S-a întâmplat în 2 septembrie 1945

0
98
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 2 septembrie 1945: Sfârşitul celui de-al doilea război mondial (declanşat la 1.IX.1939, prin atacul Germaniei asupra Poloniei); la 2.IX.1945 este semnat actul capitulării necondiţionate a Japoniei. La 26 iulie 1945 s-a dat publicităţii Proclamaţia cu privire la termenii capitulării Japoniei, care purta semnătura preşedintelui SUA şi a premierului Marii Britanii. Liderul Chinei, Jiang Jieshi, şi-a dat acordul. Lipsea semnătura lui Stalin întrucât URSS avea relaţii diplomatice cu Japonia.

      Documentul fixa oportunităţile oferite Japoniei pentru a ieşi din război, proclamând „imediat capitularea necondiţionată a forţelor japoneze”, alternativa fiind „promptă şi completă distrugere” . Condiţiile cerute pentru capitulare se refereau la îndepărtarea militarismului, dezarmarea şi judecarea celor vinovaţi de crime de război şi cruzimi asupra prizonierilor;limitarea suveranităţii ţării la insulele Honshu, Hokaido, Kyushu, Shikoku şi câteva mici insule;revenirea la regimul democratic şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului;plata reparaţiilor, Japoniei asigurându-i-se acces la materii prime şi comerţ internaţional. Ţara urma să fie ocupată militar, regimul impus de Aliaţi încheindu-se când Japonia îndeplinea toate obiectivele.
      La Tokyo documentul a fost cunoscut prin intermediul transmisiei făcute de un post de radio local din San Francisco. Analizat la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, documentului i s-a dat o interpretare pozitivă, existând premise pentru obţinerea unor condiţii bune pentru ţară. S-a observat lipsa semnăturii lui Stalin şi înlocuirea formulei „capitulării necondiţionate” cu fraza „capitularea necondiţionată a tuturor trupelor japoneze”. Ministrul Togo a reuşit cu mare greutate să-şi convingă colegii pentru acceptarea contactării guvernului URSS.Pe ansamblu, guvernul a luat decizia de a diminua importanţa documentului. Premierul Suzuki l-a apreciat în conferinţa de presă din 28 iulie ca „repetare a Declaraţiei de la Cairo” şi, în consecinţă, Japonia nu îşi va schimba politica . Aliaţii au concluzionat că Japonia va continua războiul.
       Preşedintele Truman primise cu o zi înainte de începerea reuniunii de la Potsdam informaţia secretă că „Proiectul Manhattan” se finalizase cu succes, SUA deţinea bomba atomică pe care o experimentase cu succes la Almogardo, în deşertul New Mexico. De la bordul crucişătorului „Augusta” a ordonat, la 2 august 1945, ca Japonia să fie lovită cu noua armă. În consecinţă, la 6 august 1945, ora 8:15, bombardierul „Enola Gay” a lansat prima bombă atomică „Little Boy”, cum a fost botezată, asupra Hiroshimei, distrugerile şi pierderile umane fiind de neimaginat la Tokyo .
       În aceeaşi zi a fost transmisă Declaraţia preşedintelui SUA care făcea cunoscut poporului american şi întregii lumi că în urmă cu 16 ore (diferenţa de fus orar) un avion american a aruncat o bombă atomică ce a adus „o nouă şi revoluţionară sporire a forţei de distrugere”, japonezii fiind „răsplătiţi înzecit” pentru atacul de la Pearl Harbour. Comunicatul avertiza fără echivoc:„Vom distruge complet puterea Japoniei de a mai desfăşura un război”, dacă nu acceptă Declaraţia de la Potsdam.Guvernul Japoniei se menţinea în indecizie, nefiind hotărât să-şi afirme capitularea în condiţiile în care reprezentanţi ai armatei erau decişi să continue lupta.
        Preşedintele Truman a aprobat a doua lovitură nucleară asupra unuia din cele două oraşe, Nagasaki şi Kokura. Ultimul, fiind acoperit de nori, Nagasaki a suportat, la 9 august, a doua lovitură nucleară. Cu o zi înainte, la Moscova, ambasadorul Soto fusese informat oficial că începând cu 9 august 1945 URSS declară război ţării sale.Atât în Consiliul de Război, cât şi în guvern nu s-a putut lua o decizie, opiniile fiind împărţite. În situaţia dramatică în care se afla ţara, încălcând tradiţia, primul ministru a apelat cu profund respect la împăratul Hirohito, caz unic în istoria Ţării Soarelui Răsare, solicitându-i poziţia. Hirohito s-a declarat pentru acceptarea Declaraţiei de la Potsdam.
       Consiliul de Miniştri s-a supus şi a adresat SUA răspunsul:„Guvernul japonez este gata să accepte condiţiile enumerate în Declaraţia făcută la Potsdam, la 26 iulie 1945”, cu unica rezervă că nu „se va aduce nicio atingere prerogativelor Majestăţii Sale, ca suveran”.Preşedintele Truman şi majoritatea colaboratorilor s-au pronunţat pentru menţinerea regimului imperial, acesta fiind, în opinia SUA şi al Japoniei, singurul care putea asigura stabilitate în societate. Într-un document dat publicităţii de Departamentul de Stat s-a precizat poziţia SUA faţă de statul împăratului. Se sublinia că „puterea cu care sunt investiţi împăratul şi guvernul japonez în conducerea ţării va fi subordonată Comandamentului Suprem al Forţelor Aliate” .
      Condiţiile cerute de SUA au dezamăgit la Tokyo. Au apărut noi poziţii pro şi contra. Tineri ofiţeri au cerut vehement respingerea documentului, în timp ce Ministerul de Externe a agreat acceptarea poziţiei SUA. Ministerul de Război s-a poziţionat pe continuarea războiului „până la ultima suflare”. A învins raţiunea, poziţia împăratului fiind decisivă, el şi-a prezent liber voinţa, „fără a viola autoritatea şi responsabilitatea nimănui”, după cum avea să se relateze ulterior . Prin intermediul unui mesaj înregistrat, la 15 august, vocea împăratului a fost auzită de supuşi, deşi puţini au înţeles limbajul său, utilizat la curte, diferit de vorbirea cotidiană.
        Proclamaţia împăratului este un document unic şi tulburător prin mesajul transmis supuşilor în cuvinte simple, clarificatoare la momentul în care se afla ţara şi viitorul ei. Mesajul explica motivul intrării ţării în război, acela „de a salvgarda integritatea Japoniei şi stabilitatea Asiei de Est”. Ţara se confrunta însă cu o coaliţie mondială şi cu o nouă bombă care putea duce la „nimicirea naţiunii japoneze”.
      Avertizând că ţara „va trece prin grele încercări”, Hirohito anunţa hotărârea sa:„Ascultând de dictatul timpului şi al destinului am hotărât să deschidem calea unei păci durabile generaţiilor viitoare, suportând insuportabilul şi tolerând intolerabilul”. Hirohito cerea poporului să evite „izbucnirile emotive”, iar naţiunea „să fie de acum înainte, din generaţie în generaţie, o unică familie”, capabilă să ridice „la o înălţime şi mai mare gloria imperiului şi a ţine pasul în progresul timpului”.
        În corespondenţa dintre Truman şi Stalin, capitularea Japoniei devine subiect prioritar. Preşedintele l-a informat pe Stalin despre decizia de a-l numi pe generalul MacArthur, Comandant Suprem, cu dreptul de a reprezenta „puterile Aliate spre a primi, coordona şi traduce în fapt capitularea generală a forţelor armate japoneze”. Stalin a solicitat completarea ordinului cu enumerarea teritoriilor japoneze care se predaseră trupelor sovietice:insulele Kurile şi partea de nord a insulei Hokkaido, motivând necesitatea satisfacerii orgoliilor poporului URSS care ştia că între 1919-1921 Extremul Orient rus s-a aflat sub ocupaţie japoneză. Truman l-a refuzat pe liderul rus în problema ocupării unei zone în Hokkaido, iar Stalin, la rândul său, a respins cererea lui Truman de a avea o bază în Kurile.
       La 30 august, două divizii americane au intrat în Japonia fără luptă. Peste trei zile, la 2 septembrie 1945, la bordul navei „Missouri”, ancorată în portul Tokyo, a avut loc ceremonia semnării Actului capitulării Japoniei. Pe document şi-au pus semnătura, din ordinul şi în numele împăratului Hirohito şi a guvernului, reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Străine şi al Marelui Stat Major. Din partea SUA au semnat Douglas MacArthur, comandant suprem al Puterilor Aliate, şi amiralul Chester Nimitz. S-au alăturat reprezentanţi ai Chinei, Marii Britanii, URSS, Australiei, Canadei, Franţei, Olandei şi Noii Zeelande.
     Cel de-al doilea război mondial se încheia. Era ora 9:25. Început la 1 septembrie 1939 ca un conflict local prin atacul Poloniei de către Germania, a căpătat, după numai două zile, dimensiuni internaţionale, iar din 7 decembrie 1941, mondiale.
       După semnarea actelor capitulării, au urmat o serie de ceremonii de capitulare în toate teritoriile deținute încă de Japonia în Asia și în Pacific. Au existat trupe japoneze care au continuat lupta în zone izolate și a durat până aproape în 1946 ca cele mai importante unități militare izolate să depună armele. A existat un număr de „rezistenți” japonezi, în special în unele insule mici din Pacific, care au refuzat să se predea, considerând veștile despre capitulare ca fiind propagandă sau fiind împotriva codului onoarei militare. Este posibil ca unii dintre acești soldați izolați să nici nu fi auzit de încheierea păcii. Hiroo Onoda, ultimul supraviețuitor cunoscut a fost scos din ascunzătoarea sa din Filipine în 1974, iar alți doi soldați japonezi, care se alăturaseră insurgenților comuniști la sfârșitul războiului, au luptat în sudul Thailandei până în 1991
       Poporul japonez a găsit în împăratul său salvatorul. Hirohito însuşi va fi salvat de orice răspundere privind războiul de către generalul MacArthur, între ei existând relaţii de apropiere şi preţuire.Soluţia extremă cerută supuşilor de a capitula necondiţionat şi poziţia SUA implementată de generalul MacArthur au deschis Ţării Soarelui Răsare calea spre reconstrucţie, demnitate şi către „miracolul japonez” în economie, ceea ce a aşezat-o, nu peste mulţi ani, între marile puteri ale economiei mondiale, respectată şi admirată.
Surse:
Richard B. Frank, Downfall: the End of the Imperial Japanese Empire, 1999

Stanley Weintraub, The Last Great Victory: the End of World War II, 1995.

http://risap.ro/ziua-cea-mai-lunga-a-japoniei/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/suportand-insuportabilul-si-tolerand-intolerabilul-japonia-capituleaza-2-septembrie-1945

https://www.timpul.md/articol/%281945%29-2-septembrie-ziua-incheierii-celui-de-al-doilea-razboi-mondial–47764.html

https://www.fold3.com/image/4346690

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here