S-a întâmplat în 2 decembrie1805

0
32

S-a întâmplat în 2 decembrie1805: Bătălia de la Austerlitz (localitate în Cehia); înfrângerea decisivă a armatei ruso-austriece de către armata franceză comandată de Napoleon Bonaparte; considerată drept una dintre cele mai răsunătoare victorii din istoria militară a omenirii.

    Bătălia de la Austerlitz, cunoscută și ca Bătălia celor trei împărați, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de-a Treia Coaliții formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil vechi), o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-austriacă, comandată de țarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverșunată. Bătălia a avut loc lângă dealul Pracký kopec, la Austerlitz, azi Slavkov u Brna, la aproape 20 km (12 mile) est de Brno, în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o capodoperă tactică.
       Pe 26 decembrie 1805, Austria și Franța au semnat Tratatul de la Pressburg, care a îndepărtat-o pe prima din război, a întărit tratatele inițiale de la Campo Formio și Lunéville, a obligat Austria să cedeze pământuri aliaților germani ai lui Napoleon și a impus o indemnizație de 40 de milioane de franci asupra Habsburgilor învinși. Trupelor ruse li s-a permis să se retragă în țara natală. Victoria de la Austerlitz a permis de asemenea crearea Confederației Rinului, compusă dintr-o multitudine de state germane, intenționată să fie o zonă-tampon între Franța și restul Europei. În 1806, Sfântul Imperiu Roman a încetat să mai existe, atunci când Împăratul Roman Francisc al II-lea a ales să păstreze numai Francisc I al Austriei drept singurul său titlu oficial. Totuși, aceste realizări nu au adus o pace durabilă pe continent. Îngrijorările prusacilor cu privire la influența crescândă Franței în Europa Centrală au declanșat Războiul celei de-a Patra Coaliții în 1806.
       În august 1805, Napoleon, împărat al francezilor din mai anul trecut, și-a mutat armata de la Canalul Mânecii la Rin pentru a se confrunta cu noile amenințări austriece și rusești. Pe 25 septembrie, după un marș forțat și în mare secret, 200.000[15] de trupe franceze au început să traverseze Rinul pe un front de 260 km (160 de mile). Mack strânsese cea mai mare parte din armata austriacă la fortăreața Ulm din Bavaria. Napoleon spera să își balanseze forțele spre nord și să execute o mișcare de rotație care să îi aducă pe francezi în spatele austriecilor. Manevra Ulm a fost bine executată și pe 20 octombrie Mack și 23.000 de trupe austriece s-au predat la Ulm, ridicând numărul total de prizonieri austrieci al campaniei la 60.000. Deși victoria spectaculoasă a fost umbrită de înfrângrea flotei franco-spaniole în Bătălia de la Trafalgar, în ziua următoare succesul francezilor pe pământ a continuat cu căderea Vienei în noiembrie, împreună cu 100.000 de muschete, 500 de tunuri și podurile rămase intacte de-a lungul Dunării.
        Între timp, sosirea târzie a trupelor ruse sub comanda lui Kutuzov l-a împiedicat să salveze armatele de câmp austriece, astfel că rușii s-au retras înspre nord-est pentru a aștepta întăriri și pentru a se reuni cu unitățile austriece care au supraviețuit. Francezii i-au urmărit, însă curând s-au găsit într-o poziție strategică dezavantajoasă: intențiile prusacilor erau necunoscute și puteau fi ostile, armatele rusă și austriacă erau acum unite și, pentru a întări frustrarea, liniile de comunicare ale lui Napoleon erau foarte lungi și necesitau garnizoane puternice pentru a le ține deschise. Napoleon a realizat că singura modalitate de a capitaliza succesul de la Ulm era să îi forțeze pe aliați într-o bătălie și să îi învingă. Spre norocul său, țarul rus era dornic de luptă.Napoleon dispunea de aproximativ 65.000 de oameni și 157 de tunuri pentru bătălia iminentă, însă aproape 7.000 de oameni sub comanda lui Davout erau încă mult spre sud, în direcția Vienei. Aliații aveau în jur de 73.000 de soldați, șaptezeci la sută dintre ei fiind ruși, și 318 tunuri.
Partea nordică a câmpului de luptă era dominată de dealul Santon, înalt de 210 metri (700 de picioare), și de dealul Zuran, înalt de 260 de metri (850 de picioare), ambele fiind amplasate lângă vitalul drum Olmutz-Brno, care mergea de-a lungul unei axe vest-est.
        La vest de aceste două dealuri se afla satul Bellowitz, iar între ele pârâul Bosenitz, care curgea spre sud pentru a se uni cu pârâul Goldbach, ultimul traversând satele Kobelnitz, Sokolnitz și Telnitz. Piesa centrală a întregii zone erau înălțimile Pratzen, un deal ușor înclinat de aproape 11-12 metri (35-40 de picioare) înălțime. Un consilier a notat faptul că Napoleon le-a spus în mod repetat mareșalilor săi, „Domnilor, examinați acest teren cu atenție, va fi un câmp de luptă; veți avea rolul de a vă juca pe el”.Cu câteva zile înainte de bătălia propriu-zisă, Napoleon le dăduse impresia aliaților că armata sa era într-o stare slabă și că dorea o pace negociată. În realitate, el spera că ei vor ataca, și pentru a-i încuraja să facă acest lucru și-a slăbit în mod intenționat flancul drept.Pe 28 noiembrie, Napoleon s-a întâlnit cu mareșalii săi la Comandamentul Imperial iar aceștia l-au informat despre neliniștile și temerile lor în legătură cu iminenta bătălie, chiar sugerând o retragere, însă lui nu i-a păsat de plângerile lor și a plecat la lucru.
    Planul lui Napoleon prevedea faptul că aliații vor arunca atât de multe trupe pentru a-i învălui flancul drept încât centrul lor va fi slăbit foarte mult. Conta apoi pe un atac masiv francez, condus de către 16.000 de ostaşi din Corpul al IV-lea al lui Soult, prin centru pentru a paraliza armata aliată. Între timp, pentru a-și sprijini slabul flanc drept, Napoleon i-a ordonat Corpului al III-lea a lui Davout să întreprindă un marș forțat tocmai de la Viena și să se unească cu oamenii generalului Legrand, care păzeau flancul extrem sudic ce va suporta cea mai mare parte a atacului aliaților. Soldații lui Davout aveau 48 de ore pentru a mărșălui 110 km (70 de mile). Sosirea lor va fi crucială în determinarea succesului sau eșecului planului francezilor. Garda Imperială și Corpul I al lui Bernadotte au fost ținute în rezervă în timp ce Corpul al V-lea sub comanda lui Lannes păzea sectorul nordic al bătăliei.
       Bătălia a început în jurul orei 8 dimineața, cu prima coloană aliată atacând satul Telnitz, care era apărat de Regimentul 3 de Linie. Acest sector al câmpului de luptă a fost martor a numeroase acțiuni în momentele următoare, atunci când mai multe atacuri feroce ale aliaților i-au evacuat pe francezi din oraș și i-au forțat pe cealaltă parte a pârâului Goldbach. Primii oameni ai corpului lui Davout au sosit în acest moment și i-au alungat pe aliați din Telnitz înainte ca și ei să fie atacați de husari și să reabandoneze orașul. Atacurile adiționale din partea aliaților au fost contracarate de artileria franceză.Coloanele aliaților au început să se reverse înspre dreapta francezilor, însă nu la viteza dorită, astfel încât mare parte din francezi au reușit să reziste. De fapt, dispunerile aliaților erau cronometrate greșit și fără atenție: detașamente de cavalerie conduse de Liechtenstein de pe flancul stâng al aliaților au trebuit să fie plasate în flancul drept și, în timpul procesului, au încetinit o parte din a doua coloană de infanterie care avansa înspre dreapta francezilor. La acel timp, planificatorii l-au considerat un dezastru, însă mai târziu i-a ajutat pe aliați. Între timp, elementele avansate ale celei de-a doua coloane atacau satul Sokolnitz, care era apărat de Regimentul  26 Ușor și de Tirailleuri.
       Atacurile inițiale ale aliaților s-au dovedit fără succes, iar generalul Langeron a ordonat bombardarea satului. Acest baraj mortal i-a forțat pe francezi să se retragă, și, cam în același timp, a treia coloană a atacat castelul Sokolnitz. Cu toate acestea, francezii au contraatacat și au recâștigat satul, numai pentru a fi izgoniți din nou. Conflictul în această zonă a încetat pentru un timp atunci când divizia lui Friant (parte a Corpului al III-lea) a recucerit satul. Sokolnitz a fost probabil zona cea mai disputată a câmpului de luptă, schimbându-și ocupatorii de mai multe ori în decursul zilei.În jurul orei 8:45, satisfăcut în final de slăbiciunea centrului inamic, Napoleon l-a întrebat pe Soult cât timp va dura ca oamenii săi să ajungă la înălțimile Pratzen, la care mareșalul a răspuns, „Mai puțin de douăzeci de minute, sire.” Aproximativ 15 minute mai târziu, Napoleon a ordonat atacul, adăugând, „O lovitură puternică și războiul este sfârșit.”
        O ceață densă a ajutat la camuflarea înaintării diviziei lui St. Hilaire, însă în timp ce urcau panta, legendarul „Soare de la Austerlitz” a limpezit peisajul și i-a încurajat să avanseze.Soldații și comandanții ruși din vârful înălțimilor au fost uimiți să vadă atât de multe trupe franceze îndreptându-se spre ei.Comandanții aliați puteau redirecționa acum câteva dintre detașamentele întârziate ale celei de-a patra coloane către această luptă crâncenă. Peste o oră de lupte a decimat o mare parte din această unitate.Ceilalți oameni din cea de-a doua coloană, majoritatea austrieci neexperimentați, au participat de asemenea la bătălie și au întors raportul de forțe împotriva uneia dintre cele mai bune unități de luptă din armata franceză, forțându-i în final să se retragă în josul pantelor.Cu toate acestea, mânați de disperare, oamenii lui St. Hilaire au lovit cu putere încă o dată și i-au atacat pe aliați la baionetă, alungându-i de pe înălțimi. Înspre nord, divizia generalului Vandamme a atacat o zonă numită Staré Vinohrady și prin executarea perfectă a hărțuirilor a reușit să dezbine mai multe batalioane ale aliaților.
       Bătălia se întorsese în mod ferm în favoarea francezilor, însă era departe de a se fi terminat. Napoleon a ordonat Corpului I al lui Bernadotte să sprijine stânga lui Vandamme și și-a mutat propriul centru de comandă de la dealul Zuran la capela Sf. Antoniu de pe înălțimile Pratzen. Poziția dificilă a aliaților era confirmată de decizia de a trimite în luptă Garda Imperială Rusă; Marele Duce Constantin, fratele țarului Alexandru, a comandat Garda și a contraatacat în secțiunea câmpului de luptă a lui Vandamme, forțând un efort sângeros și singura pierdere a vreunui stindard francez în bătălie (nefericita victimă a fost un batalion al Regimentului 4 de Linie). Simțind gravitatea problemei, Napoleon a ordonat propriei sale cavalerii de Gardă să înainteze. Acești oameni i-au pulverizat pe omologii lor ruși, însă cu ambele părți trimițând mari mase de cavalerie nu era clar cine învinsese. Rușii aveau un avantaj numeric la acest capitol, însă destul de curând avantajul a trecut de partea francezilor atunci când divizia lui Drouet, a 2-a a Corpului I al lui Bernadotte, s-a dispus pe flancul acțiunii și a permis cavaleriei franceze să se refugieze în spatele liniilor lor. Artileria ecvestră a Gărzii franceze a avut de asemenea un efect mortal asupra cavaleriei și fusilierilor ruși. Rușii au rupt rândurile și mulți au murit în timp ce erau urmăriți pe o distanță de un sfert de milă de cavaleria franceză revigorată.
       Între timp, partea cea mai nordică a câmpului de bătălie era de asemenea martora unor lupte grele. Cavaleria grea a prințului de Liechtenstein a început să asalteze forțele mai ușoare de cavalerie ale lui Kellerman după ce a sosit în final la poziția corectă pe teren. Lupta a mers inițial bine pentru francezi, însă forțele lui Kellerman s-au adăopostit în spatele diviziei de infanterie a lui Caffarelli odată ce a devenit clar faptul că numărul rușilor era prea mare. Oamenii lui Caffarelli au oprit asalturile rușilor și i-au permis lui Murat să trimită două divizii de cuirasieri (una comandată de d’Hautpoul și cealaltă de Nansouty) în bătălie pentru a termina o dată pentru totdeauna cu cavaleria rusă. Lupta corp la corp care a urmat a fost crâncenă și de durată, însă în final francezii au fost cei care au triumfat. Lannes și-a condus apoi Corpul al V-lea împotriva oamenilor lui Bagration și după lupte grele a reușit să îl alunge pe iscusitul comandant rus din bătălie. A vrut să îl urmărească, însă Murat, care era comandantul acestui sector al câmpului de luptă, nu a fost de acord cu ideea.
      Atenția lui Napoleon s-a îndreptat acum înspre capătul sudic al câmpului de luptă, unde francezii și aliații încă se mai luptau pentru Sokolnitz și Telnitz. Printr-un eficient atac în două puncte, divizia lui St. Hilaire și o parte din Corpul al III-lea al lui Davout au reușit să zdrobească inamicul la Sokolnitz și i-au convins pe comandanții primelor două coloane, generalii Kienmayer și Langeron, să se retragă cât mai repede posibil. Buxhowden, comandatul stângii aliaților și omul responsabil cu conducerea atacului, era complet beat și a fugit de asemenea. Kienmayer și-a acoperit retragerea cu cavaleria ușoară a lui O’Reilly, care a învins vitejește cinci din șase regimente de cavalerie franceze înainte ca și ei să trebuiască să se retragă.
        Panica generală a pus stăpânire acum pe armata aliaților, aceasta abandonând câmpul de luptă în toate direcțiile posibile. Un episod faimos însă sinistru a avut loc în timpul acestei retrageri: forțele ruse care fuseseră învinse de dreapta francezilor se retrăgeau spre sud înspre Viena pe heleșteele înghețate Satschan. Artileria franceză trăgea înspre oameni, însă Napoleon și-a redirecționat tunarii pentru a trage în gheață. Oamenii s-au înecat în heleșteele foarte reci, zeci de piese de artilerie scufundându-se împreună cu ei. Estimările cu privire la numărul de tunuri capturate diferă; opiniile variază de la 38 la 100. Sursele diferă de asemenea și în privința victimelor, cu numere oscilând între 200 și 2.000 de morți. Deoarece Napoleon a exagerat acest incident în relatarea bătăliei, valorile mai joase pot fi și cele mai apropiate de adevăr, deși îndoiala încă rămâne dacă sunt sau nu corecte în întregime. Mulți privesc acest incident drept unul dintre cele mai crude acte de război ale lui Napoleon. Austerlitz și campania precedentă au alterat profund natura politicii europene. În trei luni, francezii ocupaseră Viena, decimaseră două armate și umiliseră Imperiul Austriac. Aceste evenimente contrastează puternic cu structurile de putere rigide ale secolului al 18-lea. Austerlitz a pregătit scena pentru aproape o decadă de dominație franceză pe continentul european, însă una dintre consecințele pe termen scurt a fost atragerea Prusiei în război în 1806.
        În total, pierderile aliaților se ridicaseră la aproximativ 27.000 dintr-o armată de 73.000, adică 37% din efectivele lor. Francezii au pierdut în jur de 5.000 dintr-o forță de 65.000, reprezentând aproape 8% din efectivele lor. Aliații au pierdut de asemenea 180 de tunuri și 50 de stindarde. Victoria a fost întâmpinată cu uimire totală și delir la Paris, unde numai cu câteva zile înainte națiunea se afla în pragul colapsului financiar.
      Franța și Austria au semnat un armistițiu pe 4 decembrie iar Tratatul de la Pressburg, 22 de zile mai târziu, a îndepărtat-o pe ultima din război. Austria a acceptat să recunoască teritoriile franceze capturate prin tratatele de la Campo Formio (1797) și Lunéville (1801), să acorde pământuri Bavariei, Württembergului și Badenului, care erau aliații germani ai lui Napoleon, și să plătească 40 de milioane de franci reprezentând indemnizații de război. Veneția a fost cedată de asemenea Regatului Italiei.A fost un sfârșit aspru pentru Austria, însă cu siguranță nu o pace catastrofală. Armatei ruse i s-a permis să se retragă în țara natală, iar francezii și-au ridicat tabăra în sudul Germaniei. Sfântul Imperiu Roman a fost de asemenea desființat efectiv, 1806 fiind văzut drept ultimul său an. Napoleon a creat Confederația Rinului, un lanț de state germane menite să servească drept un tampon între Franța și Prusia. Prusia a considerat aceasta și celelalte mișcări un afront adus statutului său putere dominantă a Europei Centrale și a declarat război Franței în 1806.
Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu,  vol. 2, A-B, Bucureşti, Editura Litera

Brooks, Richard (editor). Atlas de istorie militară mondială. Londra: HarperCollins, 2000

Chandler, David G. Campaniile lui Napoleon. New York: Simon & Schuster, 1995

en Fisher, Todd & Fremont-Barnes, Gregory. Războaiele napoleoniene: Ascensiunea și decăderea unui imperiu. Oxford: Osprey Publishing Ltd., 2004

Uffindell, Andrew. Marii generali ai războaielor napoleoniene. Kent: Spellmount Ltd., 2003

https://www.larousse.fr/encyclopedie/divers/bataille_d_Austerlitz/106786

https://www.histoire-pour-tous.fr/batailles/294-austerlitz-2-decembre-1805-anatomie-dune-bataille.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/austerlitz-batalia-celor-doi-imparati

http://napoleonicminiatureswargame.com/austerlitz.html

https://www.vialupo.com/austerlitz/

https://ro.ripleybelieves.com/battle-of-austerlitz-napoleonic-wars-6846

http://istoriiregasite.wordpress.com/?p=49067

https://www.sept.info/dumas-napoleon-austerlitz

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here