S-a întâmplat în 18 iunie 1848

0
35

S-a întâmplat în 18 iunie 1848: Guvernul provizoriu decretează organizarea unui Corp de dorobanţi şi panduri (armată populară), sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan-general. Una dintre primele măsuri ale revoluţiei a fost să-şi asigure o forţă armată devotată. La 14/26 iunie guvernul a decretat ca steagul naţional să aibă trei culori: albastru, galben şi roşu, cu deviza Dreptate-Frăţie. În aceeaşi zi s-a decretat şi înfiinţarea gărzii naţionale, atât în Bucureşti cât şi în toată ţara. Comandantul gărzii din Bucureşti a fost numit colonelul Scarlat Creţulescu, un liberal moderat, care a sabotat organizarea gărzii şi apoi a fugit în Austria. Pentru că în ţară nu era nici o manufactură de armament, guvernul a făcut apel la populaţie ca să împrumute statului puşti cu care să înarmeze garda naţională.

         Deoarece numărul puştilor procurate pe diferite căi era mic, peste o săptămână guvernul a dat ordin comandantului gărzii din Bucureşti să angajeze meşteri fierari spre a-i făuri două mii de lănci. Necesitatea înarmării cu puşti a gărzii naţionale din Bucureşti a silit guvernul să ia toate armele din depozitul regimentului al treilea, în locul lui Scarlat Creţulescu, fugit, a fost numit la 2/14 iulie comandant al gărzii naţionale din Bucureşti locotenentul Deivos, înlocuit peste câteva zile de maiorul Teologu, ambii devotaţi cauzei revoluţiei.

          Deoarece organizarea gărzii naţionale mergea încet şi era nevoie de numeroase forţe armate pentru apărarea şi extinderea revoluţiei, s-a hotărât la 18/30 iunie organizarea unui corp de dorobanţi şi panduri voluntari sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general. Peste câteva zile, Gheorghe Magheru devenea şi inspector al tuturor gărzilor naţionale din ţară.

        Organizarea acestei miliţii a mers foarte încet. De-abia peste zece zile se decreta ca două treimi din dorobanţii fiecărui judeţ să fie gata de a fi convocaţi, împreună cu cât mai mulţi voluntari „de orice clasă, naţie şi religie”, urmând a se forma regimente de câte 2.000 de oameni. Emigraţia polonă, în speranţa că prin mişcarea revoluţionară română va extinde revoluţia şi în Polonia, a trimis în iulie pe colonelul Zablocki să ajute la organizarea acestei miliţii. De-abia la începutul lui august Magheru se afla la Râmnicu Vâlcea, de unde a convocat dorobanţii şi voluntarii taberei pe care urma să o organizeze la Râureni, un sat pe malul Oltului, la câţiva km spre sud.
     Înfăptuirea libertăţilor democratice, hotărârea guvernului de a cârmui în conformitate cu voinţa poporului care fusese chemat pe Câmpul lui Filaret – devenit Câmpia Libertăţii – să recunoască programul revoluţionar drept constituţie, organizarea gărzii naţionale şi a taberei de la Râureni, toate acestea au stârnit entuziasm în rândurile poporului.Mai întâi trebuie subliniat un fapt foarte important, la momentul Revoluţiei de la 1848, nici maiorul Christian Tell şi nici căpitanul Gheorghe Magheru nu aveau alte grade militare. Dacă în cazul lui Gheorghe Magheru funcţia şi faptele sale îl vor duce spre acest grad, Christian Tell va rămâne maior până la moarte.
       Încă din primele zile ale Revoluţiei de la 1848, lui Gheorghe Magheru i se va încredinţa misiunea de a organiza efectivele de dorobanţi, panduri şi voluntari pentru o gardă naţională revoluţionară.Magheru era numit căpitan general al trupelor neregulate şi inspector al tuturor gărzilor naţionale. După doar o lună, în care Gheorghe Magheru fusese implicat, după cum am văzut, în înăbuşirea celor două comploturi contra-revoluţionare(19 şi 29 iunie), va fi numit „comisar general plenipotenţiar peste toată Valachia mică”(Oltenia) pentru a organiza efective de dorobanţi şi panduri voluntari dar şi pentru a readuce Oltenia pe drumul revoluţionar. Gorjeanul avea mână liberă, autorităţile locale fiind obligate „…să-i dea toată ascultarea şi supunerea”.

        Generalul Gheorghe Magheru va reuşi, cu multe eforturi, să pună bazele armatei revoluţionare. Organizarea trebuia să fie una a unei armate regulate alcătuită din regimente, fiecare dintre acestea având un efectiv de 2000 de oameni. Regimentul era organizat pe două batalioane formate la rândul lor din 4 companii a câte două plutoane. Potrivit planurilor generalului, doar din judeţele Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea trebuiau să se strângă 6000 de voluntari.

        La 14 septembrie 1848, generalul lansa o chemare către popor, care chema la luptă: „Aideţi dar, fraţii mei români! Alergaţi cu orice arme veţi avea, securi, lănci, coase, puşti […] alergaţi sub steagul libertăţii şi aideţi cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească!”. La vremea respectivă, la Râureni se aflau concentrate Regimentul 1 de linie, un escadron de cavalerie, baterie de artilerie, 1.500 de dorobanţi şi 8.000 de voluntari. La 21 septembrie, Căimăcămia Ţării Româneşti publică nota lui Fuad-Efendi, prin care Magheru este somat să-şi risipească ostaşii, împotriva lui îndreptându-se două divizii turceşti, una dinspre Bucureşti, iar cealaltă dinspre Vidin. Concomitent, o armată alcătuită din 5.000 de ostaşi ruşi se îndrepta spre Râmnicu Vâlcea sub comanda generalului Gustav de Hassfort. Situaţia taberei era de-a dreptul disperată. La aflarea acestor veşti, mii de ţărani din toate părţile Olteniei au alergat în tabara militară de la Râureni, hotărâţi să apere cu sângele lor libertatea şi pământul ţării.
        Generalul Gheorghe Magheru trebuia să facă faţă unor multiple presiuni, mai întâi din partea Căimăcămiei, de apropierea puternicelor efective armate contra-revoluţionare ţariste şi otomane, de Grant – agentul consulului Calhoun – şi de scrisoarea lui Heliade şi Tell, acum aflaţi la Sibiu. Până la urmă a avut înţelepciunea să nu îndrâznească să-şi asume răspunderea unei ciocniri armate cu ostaşii străini. Este adevărat că hotărârea dizolvării taberei, la 28 septembrie, el nu a luat-o singur, ci după ce avusese o consfătuire cu căpeteniile ostăşeşti. Magheru a dovedit aici înţelepciunea omului politic, adică de a evita lupta cu armatele reunite ale celor două imperii, dar a creat în epocă un mare regret că nu a aceptat lupta. Un contemporan al evenimentelor, Al. Pelimon-în memoriile sale-vorbea la dizolvarea taberei de la Vâlcea de „mânia dorobanţilor, a pandurilor, voluntarilor” care „erau siliţi a se risipi din lagăr, pentru a merge la casele lor, unde îi aştepta o grozavă persecuţime”.
         După revenirea în ţară din exilul prelungit, Gheorghe Magheru se va regăsi ca deputat în Adunarea Ad-Hoc a Munteniei. După unirea din 1859, generalul va activa în Parlamentul României. Revenit la prima dragoste, Magheru va aduce numeroase contribuţii la organizarea armatei naţionale.La 28 mai 1866, domnitorul Carol I îi încredinţa prin decret „formarea unui corp de voluntari” pentru înăbuşirea unei revolte a grănicerilor. Evenimentele de la 1877-1878 îl vor găsi pe general gata de luptă, chiar l-a bătut gândul să meargă cu soldaţii, şi a fost foarte bucuros de victorie.Visul său din tinereţe se realizase la senectute.

Surse:

Geneza revoluției române de la 1848: introducere în istoria modernă a României, Gheorghe Platon, Editura Junimea, 1980

Dan Berindei, 1848 în țările Române, Editura Stiimtifica si Enciclopedica, 1984

1848 la Români: o istorie în date s̨i mărturii, Vol. 2, Cornelia Bodea, Editura S̨tiint̨ifică s̨i Enciclopedică, 1982

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/07/02/revolutia-romana-din-1848-1849/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2018/09/28/revolutia-de-la-1848-170-de-ani-generalul-gheorghe-magheru-si-tabara-de-la-raureni–183720

https://www.verticalonline.ro/gheorghe-magheru-„bratul-de-fier”-al-revolutiei-pasoptiste-vii

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here