S-a întâmplat în 20 iunie 1891, 20.VI / 2.VII

0
45

S-a întâmplat în 20 iunie 1891, 20.VI / 2.VII: A murit (la Paris) Mihail Kogălniceanu, om politic istoric, scriitor şi publicist; prim-ministru al României între anii 1863 şi 1865 (perioadă în care s-au pus, prin reformele înfăptuite, bazele României moderne); ministru de externe în 1876 şi între anii 1877 şi 1879; şi-a legat numele de unirea Principatelor Române (1859) şi de actul proclamării independenţei naţionale de la 1877; membru titular al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Române (1887-1890).

        Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. Paris), om politic, istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române. Colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cei doi bărbaţi de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern.Preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe, Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de stat ai generaţiei sale.

       În timpul mandatului la conducerea Ministerului de Externe, România îşi cucereşte Independenţa de stat. Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, a fost unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal.Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naţionale şi dezvoltarea literaturii româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist din literatură. Drept recunoştinţă pentru contribuţia sa la dezvoltarea culturii, a fost ales preşedinte al Academiei Române.

        Familia Kogălnicenilor, mari proprietari de pământ din judeţul Fălciu, îşi trăgea numele de la râul Cogâlnic, din judeţul basarabean Orhei, pe malurile căruia se întemeiaseră primele familii încă din secolul al XVI-lea. Mihail era fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă, care, rămasă orfană, fusese crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza. Viitorul om politic primeşte o educaţie aleasă sub îndrumarea călugărului Gherman Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuenin din Iaşi şi la Institutul francez al lui Lincourt de la Miroslava, lângă Iaşi. În această perioadă, este coleg cu Vasile Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza. În vara anului 1834, Mihail este trimis să studieze în străinătate la Colegiul Lunéville din Paris. Din anul următor trece la Universitatea din Berlin, unde devine pasionat de istorie.
        În 1838, Kogălniceanu revine la Iaşi, iar domnitorul Sturdza îl numeşte locotenent-aghiotant, apoi căpitan-aghiotant al domnitorului din 1840. Timp de aproape zece ani, până la izbucnirea revoluţiei de la 1848, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate cultural-ştiinţifică. Este, pe rând, scriitor, editând 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, patron de tipografie, istoric, traducător, dar cel mai important, publicist.Pe 30 ianuarie 1840, împreună cu alţi colegi de generaţie, Mihail Kogălniceanu pune bazele revistei „Dacia Literară”. În articolul „Introducţiune” din primul număr al revistei, acesta va sintetiza în câteva puncte idealurile scriitorilor paşoptişti, printre care amintim combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre, crearea unei literaturi cu specific naţional, inspirată din istorie, natură şi folclor, lupta pentru unitatea limbii şi dezvoltarea spiritului critic.

        În tot acest timp practică şi avocatura, iar pentru scurt timp, este profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi. Relaţiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza se răcesc considerabil, astfel că din 1846 pleacă într-o călătorie în Franţa şi Spania.Când revine la Iaşi, nu se implică în mod direct la mişcările revoluţionare din Moldova. Din prudenţă, Kogălniceanu trece graniţa în Bucovina, iar la Cernăuţi redactează documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” şi colaborează la ziarul „Bucovina”.

        Reîntors la Iaşi în 1849, noul domnitor Grigore Alexandru Ghica îl numeşte în importante funcţii politico-administrative Devine director al Departamentului Lucrărilor Publice (noiembrie 1849 – aprilie 1850) şi al Departamentului de Interne (4 octombrie 1851 – 21 iulie 1852).În cele din urmă şi relaţiile cu Ghica se răcesc considerabil, astfel că viitorul prim-ministru devine şi industriaş, având o fabrică de postav la Târgu-Neamţ. După Războiul Crimeii, în noul context internaţional, când se prefigura un viitor luminos pentru Principatele Române, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate unionistă.

         În octombrie 1855, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii Societăţii Unirea (25 mai 1856) şi este printre membrii cei mai activi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi, fondat la 7 februarie 1857. În Divanul ad-hoc a Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi. În cadrul acestor şedinţe este remarcat pentru calităţile sale deosebite de politician, fiind unul dintre cei mai fervenţi unionişti. Pe 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă om-nou.”
        În primii ani ai domniei lui Cuza, Kogălniceanu este numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi este numit preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, funcţie pe care o ocupă în perioada 30 aprilie 1860 – 17 ianuarie 1861. Devine foarte apropiat de Cuza Vodă, astfel că acesta îl alege să îi devină mâna dreaptă în adoptarea şi punerea în aplicare a unui val de reforme ce să pună bazele constituirii statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu este numit prim-ministru al României. Din această funcţie, Kogălniceanu a contribuit la modernizarea statului român după model occidental, cu instituţii şi cadre legislative moderne, prin adoptarea unor serii ample de reforme care au modernizat România.
       În decembrie 1863, se adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în sfera fondului funciar al statului român. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Una din cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea justiţiei. Astfel, au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs.
        După lovitura de stat al lui Alexandru Ioan Cuza din 2 mai 1864, prin care domnitorul dizolvă Adunarea şi elaborează o nouă constituţie, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, arogându-şi largi prerogative legislative şi executive, a fost posibilă adoptarea acelor reforme esenţiale pentru modernizarea României. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, care erau împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o contribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).

       Cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864.Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite.Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină.Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

       În pofida acestor măsuri adoptate, între domnitor şi primul ministru au apărut treptat disensiuni, care l-au determinat pe Kogălniceanu să renunţe la funcţie, fapt petrecut la 26 ianuarie 1865. Când se întrezăreşte formarea unei „monstruoase coaliţii” pentru a-l detrona pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu refuză să facă parte din acest complot. Ca atare, în primii ani de domnie ai lui Carol I, fostul prim-ministru este marginalizat din punct de vedere politic, iar susţinătorii săi politici erau catalogaţi drept „maişti”.Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, dar adepţii săi fiind catalogaţi drept maişti, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar.În acest sens, fondarea Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape.
        Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867.Aceasta reprezenta adoptarea unui program comun în unsprezece puncte, care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie liberală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868. Unele neînţelegeri ale radicalilor cu moderaţii, atitudinea de încurajare faţă de mişcările care se puneau la cale în Balcani, dar mai ales presiunea străină în „problema evreiască” va duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul eşec în efortul de constituire a partidului, prin desfacerea acestei coaliţii şi înlăturarea radicalilor de la putere Următorul cabinet condus de Dimitrie Ghica era format dintr-o coaliţie între conservatorii moderaţi şi liberalii moderaţi, iar radicalilor le-au fost acordate preşedinţiile celor două Corpuri legiuitoare.
         În cabinetul Dimitrie Ghica, Kogălniceanu a deţinut portofoliul Internelor. Moderaţii au preluat total puterea prin Ion Ghica, însă manifestaţiile antidinastice şi republicane erau pe punctul de a-l determina pe Carol să abdice. Intervenţia liderului conservator Lascăr Catargiu, care i-a promis formarea unui guvern puternic, susţinător al dinastiei, l-a convins pe domnitor să renunţe la intenţii. Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 – 1876) a apropiat tot mai mult facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat, liberalii au strâns rândurile.
        Cu năzuinţe sincere în a crea un regim politic bazat pe democraţie şi liberalism, fracţiunile au început întemeierea de cluburi liberale în oraşele mari ale ţării. Totodată, pentru mobilizarea alegătorilor, a început editarea ad-hoc a unui ziar intitulat „Alegătorul liber” şi organizarea de manifestaţii în special a tinerilor liberali. Cu toate aceste eforturi, liberalii au pierdut categoric alegerile de la sfârşitul lunii aprilie 1875. Acest fapt a demonstrat încă odată că unitatea liberală trebuia înfăptuită imediat. În aceste condiţii, pe parcursul lunii mai, în casa englezului Lakeman, au loc întruniri frecvente între liderii liberali radicali şi moderaţi, pentru stabilirea unui program politic comun şi o doctrină la care să subscrie toate facţiunile, la dezbateri fiind atras şi conservatorul moderat Emanoil Costache Epureanu. Acest proces a rămas cunoscut în istorie drept „Coaliţia de la Mazar – Paşa”, căci englezul Lakeman fusese ofiţer în armata turcă sub numele de Mazar – Paşa.
        Pe 24 mai 1875 s-a fondat Partidul Naţional Liberal, iar Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noii formaţiuni politice. Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare. Aşadar, radicalii au subscris unei atitudini mai realiste care promova domnia legilor, egalitatea politică, renaşterea valorilor individuale ale cetăţenilor, respectarea principiilor regimului constituţional şi demararea unui amplu proces de reformare a României ca soluţie a modernizării.
       Când în contextul internaţional generat de noua criză orientală s-a întrevăzut posibilitatea obţinerii independenţei de stat a României, primul ministrul Ion C. Brătianu îl numeşte ministru de Externe pe Mihail Kogălniceanu, trecând peste orgoliile ce existau între cei doi. Kogălniceanu era considerat cel mai iscusit diplomat român şi se bucura de un important prestigiu internaţional. În spiritul interesului naţional, cele două personalităţi se înţeleg perfect în timpul Războiului de Independenţă (1877 – 1878), ducând împreună şi bătălia diplomatică de la Congresul de Pace de la Berlin pentru recunoaşterea internaţională deplină a independenţei statului român.
        Kogălniceanu este artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea tranzitul trupelor ţariste pe teritoriul României, respectând ţării noastre „integritatea existentă” şi „drepturile politice”. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama independenţa României: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare… Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă.”
       Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român. În pofida rolului decisiv jucat de România în conflict, Imperiul Ţarist refuză participarea delegaţiei române la tratativele de pace de la San Stefano (februarie 1878).Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităţilor române. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ.Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi, dar nu ascultaţi”. În urma Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea. În Războiul pentru Independenţă armata română a înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează cât de scump a plătit poporul român pentru înfăptuirea unui ideal naţional.
        După ce îşi încheie mandatul la Externe, Mihail Kogălniceanu îşi continuă activitatea diplomatică şi este numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, între 17 aprilie 1880 – 1 iulie 1881. Pe plan intern, se situează în coaliţia denumită „Opoziţia Unită”, care va acţiona pentru căderea guvernului I. C. Brătianu Totodată, va face parte din rândurile Partidului Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu ca disidenţă a PNL. Această coaliţie va lua sfârşit după căderea guvernului Brătianu (1888), iar disidenţii vor reveni în partidele de origine.Astfel, ultimii ani din viaţă îl vor găsi din nou pe Kogălniceanu în rândurile Partidului Naţional Liberal. Academia Română îi recunoaşte imensa contribuţie la dezvoltarea culturii, iar între 18 martie 1887 – 28 martie 1890 este ales preşedinte al acestui for ştiinţific şi cultural.Mihail Kogălniceanu încetează din viaţă pe o masă de operaţie din Paris pe 20 iunie 1891, la vârsta de 74 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, un arhitect al României moderne, Editura Institutul European, Iaşi, 2005

https://radioromaniacultural.ro/portret-mihail-kogalniceanu/

https://www.timpul.md/articol/personalitatea-zilei–mihail-kogalniceanu—un-fauritor-al-unirii-principatelor-romane-40218.html

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/ctitori-ai-rom-acirc-niei-150-de-ani-de-la-unirea-principatelor-romane-141830.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here