S-a întâmplat în 17 februarie 1971

0
72

S-a întâmplat în 17 februarie 1971 . A murit poetul Miron Radu Paraschivescu. Miron Radu Paraschivescu s-a născut la 2 octombrie 1911, la Zimnicea şi moare la Bucureşti. Este fiul Paulinei Paraschivescu (născută Scorţeanu) şi al lui Romulus Paraschivescu, învăţători. Urmează şcoala primară la Vălenii de Munte, liceul la „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti şi face studii de arte plastice la Cluj şi la Bucureşti, aici devenind apoi student la Facultatea de Litere şi Filosofie. Debutează în 1929, cu poezia „Iubire”, semnată Emil Soare, la „Povestea”, „foaie de expoziţie literară în versuri” din Predeal-Sărari.

Îşi continuă activitatea publicistică la „Gazeta învăţătorilor prahoveni” din Ploieşti (1930).

Ulterior colaborează la numeroase publicaţii, majoritatea de stânga, fiind şi secretar de redacţie la „Era nouă” (1936), redactor la ziarul „Timpul” (1936-1938), unde conduce pagina de literatură şi artă, semnând cu pseudonimul Paul Scorţeanu (numele bunicului matern). În 1939 este numit şef al Biroului Presei, la Cluj. Redactează „Gazeta statului” (cu Ion Vinţe) şi face parte din grupul care animă revista clujeană „Ţara nouă” (1939-1940), de orientare democratică radicală.Reîntors la Bucureşti, la „Timpul” (1940-1943), reia condu­cerea paginii culturale şi trece în aceeaşi calitate la „Ecoul” (1943-1944), cotidian condus de Mircea Grigorescu.

După război lucrează la „Scânteia” şi la „România liberă” (1944-1946), e redactor-şef la „Revista literară” (1947), ulterior la „Almanahul literar” din Cluj (1949-1952), după care se retrage din presă până la mijlocul anilor ’60.

Acum iniţiază, cu o pasiune irepresibilă, „Povestea vorbii”, supliment al revistei „Ramuri” (1966-1969). Animator literar de vocaţie, şi-a dedicat o parte însemnată a activităţii descoperirii de noi talente. Locuieşte o vreme la Braşov, apoi la Bucureşti, pentru a se izola, în cele din urmă, la Vălenii de Munte, unde va fi şi înmormântat. Miron Radu Paraschivescu desfăşoară o susţinută activitate redacţională la mai multe reviste interbelice de stânga, inclusiv la cele ilegale, îndrumate de PCR: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter (Poezia, I, 159) etc.; criticul/istoricul literar Eugen Simion ne mai încredinţează că Miron Radu Paraschivescu:  „a debutat în cercurile de avangardă şi a susţinut în articole agresive radicalizarea liricii româneşti”.

După un debut de „mare succes“, în 1941, cu  Cântice ţigăneşti (cu mai multe ediţii „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică şi alte remarcabile volume de versuri.

Proza cu caracter reportericesc – „Bâlci la Râureni” (1964), „Drumuri şi răspântii” (1967) – ca şi încercările de teatru – „Asta-i ciudat?”, „În marginea vieţii”, „Irezistibilul Bolivar”, „Hamletul meu” (publicat postum) – sunt de un interes minor. În schimb, avea o înclinaţie specială pentru traduceri şi a dat versiuni româneşti remar­cabile din San Juan de la Cruz, Charles Peguy, Max Elskamp, Louis Aragon, Rainer Maria Rilke, Stefan George, A.S. Puşkin, N.A. Nekrasov, Federico Garcia Lorca etc. Pentru transpunerea poemului „Pan Tadeusz” de Adam Mickiewicz (1956) i s-a acordat Premiul „G. Coşbuc” al Academiei Române.

Cunoscut îndeobşte în critica literară drept poetul cel mai plin de surprize, un boem subţire printre cărţi şi un intelectual de rasă în viaţă, Paraschivescu apare astăzi ca o structură omogenă, în ciuda diversităţii derutante a stilurilor exersate.

Debutează editorial târziu, iar “Cântice ţigăneşti” lasă în urmă, risipită în presa vremii, o bogată activitate poetică de altă factură. Abia primele două volume din seria „Scrieri” (I-IV, 1969-1975), când, practic, destinul său poetic era încheiat, oferă imaginea clară a evoluţiei.

Jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu explică, în bună măsură, mişcările revistelor, partizanatele, interesele care organizează relaţiile dintre agenţii cîmpului literar din perioada 23 august 1944-30 decembrie 1947, printr-un caz individual, dar reprezentativ: acela al intelectualului comunist din convingere, care se înrolează în avangarda noilor timpuri, pentru ca, treptat, să se dezică de crezul său, pe măsură ce practica noilor idei politice îi răpeşte literaturii libertatea de creaţie.

Cazul lui Miron Radu Paraschivescu este unul aparte, atît prin istoria sa personală (părăsit de tată de mic şi crescut doar de mamă), care îl marchează esenţial şi definitiv, cît şi prin boala nevrotică de care suferă şi din cauza căreia va sta internat timp de cinci luni în clinica neurologică din Cluj, în anul 1947.

Jurnalul său este un jurnal de eternă criză, dar şi un jurnal de creaţie. A fost transformat, pe parcurs, în acea operă unică la care Miron Radu Paraschivescu visa de multă vreme. Pe aceasta o căutase în genuri ce nu i se potriveau. Mai întîi poezia, apoi teatrul, în cele din urmă romanul. A fost veşnic neliniştit, măcinat de tulburări psihice. A fost chinuit de absenţa imaginii paterne în formarea existenţei sale şi de prezenţa resimţită opresiv a imaginii materne. Miron Radu Paraschivescu face din jurnal terapie psihanalitică, pe care o aplică atît propriului său destin, cît şi evenimentelor istoriei. Grila prin care citeşte istoria este, de fapt, grila psihanalitică prin care se citeşte pe sine.

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=469

http://www.autorii.com/scriitori/miron-radu-paraschivescu/

http://opiniabuzau.ro/slefuitorii-de-cuvinte-medalion-literar-miron-radu-paraschivescu/

http://jurnaluldedrajna.ro/miron-radu-paraschivescu-poet-eseist-traducator-si-publicist-roman/

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here