S-a întâmplat în 2 august 1990: Începutul invaziei irakiene in Kuweit (încetarea oficială a focului la 11.04.1991).
În urma unei dispute asupra producţiei de petrol şi limitei de frontieră, trupele irakiene ale lui Saddam Hussein invadează Kuwait-ul. La 2 august 1990, sub pretextul că deţine drepturi istorice asupra Kuweitului, Irakul, condus de Saddam Husein, a invadat acest emirat şi l-a anexat. ONU a condamnat agresiunea şi a instituit un embargo commercial împotriva Irakului şi, faţă de refuzul Bagdadului de a-şi retrage trupele, a declanşat la 3 ianuarie 1991, o operaţie militară (Operaţia „Furtună în deşert”), grosul forţelor aeriene fiind asigurat de SUA. În urma acestei acţiuni, Kuweitul a fost eliberat (27 februarie), dar Irakul a rămas sub un regim de sancţiuni şi de control al O.N.U, existând indicii că autorităţile de la Bagdad fabrică în secret arme bacteriologice şi chimice. Refuzul guvernului irakian de a coopera cu echipele de control a determinat acţiunea de pedepsire americano-engleză (bombardamentele aeriene), din decembrie 1998 (Operaţia „Vulpea deşertului”).
La 2 august 1990 Irakul, devenit putere politică şi militară regională în urma sângerosului război de opt ani cu Iranul (peste un milion de victime), în care beneficiase de un substanţial sprijin internaţional (blocarea islamismului komeinian), atacă şi ocupă în câteva ore Kuweitul.Scopul intervenţiei militare era lichidarea uriaşei datorii financiare faţă de acesta, ca şi acapararea zăcământului petrolier din zona de frontieră Roumaylah. Motivul imediat îl constituise refuzul micului emirat de a mai subvenţiona financiar refacerea de după război a fratelui mai mare, autoproclamat apărător al lumii arabe, ca şi măsurile luate de acesta de a reduce preţul barilului de petrol, fapt ce provoca importante pierderi anuale Bagdadului. Intenţia lui Saddam Hussein, destul de transparentă, de a invada şi Arabia Saudită, deschizându-şi drum spre celelalte mici emirate petroliere, ameninţa cu spectrul preluării controlului asupra a jumătate din zăcământul de petrol al planetei.
Marile puteri, în frunte cu SUA, se alertează, declanşându-se o aprigă confruntare diplomatică, ce poate fi considerată faza primară a războiului din Golf. Consiliul de Securitate al ONU declară Irakul stat agresor şi adoptă o succesiune de rezoluţii prin care acesta este somat să se retragă imediat şi necondiţionat. I se impune boicot şi blocadă comercială, financiară şi militară, ajungându-se până la ultimatumul care avertiza asupra autorizării utilizării forţei în situaţia în care, până la 15 ianuarie 1991, Kuweitul nu era eliberat. Moscova are mai multe tentative nereuşite de mediere, iar Liga Arabă condamnă agresiunea irakiană.
Acţiunile Bagdadului în plan diplomatic se desfăşoară pe trei paliere majore: obţinerea recunoaşterii internaţionale a intervenţiei sale militare, prin acceptarea de către comunitatea mondială a politicii faptului împlinit; provocarea permanentă a Israelului pentru a integra acţiunile sale în regiune în problematica globală a Orientului Mijlociu; constituirea unei coaliţii a lumii arabe prin exploatarea naţionalismului regional în cadrul aşa numitului război sfânt. După ce mai întâi declară că intervenţia s-a produs la cererea „poporului răsculat” împotriva autocraţiei monarhice, lichidându-se astfel „partajul colonial”, Saddam Hussein mimează, mai întâi, o tentativă de retragere parţială pentru ca, în final, să anunţe „fuziunea totală şi ireversibilă” a celor două state. În acest mod, cea mai mare parte a micuţului emirat devenea a nouăsprezecea provincie a Irakului.
În continuare se încearcă combinarea abilă a poziţiei dure, ireconciliante cu negocieri şi concesii surprinzătoare.Răspunde mai întâi presiunilor ONU prin închiderea frontierelor statului, provocând „războiul ostaticilor” prin care sunt blocaţi în interiorul ţării mii de cetăţeni occidentali. Urmează apoi şantajul, prin presiunile executate asupra corpului diplomatic în cadrul „războiului ambasadelor”, în care acestea sunt izolate, asediate şi hărţuite permanent; li se întrerupe energia electrică şi apa, ori este practicată răpirea de persoane.Soluţionarea conflictului este legată de rezolvarea problemei palestiniene şi de o abordare globală a situaţiei întregului Orient Mijlociu. Totodată, pentru a-şi asigura spatele, reglementează raporturile cu Iranul, căruia îi cedează teritoriile capturate prin război (două insule ce controlează strâmtoarea Ormuz, care îi mai fuseseră oferite în 1975, prin acordul de la Alger, drept recompensă pentru sprijinul acordat în lichidarea revoltei kurzilor).
În paralel cu eforturile diplomatice comunitatea internaţională desfăşoară o amplă acţiune de constituire a unei forţe multinaţionale şi pentru concentrarea în regiune a potenţialului militar menit să ducă la îndeplinire ultimatumul Consiliului de Securitate, operaţie recunoscută sub numele de cod „Scutul Deşertului”.După expirarea termenului, la 16 ianuarie 1991, începe operaţia „Furtună în Deşert”. Scopul ei, aşa cum transpare din mesajul şefului administraţiei americane, era de „a-l goni pe Saddam Hussein din Kuweit prin forţă”, de a distruge potenţialul nuclear şi instalaţiile de fabricare a armelor chimice, precum şi artileria şi tancurile Irakului.
Războiul s-a încheiat la 28 februarie 1991, prin înfrângerea militară a Irakului, dar mulţi se întreabă de ce aliaţii nu au mers până la capăt cu înlăturarea lui Saddam Hussein, mulţumindu-se cu un succes limitat.S-a repetat celebrul episod, nici astăzi încă lămurit, când, după zdrobitoarea înfrângere a romanilor la Canae (50.000 de morţi, cifră colosală pentru acea vreme), Hanibal nu exploatează victoria prin asedierea Romei. A făcut greşeala, ce se va dovedi fatală pentru el, să creadă că „Cetatea Eternă” se va prăbuşi de la sine sub impactul propriei umilinţe. Există suficiente argumente care pot legitima reţinerea Aliaţilor şi justifica necesitatea conferirii unui caracter limitat victoriei obţinute.Se impune însă a fi studiat fondul problemei, şi anume, interdependenţele dintre geostrategie şi geopolitică. Echilibrul regional şi menţinerea controlului asupra balanţei de putere în regiune conferă probabil Irakului un rol bine delimitat şi în viitor.
Surse:
https://www.coursehero.com/file/14425855/Poilitici-de-securitate/
Alte articole găsiţi aici.
Nicolae Uszkai
.În urma unei dispute asupra){kind=link}