember-ypres-100-de-ani-de-la-primul-atac-cu-gaze-chimice-letale/

https://www.academia.edu/3635325/Primul_Razboi_Mondial

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here