S-a întâmplat în 17 februarie 1947: A murit, la Paris, Elena Văcărescu, scriitoare română de limbă franceză, stabilită la Paris în 1891; prima femeie primită în Academia Română, ca membru de onoare, la 11.VI.1925; a depus o intensă şi permanentă activitate pentru susţinerea intereselor naţionale româneşti în Occident. Elena Văcărescu (n. 21 septembrie /3 octombrie 1864 Bucureşti- d. Paris) a fost o scriitoare franceză de origine română, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, interzisă de Casa Regală. S-a născut la Bucureşti într-o seară de început de octombrie (3 octombrie 1864), într-o foarte veche şi vestită familie de boieri. Este poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru de expresie franceză.
Este fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”;„Mama mea aparţinea şi ea unei vechi familii de boieri – Fălcoianii – prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei”). Îşi petrece copilăria şi adolescenţa la vatra Văcăreştilor de lângă Târgovişte. („Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţii, Văcăreştii din Dâmboviţa duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri”). Primeşte o educaţie aleasă. Prin 1891 se află în Italia în exil, pentru ca după un scurt popas în ţară, în 1895 să se stabilească definitiv în Franţa, unde se distinge în viaţa literară pe mai multe planuri. Debutează în anul 1886 publicând la Paris volumul Chants d’Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză.În anul 1925 a fost primită membră a Academiei Române.
A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea. Moare la Paris, la 17 februarie1947, şi este înhumată în cripta familiei Văcăreştilor din Cimitirul Bellu.Ediţii româneşti: Scrieri alese; Ţara mea (1977), Memorii (1989), Hoinari în ţara zânelor (1991).Activitatea publicistică a contribuit esenţial atât la consolidarea poziţiei sale literare, cât şi la popularizarea unei imagini atent şlefuite despre România. Prestigiul de care s-a bucurat printre personalităţile publice pariziene a făcut să fie integrată Delegaţiei româneşti participante la Conferinţa de Pace de la Paris (1919).
Guvernul României a numit-o secretar general al Asociaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor şi i-a mijlocit colaborarea cu Nicolae Titulescu la Geneva, în cadrul aceleiaşi organizaţii internaţionale.Din 1922 devine membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor.Alături de personalităţi marcante ale lumii intelectuale europene participă în 1924 la înfiinţarea Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală. Elena Văcărescu a mai fost şi membră a delegaţiei româneşti participantă la Conferinţa de Pace de la Paris (1946), continuând să se implice activ în susţinerea cauzei naţionale.Primirea în rândurile Academiei Române (11 iun. 1925) a reprezentat recunoaşterea publică a meritelor sale artistice şi diplomatice (1925). Preşedintele Republicii Franceze îi acordă ordinul „Legiunea de Onoare” în 1927.
În ciuda exilului său impus sau autoimpus, a continuat, potrivit aprecierilor lui Camil Petrescu, să rămână „o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea şi sufletul românesc”. Moare la Paris, la 17 februarie 1947, și este înhumată în cripta familiei Văcăreștilor din cimitirul Bellu. Ea a lăsat moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreștilor.
Surse:
George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009
Alte articole găsiţi aici.
Nicolae Uszkai
