S-a întâmplat în 19 februarie 1904

0
71

S-a întâmplat în 19 februarie 1904 . S-a născut, la Bucureşti, Mircea Vulcănescu, filosof, sociolog şi economist român. S-a format la şcoala lui Dimitrie Gusti şi a lui N. Ionescu. A ocupat diferite funcţii publice. În sociologie s-a apropiat de înţelegerea românească şi ţărănească a existenţei (Realitatea spirituală şi cercetarea monografică a societăţilor; Dimensiunea română a existenţei ş.a.).

             Mircea Aurel Vulcănescu (19 februarie/3 martie 1904, București – 29 octombrie 1952, Aiud), a fost un reputat economist, sociolog, filosof al culturii, etician, funcționar și cadru didactic universitar român.

                  Intelectual prodigios și, totodată, greu de încadrat al fenomenului denumit „tânăra generație interbelică”, în care sunt incluse nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu ș.a., Mircea Vulcănescu rămâne una din cele mai incitante, complexe și, cu toate astea, puțin cunoscute personalități ale vremii sale. A fost un membru marcant al Școlii Sociologice de la București (sau Școala gustiană), întemeietor și protagonist al simpozioanelor Criterion, finanțist expert al statului român.

               A fost al doilea copil al familiei funcționarului Mihail Vulcănescu (1854-1938), membru fondator și președinte al Societății Generale a Funcționarilor Publici, și al Mariei Vulcănescu (1876-1945), membră a Societății Ortodoxe a Femeilor Române.

              Se căsătorește, în 1925, cu Anina-Rădulescu Pogoneanu (1902-1994), de care se desparte în 1929 și cu care are un copil, Elena-Maria-Viorica (Vivi) Vulcănescu (1927-?). În 1930 se căsătorește cu Mărgărita Ioana Vulcănescu (1897-1987), cu care are doi copii: Elisabeta-Alexandra (Sandra) Vulcănescu (1931) și Ioana-Maria-Mărgărita Vulcănescu (1933).

            Clasele primare le face la Institutul Anglo-Român din București. În timpul primului război mondial, studiază la Liceul Matei Basarab din București, iar, din 1916, când familia sa s-a retras în Moldova din Bucureștiul ocupat de armatele germane, continuă studiile în particular (acasă) și la licee și colegii gimnaziale din Iași, Tecuci și Galați.

            Din 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept (Universitatea București). În 1925 devine licențiat în Filosofie (Sociologie) și Drept.Teza în sociologie, intitulată „Individ şi societate în sociologia contemporană” a fost susținută cu profesorul Dimitrie Gusti, devenind unul din cei mai apropiați colaboratori ai acestuia.

          Tot în timpul studiilor îl descoperă pe profesorul de filosofie Nae Ionescu, ale cărui cursuri universitare le frecventase încă din anii liceului, cu care va colabora în diverse proiecte culturale și publicistice.

           Între 1925 și 1928 se află la Paris, pentru continuarea studiilor, obținând o diplomă de studii superioare de doctorat în Științele Economice și Politice la Facultatea de Drept, Universitatea Paris. Proiectul de teză, pe care nu a ajuns să-l susțină, intitulat „Essai sur les professions intellectuelles en France”, a fost pregătit cu sociologul Paul Fauconnet.

           Vulcănescu face parte, de asemenea, din echipa de colaboratori apropiați ai lui Bouglé, fiind, totodată, omul de legătură între sociologul francez și D. Gusti. Audiază și activează în cadrul cercurilor de studii și dezbateri creștine coordonate de filosofii Jacques Maritain și Nikolai Berdiaev.

           Membru activ al Federației Asociației Studenților Creștini Români (FASCR), filiala din București, și, pe timpul studiilor de la Paris, secretar pentru studenții străini al Federației Franceze a Studenților Creștini, conduce cercuri de studii, participă la conferințele și acțiunile sociale ale organizației din România și influențează apropierea acesteia de ortodoxie.

             FASCR este o grupare studențească ce a colaborat cu Dimitrie Gusti în primele sale proiecte de cercetare și s-a înființat, inițial, sub auspiciile YMCA (Young Men Christian Association).Mircea Vulcănescu se distinge, în timpul violențelor antisemite studențești, pentru poziția sa potrivnică studenților naționaliști și de apărare a studenților evrei agresați.

          Încă din vremea studiilor universitare, Mircea Vulcănescu devine unul din cei mai apropiați și importanți colaboratori ai profesorului de sociologie Dimitrie Gusti, creatorul Școlii Monografice de Sociologie (cunoscută și sub numele de Școala gustiană sau Școala de Sociologie Românească).

          Începând cu 1924, Vulcănescu participă la campaniile monografice de teren conduse de D. Gusti. El va deveni responsabil pentru punerea la punct a metodei de cercetare a „vieții economice” a unităților sociale investigate monografic.

              Mircea Vulcănescu devine, în 1929, asistent universitar la catedra Seminarului de Sociologie, Etică și Politică a Facultății de Litere a Universității București și, din 1930 până în 1941, este asistent suplinitor de Etică la aceeași catedră, realizând seminarii de Etică Sistematică și Istoria Eticii.

             A fost, de asemenea, profesor de Economie Politică și Științe Juridice la Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana” între 1929-1935, și profesor la Școala Superioară de Statistică între 1930-1935, unde a predat cursul de Statistică Morală.

          Mircea Vulcănescu a fost membru al mai multor asociații și instituții științifice și al consiliilor de conducere ale acestora: Asociația Generală a Economiștilor din România, Asociația Română pentru monografia sociologică, Institutul Românesc pentru Studiul Conjuncturii, Asociația Română pentru studii politice, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României, Institutul Social Român, Societatea Română pentru Statistică.

          Cariera sa de funcționar-expert a debutat în mai 1929, pe timpul guvernării țărăniste, când a fost numit referent permanent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe. Numirea și activitatea sa de expert, precum și înființarea unor oficii de studii pe lângă ministere, era un fenomen nou ce se manifesta în cadrul statului român, ținând de profesionalizarea progresivă a serviciilor publice.

          Colaborează cu Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mircea Cancicov, ș.a. pe vremea ministeriatelor acestuia la Finanțe. Scrie mai multe articole în reviste de specialitate (economice și de finanțe) și participă la elaborarea bugetelor statului român.

           În 1935 este numit director al Vămilor, printr-o decizie care a surprins opinia publică a vremii, cunoscută fiind corupția instituției și profilul de intelectual, parte a valului „tinerei generații”, pe care îl avea Vulcănescu. Este transferat, însă, după doar doi ani, după ce a fost implicat într-un scandal mediatic, descoperind, întâmplător, faptul că un fost ministru făcea contrabandă.

         Din 1937 va conduce, ca director, Datoria Publică contribuind la politicile de gestionare a datoriilor externe ale României, având obiectivul de a unifica rentele și dobânzile diferitelor credite externe, așadar de a echilibra povara datoriilor.

        A fost adeptul măsurilor de naționalizare și răscumpărare a datoriilor României. În 1938 votează împotriva Constituției introduse de Carol al II-lea, din cauza prevederii legate de pedeapsa cu moartea. Fiind înalt funcționar, își depune demisia, dar aceasta nu îi este acceptată.

            Călătorește, în cadrul unei delegații românești, în iunie 1940, la Londra, într-o ultimă încercare a conducerii României de a întări legăturile economice cu aliații. Din poziția administrativă de director al Datoriei Publice, participă la dificilele negocieri ale României cu Bulgaria și Ungaria legate de deciziile („Dictatul” de la Viena) luate de conducerea Germaniei naziste și de Italia lui Mussolini în vara anului 1940: cedarea unor teritorii, de către România, anume Cadrilaterul și o parte din Transilvania, către Bulgaria și, respectiv, Ungaria.

           Este remarcat, în cadrul acestor negocieri, de către diplomatul de carieră George Cretzianu, care îl va recomanda, ulterior, mareșalului Ion Antonescu pentru cooptarea sa în noul guvern de după rebeliunea legionară. Devine, astfel, din 27 ianuarie 1941 până la 23 august 1944, subsecretar de stat al Ministerului de Finanțe în guvernul Antonescu.

          Lucrează ca subsecretar de stat la finanțe sub conducerea a trei miniștri – generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru Neagu și Gheron Netta, ministru condamnat în același proces cu Vulcănescu și reabilitat de către Curtea Supremă de Justiție în anul 2000.

          Atribuțiile sale sunt legate de profilul său de expert-profesionist în finanțe și economie: pregătește „informația tehnică” necesară ministrului pentru politicile de resort, documentează și își dă avizul (consultativ) pe marginea decretelor-lege semnate de ministru, participă la pregătirea tehnică a convențiilor economice dintre România și Germania nazistă.

           În apărarea sa din cadrul procesului în urma căruia a fost condamnat, folosește documente care arată că a contribuit substanțial la sporirea performanțelor părții române în negocierile economice cu partea germană.

          Pregătirea bugetului și organizarea fiscal-financiară a unei țări aflate în război, precum și contribuțiile aduse pentru întărirea poziției părții române în raporturile economice cu Germania sunt principalele obiective ale prezenței sale la Ministerul de Finanțe. Din această postură, este, însă, asociat, în grade de responsabilitate și cu motivații ce trebuie elucidate în urma cercetărilor, politicii de „românizare” a economiei prin legislație și măsuri antievreiești.

           Vulcănescu pare că nu a crezut niciodată că Germania nazistă va putea câștiga războiul. Mihail Sebastian menționează, în Jurnalul său, că, în 1940, Vulcănescu era convins că victoria va aparține Aliaților.După 23 august 1944, Mircea Vulcănescu revine la postul de director al Datoriei Publice. Contribuie la pregătirea unor documente necesare delegației române care participă la Conferințele de pace de la Paris din 1946. După 1945 este arestat preventiv, pentru scurt timp, în mai 1946, eliberat, iar apoi din nou arestat, în august, pe baza legii 312/1945, în urma căruia a fost condamnat și întemnițat.

          În doar două decenii de activitate publicistică, Mircea Vulcănescu a avut o productivitate apreciabilă pe teme dintre cele mai diverse.

             Dintre contribuțiile sale științifice, cele mai importante scrieri sunt cele sociologice și economice, în care a pus bazele teoretice ale cercetării monografice a vieții economice, a descris specificul gospodăriei țărănești și a dat coerență sistemului profesorului D. Gusti.

             Publică în reviste de specialitate ca Arhiva pentru știință și reformă socială, Annales Sociologiques, Sociologie Românească, Revista de studii sociologice și muncitorești, dar și, pe teme financiare, agrare și statistice, în buletine financiare și statistice.

              Scrierile religioase relevă un gânditor apropiat substanțial de filosofia creștină personalistă a lui N. Berdiaev și a altor ruși din exil de la Parisul anilor 1920, în ceea ce privește viziunea diferențelor între creștinătatea răsăriteană și cea apuseană. Este un critic al modernizării Bisericii Ortodoxe și al subordonării acesteia față de stat.

             Scrierile de filosofie a culturii ne relevă preocupări ce țin de tipologia culturii. În Dimensiunea românească a existenței, Vulcănescu reflectează asupra semnificațiilor structurilor lingvistice de profunzime care încadrează viziunea asupra vieții și concepția religios-metafizică a românilor.

          El propune, în acest text exploratoriu, o idee românească de „împărăție” (autoritate politică, putere) „care nu e aceea a unei stăpâniri silnice, asupritoare, ci a unei comunități de rost și omenie”.

          În concepția lui, expusă în alt text, profilul „mentalității colective” românești încorporează, sintetic, și diverse influențe străine, de la „ispitele” franceză, germană, evreiască, până la cele balcanice. Pentru Vulcănescu, omul românesc reprezentativ era sinteza tuturor acestor „elemente reale” autohtone și străine.

          Contribuie cu conferințe și scrieri substanțiale în numeroase domenii, dintre care: eseuri despre generație, spiritualitate, cronici de pictură, balet, critică literară și eseistică, scrieri de filosofie și etică, cronici de modă, analize de economie, relații internaționale, scrieri și conferințe de istorie ș.a.

         Este un participant activ la polemicile vremii, fie de ordin religios, fie ideologic. Publică în principalele reviste și ziare ale vremii, cum ar fi Cuvântul, Curentul, Gândirea, Convorbiri literare, Realitatea ilustrată, Lumea nouă, Familia, Prezent ș.a. precum și în publicații ale „tinerei generații”, ca Buletinul ASCR, Tiparnița Literară, Floarea de foc, Dreapta, Credința, Criterion ș.a.

            Personalitățile de la care se revendică în mod constant Vulcănescu în opera sa sunt Nae Ionescu, Dimitrie Gusti și Virgil Madgearu. În ceea ce privește viziunea sa asupra ordinii sociale, în anii războiului, pe lângă autorii citați, Vulcănescu menționează pe Thomas Hobbes, Joseph de Maistre, de Bonald, Charles Maurras drept gânditori de referință, iar, în ceea ce privește viziunea filosofică și religioasă, pe Husserl, Scheler, N. Berdiaev, S. Bulgakov, Dostoievski.

            Pledează cu succes pentru acordarea premiului literar al Fundațiilor Regale lui Eugen Ionescu, pentru scrierea Nu.

          Adept al dialogului critic și al diversității de viziuni asupra vieții, Vulcănescu deplânge degradarea atmosferei efervescente a „tinerei generații”, identificând un moment „nespiritual” prin care înțelege înregimentarea politică a grupului de tineri intelectuali și „ideologizarea” acestora.

            Apropiat atât de D. Gusti, cât și de Nae Ionescu, se situează la dreapta doctrinelor politice, asumându-și un profil ruralist și religios tradiționalist, dar ținându-se departe de Mișcarea Legionară.

          Profilul său paradoxal este descris, chiar de el, într-o autobiografie: „orientat ideologicește spre dreapta tradiționalistă”, adică legat de izvoarele de gândire ale trecutului istoric, dar căutând să adâncească sensul prefacerilor lumii.

        A fost silit să ia deseori în publicistică atitudini neconformiste, fapt pentru care a fost socotit, când „fascist” de cei de la stânga, când „comunist” de cei din dreapta burgheză.

            În realitate, a căutat să înfățișeze o orientare spiritualistă, realistă și ortodoxă, apropiate de înțelegerea românească și țărănească a existenței și o colaborare a tuturor forțelor generației tinere la clădirea unei Românii mari și puternice”. Mircea Vulcănescu nu a făcut parte din Mișcarea Legionară și nici nu a agreat ideologia acesteia.

          Motivele distanțării sale de Mișcarea Legionară țin, pe de o parte, de „terorismul” acesteia, de ideologia totalitară precum și de relația formațiunii lui Codreanu cu Germania nazistă. De asemenea, Vulcănescu refuză oferta de a face parte, ca secretar de stat, în guvernul „statului național legionar”, tot din cauza legăturilor legionarilor cu Germania, dar și din cauza „programului” lor.

          Vulcănescu este acuzat, în zilele noastre, de participare la persecuțiile sistematice împotriva evreilor din timpul guvernul Antonescu, mai exact, de participare la discuțiile din diverse consilii de miniștri despre exproprierea proprietăților evreilor, impunerile fiscale discriminatorii și regimul de muncă forțat.

        Din documentele disponibile nu rezultă, însă, că Vulcănescu ar fi fost izvor de legislație sau de instituții antievreiești și nici sensul intervențiilor sale în amintititele consilii nu e clar.

            Totodată, trebuie precizat că sunt documentate și momente în care Vulcănescu intervine pentru a proteja evreii aflați în pericol din cauza climatului antisemit. Unul este din vremea studenției, în anii 1920, când Vulcănescu apără colegi evrei de violențele studenților antisemiți, iar altul se regăsește în memoriile rabinului Alexandru Șafran, care îl menționează alături de alți înalți funcționari la care evreii găseau ajutor în timpul guvernării legionare.

            Îl ajută pe prietenul său evreu, Mihail Sebastian,într-o chestiune financiară pe timpul guvernării antonesciene. El însuși susține, la proces, că a contribuit la schimbarea favorabilă a regimului muncii forțate a evreilor și la angajarea multor evrei la Institutul de Statistică. Din punct de vedere politic, ca antecedente, Vulcănescu nu a pledat pentru concepții restrictive cu privire la drepturile minorităților etnice, favorizând o soluție de mijloc, de echilibru, în care autonomia minorităților etnice să fie încadrată într-o cultură națională unificatoare, respingând ideea unei „naționalizări culturale”.

          Unii istorici îi impută participarea la elaborarea unor planuri de schimburi de populații în timpul războiului, uitând să menționeze, însă, apelul insistent al grupului din care făcea parte Vulcănescu de a se respecta drepturile și proprietățile minorităților și de a se evita „scenele petrecute în Transnistria”.

          Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani temniță grea și confiscarea averii (cu mențiunea unor „circumstanțe atenuante” care nu s-au regăsit în regimul penitenciar al pedepsei) în cadrul procesului intentat demnitarilor antonescieni pe baza legii 312/1945.

            Acuzarea a admis că subsecretarii au avut un rol tehnic, nu politic, în guvernul Antonescu, iar accentul rechizitoriilor cade pe colaborarea cu Germania și pe războiul cu URSS, nu pe acte represive la adresa minorităților sau pe acte concrete de crime de război.

           Vulcănescu este acuzat, mai precis, pe baza art. 1 lit. a și art. 2 lit. a ale legii 312/1945, adică pentru „dezastrul țării”, „militand pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării” și, respectiv, „Sunt vinovați de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război cei care: a) Au hotărit declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite”.

            Deși legea conține referiri concrete la acte și crime de război comise împotriva evreilor, nicio astfel de literă nu este reținută în rechizitoriul împotriva lui Vulcănescu.

             Trebuie menționat că procesul în cadrul căruia a fost condamnat Mircea Vulcănescu nu a făcut, până acum, subiectul unei cercetări științifice aprofundate. În contribuțiile Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România pe tema proceselor criminalilor de război se admite că echitatea acestora a avut de suferit de pe urma influenței Uniunii Sovietice și că „unele rechizitorii au avut puţin în comun cu faptele reale”,

          Se admite și că procesul subsecretarilor de stat din guvernul Antonescu a avut un clar „substrat politic” și s-a bazat pe responsabilitatea colectivă, un concept juridic controversat inclusiv în ceea ce privește crimele de război.

            Practic, lui Vulcănescu, din acuzațiile care sunt enumerate la categoria „criminalilor de război”, nu i se poate reține, așa cum a făcut și instanța din 1946, decât acuzația, absurdă, de „declarare și continuare a războiului contra URSS și a Națiunilor Unite”. Pedeapsa suferită de Mircea Vulcănescu s-a extins și asupra familiei sale, nu doar prin confiscarea averii, ci și prin reținerea și internarea (1952-1954) în colonii de muncă forțată a fiicei sale, Maria Ioana Vulcănescu, în vârstă de doar 19 ani, sub pretextul manifestărilor ostile ale acesteia față de regim.

            Mircea Vulcănescu moare pe 29 octombrie 1952, la Penitenciarul Principal Aiud, cu diagnosticul de „miocardită și pleurezie dublă TBC”.Cu câteva luni înainte, în iunie 1952, Direcția Generală a Securității Statului avizase nefavorabil transferul lui Vulcănescu la spitalul penitenciar Văcărești.

          Prin aceasta se răspundea Serviciului Evidenţei din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care, în urma unui „referat medical din care se constată că deţinutul internat politic Vulcănescu Mircea Aurel suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea”, recomanda internarea sa „pentru tratament”.

           Este de notat că soția sa, Mărgărita Ioana Vulcănescu, ceruse „asistență medicală și un tratament special” încă din septembrie 1947. Practic, refuzul îngrijirii medicale de către Direcţia Generală a Securităţii Statului a cauzat agravarea bolii și decesul lui Vulcănescu

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-uluitoare-a-lui-mircea-vulcanescu-sfantul-din-inchisoare-a-jucat-rolul-unei-saltele-umane-pentru-un-coleg-de-celula

https://www.fericiticeiprigoniti.net/mircea-vulcanescu

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/mircea-vulcanescu-sau-viata-data-pentru-aproapele-516401.html

http://www.humanitas.ro/mircea-vulc%C4%83nescu

https://www.observatorcultural.ro/tag/mircea-vulcanescu/

https://www.atitudini.com/2017/10/mircea-vulcanescu-pagini-din-jurnal-de-temnita-e-simpla-si-duioasa-atmosfera-de-la-ruga-de-seara/

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here