S-a întâmplat în 18 martie 1887

0
77

S-a întâmplat în 18 martie 1887 . Principele Ferdinand a fost declarat în mod oficial moştenitor al Tronului, conferindu-i-se şi titlul de Alteţă Regală Principe de România. Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern și al principesei Antonia de Braganza, infanta Portugaliei, și nepot al regelui Carol I (domnitor 1866-1881; rege al României 1881-1914), s-a născut la 12/24 august 1865, la castelul Sigmaringen, în Germania.

            A făcut studii liceale la Düseldorf și universitare la Tübingen și Leipzig (1887), audiind cursuri de istorie, drept roman, finanțe, economie politică, statistică, filosofie etc., notează volumul „Enciclopedia șefilor de stat și de guvern ai României” (Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, 2011). A urmat pregătirea militară în cadrul Școlii Militare din Kassel, în 1886 devenind sublocotenent în garda prusiană din Potsdam.

          Principele Ferdinand a vizitat pentru prima dată România în 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I. În baza prevederilor Pactului de familie din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României, principele Leopold (fratele lui Carol) renunțând la prerogativele de moștenitor al tronului României în 1880. În 1889, Ferdinand a fost declarat oficial moștenitor al tronului României.

           Supravegheat de regele Carol I, Ferdinand a luat lecții de limba română, istorie, geografie și de pregătire militară. A parcurs toate treptele ierarhiei militare: locotenent (1889), maior (1892), locotenent-colonel (1895), general de brigadă (1898), general de divizie (1904), general de corp de armată (1911) și mareșal (1918). A fost inspector general al cavaleriei. A comandat, în calitate de generalisim, armata română în timpul campaniei în cel de-al Doilea Război Balcanic (iunie-august 1913).

         Principele Ferdinand s-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la castelul Sigmaringen, cu Maria Alexandra Victoria (1875-1938), principesă de Marea Britanie și Irlanda, fiica lui Alfred I, duce de Edinburgh și de Saxa-Coburg-Gotha (al doilea fiu al reginei Victoria) și a Mariei Aleksandrovna, mare ducesă a Rusiei (unica fiică a țarului Aleksandru II al Rusiei).

          Perechea moștenitoare a tronului României a sosit la București, la 23 ianuarie 1893. Din căsătoria celor doi au rezultat șase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Măria (1899-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1908-1991) și Mircea (1912-1916), toți botezați în religia ortodoxă. Acest fapt i-a atras principelui Ferdinand excomunicarea din rândul Bisericii Catolice.

         La 27 septembrie/10 octombrie 1914, regele Carol I înceta din viață la Castelul Peleș, după ce Consiliul de Coroană luase decizia neutralității României în război, decizie ce era în contradicție cu ceea ce dorea regele. A doua zi, principele moștenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezența Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare și a Mitropolitului primat.

            Principele Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, în contextul unor condiții internaționale extrem de complexe determinate de izbucnirea Primului Război Mondial (28 iulie 1914) și de hotărârea de neutralitate adoptată de România. După doi ani de neutralitate, la 4/17 august 1916, guvernul Ion I.C. Brătianu, cu acordul regelui Ferdinand I, a semnat Tratatul de alianță între România, pe de o parte, și Rusia, Franța, Marea Britanie și Italia, pe de alta, în care era stipulată satisfacerea dezideratului unirii cu Regatul României a tuturor teritoriilor locuite de români aflate în stăpânirea Austro-Ungariei, respectiv ale Bucovinei, Banatului, Maramureșului, Crișanei și a toată Transilvania.

            Tratatul a fost completat de o Convenție militară, prin care România se obliga să intre în război cel mai târziu până la 15 august și numai împotriva Austro-Ungariei. Astfel, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.

         Urmare a acestei decizii, Ferdinand I a fost renegat de familia sa din Germania, la castelul Hohenzollern fiind arborat un steag negru în semn de doliu. Totodată, împăratul Wilhelm II al Germaniei, capul familiei de Hohenzollern, i-a retras ordinul casei sale, gradele, decorațiile și onorurile pe care i le acordase.

         În noaptea de 14/27-15/28 august 1916 armata română a început operațiile militare pentru eliberarea Transilvaniei și Bucovinei, înregistrând în faza inițială unele succese, urmate apoi de un șir de înfrângeri: dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), spargerea frontului pe Jiu (octombrie 1916) și pierderea bătăliei pentru apărarea orașului București (noiembrie 1916). Au fost înregistrate pierderi grele în efective și materiale de război, iar două treimi din teritoriul țării (cca. 100 000 km p) au fost ocupate de inamic.

            În noiembrie 1916, Curtea Regală, guvernul, Parlamentul, instituțiile statului, dar și oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iași. Între ianuarie și mai 1917, generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanți lideri ai conducerii militare a Franței (în prima parte a războiului), s-a aflat în România, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de șef al Comandamentului aliat al Dunării, pentru a ajuta armata română să se reorganizeze În aceste condiții, în vara anului 1917, când trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul român, armata română a reușit să oprească înaintarea feldmareșalului Mackensen prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

         Victoriile militare din vara lui 1917 au fost obținute aproape numai de români, armata rusă fiind în plină destrămare și pe frontul român. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Scerbacev comandantul frontului rus din Moldova a propus germanilor încheierea unui armistiți. În aceste condiții, România a rămas singură să facă față presiunii forțelor armate ale Puterilor Centrale pe Frontul Oriental, fără nicio legătură cu Aliații, fiind obligată încheie cu Puterile Centrale armistițiul de la Focșani (26 noiembrie 1917).

            După semnarea păcii de către Rusia la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918) românii au fost obligați să accepte, mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) și apoi Pacea separată de București (23 aprilie/7 mai 1918). Condițiile păcii au fost distructive pentru România. Regele Ferdinand a refuzat să sancționeze tratatul, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, care însă nu a mai putut fi aplicat, în urma victoriilor Aliaților pe Frontul Apusean și în Macedonia. Cu Germania înfrântă, tratatul a fost anulat, iar România a reintrat în Alianță (28 octombrie 1918) declarând din nou război Puterilor Centrale, trupele române intrând simultan în teritoriile românești ocupate.

           În noiembrie 1918, odată cu retragerea trupelor inamice din București, regele s-a întors în Capitală, alături de armata română. În aceeași perioadă, prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, Transilvania se unea cu România, desăvârșindu-se astfel statul național unitar român, după ce, în același an, se uniseră cu România, Basarabia la 27 martie/9 aprilie 1918 și Bucovina la 15/28 noiembrie 1918.

          La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost convocată o Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, în care au fost aleși 600 de deputați pe bază de vot universal și 628 de reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale, reprezentanți ai românilor din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș.

           Cei 1.228 de deputați s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia și au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Național Român, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați. A doua zi, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

          Acesta a trimis o delegație la București, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, a înmânat declarația de la Alba Iulia regelui Ferdinand I. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancționare a unirii, totodată, și a Bucovinei și Basarabiei.

           După săvârșirea Marii Uniri, regele a întreprins împreună cu regina Maria, o serie de vizite în provinciile istorice unite cu țara-mamă. Astfel, a vizitat orașele din Transilvania (22 mai-1 iunie 1919), Bucovina (16-19 mai 1920), Basarabia (20-25 mai 1920) și Banat (noiembrie 1923). A revenit în aceste provincii cu prilejul diferitelor serbări, comemorări, inaugurări de instituții culturale.

          Tratatele de pace din cadrul Conferinței de pace de la Paris (Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârșirea unității statale naționale — unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Tratatul de la Versailles a permis și o nouă rezolvare a Statului Dunării. România a fost foarte activă în a determina reconstituirea Comisiei Europene a Dunării pentru Gurile Dunării. Comisia a fost reconstituită la 23 iulie 1921 la Paris, fiind compusă din România, Franța, Anglia și Italia, cu competență pentru partea maritimă a fluviului. A fost creată și o nouă comisie pentru zona fluvială a Dunării, în care intrau toate statele riverane și care a înlocuit Comisia Interaliată a Dunării.

            La 15 octombrie 1922, s-a desfășurat, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, ceremonia încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria. Coroanei regale de oțel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh.

            În condițiile unui nou cadru geopolitic, regele Ferdinand I a sprijinit inițiativele, în special, pe cele ale guvernelor liberale, ce au determinat schimbări importante în structura economică, social-politică și culturală a României: reforma electorală, bazată pe votul universal (pentru bărbați), reforma agrară (promisă de rege, pe front, în 1917, ca un act de justiție socială, dar și ca o recunoaștere a contribuției țăranilor în haine ostășești la războiul de întregire națională).

           Totodată, a fost promulgată o nouă Constituție, prin care s-a asigurat temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari.S-a implicat personal, având o contribuție importantă la dezvoltarea cultural-științifică a țării.

          În timpul domniei sale, Ferdinand I s-a confruntat cu o gravă criză dinastică provocată de principele Carol I, care în trei rânduri (1918,1919, 1925) a renunțat, din motive personale, dar și din ostilitate față de familia Brătianu, la drepturile și prerogativele ce-i reveneau în calitate de principe moștenitor la Tronul României.

            La 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunțarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moștenitorul tronului și se constituia o Regență care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regența se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

          Regele Ferdinand I a murit în dimineața zilei de 20 iulie 1927, la orele 02,15, la castelul Pelișor din Sinaia (unde se retrăsese din 27 mai), potrivit comunicatului oficial. De la Sinaia, corpul neînsuflețit al lui Ferdinand a fost adus în București și depus la Palatul Cotroceni, timp de două zile (22 și 23 iulie) pentru organizarea funeraliilor.

           În aceeași zi, nepotul său principele Mihai (în vârstă de șase ani) a devenit rege al României, până la majorat atribuțiile sale fiind exercitate de Regența stabilită la 4 ianuarie 1926.

         În dimineața zilei de 23 iulie, sicriul a fost transportat la Gara de Nord, unde a fost urcat într-un tren special cu destinația Curtea de Argeș. Aici, a avut loc slujba religioasă, după care Ferdinand I a fost înmormântat în biserica mănăstirii, alături de înaintașul său Carol I și regina Elisabeta.

          Pe placa de marmură care acoperea mormântul său a fost săpată următoarea inscripție: „Aici odihnește robul lui Dumnezeu Ferdinand I, regele României, născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, răposat la 20 iulie 1927 la castelul Pelișor. Luând cârma țării la 11 octombrie 1914 a tras sabia la 15 august 1916 pentru dezrobirea românilor de peste vechile hotare, înfăptuind întregirea neamului și încoronându-se la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia ca primul rege al tuturor românilor”.
Surse:

Nicolescu, Nicolae C. – Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Neagoe, Stelian – Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Scurtu, Ioan – Regele Ferdinand. Activitatea politică, Editura Garamond, Bucureşti, 1995

 Stan, Constantin I. – Regele Ferdinand I „Întregitorul” 1914-1927, Editura Padeia, Bucureşti, 2003

Wolbe, Eugen – Ferdinand I. Întemeietorul României Mari, Editura Humanitas, 2008

https://greatfashion.ro/romania-centenara-crearea-romaniei-mari/http://217.73.168.35/~cr/index.php?page=person&id=276https://radioromaniacultural.ro/documentar-90-de-ani-de-la-moartea-regelui-ferdinand-i-al-romaniei-intregitorul-1914-1927/

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here