S-a întâmplat în 2 aprilie 1867

0
113
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 2 aprilie 1867: Mihai Eminescu publică, în revista „Familia” ce apărea atunci la Budapesta, poemul „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Din Cernăuţiul bântuit de holeră, adolescentul Mihai Eminovici trimitea revistei „Familia”, condusă de Iosif Vulcan (1841 – 1906), redactor, editor şi proprietar, Pesta (1865 – 1880), Oradea (1880 – 1906), poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan publică poezia în numărul 25 februarie/9 martie 1866, cu numele Mihai Eminescu.

Apariţia acestei poezii însoţite de nota: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice transmise nouă ne-a surprins plăcut”, marchează începutul unei cariere poetice şi încetăţenirea numelui Eminescu pe care directorul „Familiei” îl substituie lui Eminovici.

Mihai Eminescu a publicat în revista „Familia”, în perioada 1866 – 1870, poeziile: „O călărire în zori”, „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Speranţa”, „Misterele nopţii”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „La Heliade”, „La o artistă”, „Amorul unei marmure”, „Junii corupţi”, „Amicul F.I.”. Izvorâtă din constanta iubire de patrie a poetului, poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie  „trebuia privită ca un reflex al evenimentelor istorice contemporane, precum mişcările garibaldiene pentru eliberarea Italiei” (Prepessicius).Apare în „Familia”, III, 14, 2/14, aprilie 1867.

          Academicianul Ioan Aurel Pop spunea, la iun moment dat despre Mihai Eminescu: „Calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupeşte în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătraţi, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătraţi, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală şi nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuţi, la Blaj şi la Sibiu ori în atâtea alte părţi, a pipăit ţara aievea şi s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia şi cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”, s-a gândit cu siguranţă la România rotundă, descrisă în „Doină”, aşa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colţ îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca şi pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca şi pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii şaptezeci ai secolului trecut), ca şi pentru atâtea generaţii de români: patria română era peste tot unde se vorbea româneşte; patria era chiar limba română!”

         Eminescu (n. 15 ianuarie 1850 la Botoşani- m. 15 iunie 1889, Bucureşti), jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române. Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească. Totodată, Eminescu s-a implicat în activităţile Societăţii literare„ Junimea” şi a fost redactor-şef al ziarului „Timpul”, oficios al Partidului Conservator.Mihai Eminescu este primul care a făcut din limba română un adevărat obiect de artă, în condiţiile în care poezia românească, nesigură, se afla abia la începuturile sale.

         Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline) a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”.

            Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina. Boala şi moartea sa prematură (bolnav de manie depresivă, a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială. Asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate.

           În perioada comunistă, imaginea lui Eminescu, care era oricum un simbol naţional, a fost intens folosită în scopul propagandei naţionaliste comuniste, Eminescu fiind portretizat exclusiv ca un poet desăvârşit, în timp ce scrierile sale filozofice şi politice – înainte adoptate şi folosite în propria ideologie de către dreapta naţionalistă – au fost marginalizate pentru conţinutul lor critic şi pe alocuri radical.Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept „cel mai bun manual de jurnalism naţional“.

        În ultimii ani, Academia Română a început publicarea unei ediţii facsimilate a operelor complete ale acestuia (23 volume), pentru a facilita o mai bună cunoaştere şi studiere a operei lui Eminescu. Cu privire la data şi locul naşterii poetului nostru naţional există mai multe date contradictorii. Adolescentul Eminescu şi-a notat propria dată a naşterii în registrele Junimii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în arhivele gimnaziului de la Cernăuţi este trecută data de 14 decembrie 1849. Data oficială de naştere a poetului este avansată de Titu Maiorescu în lucrarea sa „Eminescu şi poeziile lui”. Acesta preia mai multe cercetări efectuate de N. D. Giurescu, care în urma studierii mai multor surse, printre care şi un dosar cu note despre botezuri din arhiva Bisericii Domneşti din Botoşani.

           Din toate aceste documente rezultă că Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 ianuarie 1850, fapt confirmat şi de sora mai mare a acestuia, Aglae Drogli. Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună.

        Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești, nu Botoșani.Actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850 este singurul document autentic cu privire la data naşterii poetului, pe care l-au semnat alături de preotul Ioan Stamate, econom la biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Botoşani, stolnicul Vasile Iuraşcu, bunicul din partea mamei, care i-a fost naş, şi cei doi părinţi.Mihai era fiul unei familii de ţărani din comuna Ipoteşti, judeţul Botoşani.

          Părinţii săi, Gheorghe Eminovici şi Raluca Juraşcu, au avut împreună unsprezece copii dintre care Mihai a fost cel de-al şaptelea. Cu excepţia lui Matei (n. 1856), care a fost ofiţer şi a trăit 73 de ani, toţi au avut un destin dramatic. Matei a fost cel care a pus în circulaţie o altă dată a naşterii lui Mihai, susţinând că a văzut pe o Psaltire a lui Gheorghe Eminovici însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai”. Din cel puţin două motive informaţia este discutabilă: nimeni altcineva nu a mai văzut acea Psaltire şi, după cum au dovedit unele documente de arhivă, pe 21 decembrie, Gheorghe Eminovici se afla la Iaşi, unde întocmea o procură unui avocat, în vederea legalizării, la care a fost martor în ziua de 23 decembrie.

            Tatăl poetului, căminarul Gheorghe Eminovici era descendent al unei familii de ardeleni strămutaţi în Moldova, iar mama sa, Raluca Iuraşc se trăgea dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boiereşti, tatăl său fiind stolnic în satul Joldeşti. Bunicul poetului, Vasile Eminovici, a fost cântăreţ în strană în satul Călineştii lui Cuparencu, care se află în comuna Şerbăuţi.Între 1850 şi 1858 şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi. Avea o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, mai târziu evocând această stare în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram sau O, rămâi.

            Între 1858 şi 1866 a urmat cu intermitenţe şcoala primară greco-orientală din Cernăuţi, apoi gimnaziul la Cernăuţi şi Botoşani. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. A părăsit şcoala în 1863, revenind ca privatist în 1865 şi a plecat din nou în 1866.A fost copist în administraţia judeţului Botoşani pentru o scurtă perioadă, după care s-a întors la Cernăuţi pentru a-şi trece examenele restante. La Botoşani avea grijă şi de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul. A fost angajat la diverse instituţii din Botoşani, la tribunal şi la primărie şi a pribegit cu trupa de actori Tardini-Vlădicescu.

            Eminescu a debutat în anul 1866 cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul care a apărut în broşura scoasă la moartea dascălului său, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. Sub numele de Mihai Eminescu, şi nu sub cel de Mihai Eminovici, i-a apărut în acelaşi an la 25 februarie/9 martie (stil nou) poezia De-aş avea în revista „Familia” din Pesta, a lui Iosif Vulcan.Iosif Vulcan i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet, şi de alţi membri ai familiei sale.

           În 1867 a fost sufleur şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti, iar în anul următor a colindat din luna mai până toamna împreună cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania şi Banat (Braşov, Sibiu, Oraviţa, Timişoara, Arad). În toamna anului 1868 s-a angajat sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, colindând cu trupa lui Mihai Pascaly Moldova şi Bucovina.În toamna anului următor a fost trimis de tatăl său la Universitatea din Viena unde s-a înscris ca student la filosofie şi a făcut parte din Societatea literar-socială „România” şi din Societatea literar-ştiinţifică „România jună”. Întrucât nu a putut atesta susţinerea bacalaureatului, s-a înscris ca student extraordinar în 1869.

           La Viena a frecventat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie şi medicină legală. Aici l-a cunoscut pe Ioan Slavici şi a activat în cadrul societăţii româneşti „România Jună”.În 1872 a revenit în ţară şi s-a stabilit la Iaşi unde a frecventat şedinţele Junimii. În toamna aceluiaşi an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor.În 1873 a frecventat cursuri de filosofie, filosofie ştiinţei, istorie antică, istoria religiilor, geografie şi etnografie la Universitatea din Berlin.

          S-a întors la Iaşi în anul următor, 1874, unde a fost numit director al Bibliotecii Centrale şi revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui.În 1876 a fost redactor-administrator la „Curierul de Iaşi”, iar în 1877 s-a stabilit la Bucureşti.A lucrat aproape şapte ani ca redactor la ziarul „Timpul” în paginile căruia a publicat peste 300 de articole.

          Activitatea literară o începe în anul 1866.Din 1870 începe să publice în „Convorbiri Literare”.Pe 15 august 1871 Mihai Eminescu se numără printre organizatorii unei măreţe serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna cu ocazia comemorării a 400 de ani de la ctitoria mănăstirii de aici. Sosind în Iaşi este numit, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, director al Bibliotecii Centrale şi profesor de limbă germană la Institutul Academic (1874). Anul următor este revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi, funcţie pe care o îndeplineşte cu un mare sârg, Mihai Eminescu inspectând o mulţime de şcoli asupra cărora a întocmit rapoarte detaliate. Se împrieteneşte cu Ion Creangă pe care îl determină să scrie şi-l ajută să fie primit la „Junimea”. După o perioadă în care lucrează ca redactor la „Curierul de Iaşi”, pleacă la Bucureşti unde este angajat ca redactor, apoi ca redactor-şef, la publicaţia conservatoare „Timpul” (1877 – 1883), unde va lucra alături de Ioan Slavici şi Ioan Luca Caragiale.

            Aici desfăşoară o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează, însă, sănătatea.Opera sa este diversă: idila, egloga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina: Venere şi Madonă (1870), Mortua est (1872), Povestea codrului (1878), O, rămâi, Freamăt de codru, Revedere (1879), Scrisorile I-IV (1981), toate publicate în „Convorbiri literare”, Luceafărul (1883), publicat în „Almanahul Societăţii Academice România Jună”, Somnoroase păsărele (1883-1884), Sara pe deal (1885), La steaua (1886), publicată în „România Liberă”.

            Alături de poeziile sale excepţionale, Mihai Eminescu a scris şi proză: Făt – Frumos din Lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara, precum şi încercări de teatru: Amor pierdut – viaţă pierdută, Decebal, Gruie Sânger etc. sau diverse articole pe teme politice sau sociologice publicate în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul”, „România Liberă”. „Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului romậnesc şi cel dintậi romận în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală.” (Garabet Ibrăileanu).

            Prin grija lui Titu Maiorescu i s-a publicat un volum de poezii care include o mare parte din poeziile publicate în paginile revistei „Convorbiri literare”. Fragmente din romanul „Geniu pustiu” au rămas în manuscris, a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher) şi a avut şi câteva încercări dramatice (Mureşanu, Mira, Decebal, Bogdan Dragoş). Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi a apărut în ţări de pe toate continentele.Afirmă cu putere autohtonia românilor, subliniind faptul că nu există nici o deosebire etnică sau lingvistică între românii din toate provinciile istorice româneşti, considerând că legile trebuie alcătuite ţinându-se cont de „trebuinţele poporului astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora”.

            Critică dur amestecul străinilor, care au pătruns în „pătura suprapusă”, în problemele naţionale şi proasta organizare la nivel central şi local care nu reprezintă interesele poporului, „consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse”. În vara anului 1883 Mihai Eminescu se îmbolnăveşte foarte grav, de aceea va fi internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la Viena.

              Perioada cuprinsă între anul 1883 şi 1889 este una în care boala şi revenirile sunt din ce în ce mai dese, perioadă în care activitatea sa scriitoricească este foarte slabă. Pe 24 septembrie este angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, activitate pe care o continuă şi în 1886, după ce a petrecut o perioadă în Rusia la o cură de recuperare. Din 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, susţinută şi de Mihail Kogălniceanu, Camera Deputaţilor a votat o pensie viageră în valoare de 250 de lei pentru Mihai Eminescu, pe 23 noiembrie, legea a trecut şi de Senat, intrând în vigoare abia în aprilie 1889.

             Pe 15 iunie este lovit în cap cu o piatră aruncată de un pacient al spitalului dr. Şuţu, unde era internat şi poetul, în jurul orei 3 acesta moare. Este înmormântat în data de 17 iunie la cimintirul Bellu din Bucureşti. „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” (George Călinescu). „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă…Nu poate să ajungă vorba pậnă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.[…]” (Tudor Arghezi).

Surse:

       Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

       Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999

     Nicolae I. Nicolae, Eminescu, azi antologie comentată, Editura Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996

       Stan, Stoica, Dicţionarul biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.

       http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/familia/

   https://ziarulunirea.ro/mihai-eminescu-date-biografice-viata-si-opera-poetului-national-304980/

     http://www.scritub.com/literatura-romana/Fisa-biografica-a-lui-Mihai-Em8515464.php

       https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/110-mihai-eminescu-1850-1889

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here