S-a întâmplat în 16 iunie 1977

0
70

S-a întâmplat în 16 iunie 1977: A murit Wernher von Braun, inginer german. Wernher Magnus Maximilian, Freiherr von Braun, cunoscut mai ales ca Wernher von Braun (n. 23 martie 1912, – d. Alexandria, Virginia, SUA) a fost un om de știință germano-american, pionier și vizionar al dezvoltării tehnologiei și zborurilor rachetelor.

        Wernher von Braun, conducător al programului german de creare a rachetelor germane (cea mai cunoscută fiind „celebra” rachetă” V-2) atât înainte de-al Doilea Război Mondial, cât și în toiul lui, a fost adus în Statele Unite, împreună cu o bună parte a echipei sale științifice de la Peenemünde, printr-o operație secretă numită Operațiunea Paperclip. A devenit cetățean al Statelor Unite.

         Wernher von Braun s-a născut în 1912 în Wyrzysk, Germania (astăzi Wirsitz este parte a Poloniei), într-o familie prusacă aristocrată. Tatăl lui a fost baronul Magnus von Braun şi mama lui era descendentă directă a lui Valdemar I al Danemarcei (1131-1182). De la o vârstă fragedă Wernher a dezvoltat o fascinaţie pentru rachete, inspirată de chinezii antici, care au inventat focurile de artificii. La vârsta de 12 ani a încercat primul său experiment practic cu rachete. El a legat 6 rachete de o căruţă şi apoi le-a aprins. Căruţa a luat-o din loc şi s-a comportat mai ceva decât în cele mai sălbatice vise ale copilului, clătinându-se necontrolat şi lăsând în urmă o coadă de foc ca o cometă. Când în sfârşit rachetele au ars complet, încheind spectacolul lor scânteietor printr-un magnific zgomot ca de tunet, căruţa s-a oprit maiestuos. Poliţia, care a ajuns prea târziu pentru începutul experimentului, dar tocmai la timp pentru marele final, nu a apreciat deloc ce s-a întâmplat. Oamenii de ordine l-au luat pe micul Wernher în custodie. Din fericire, nimeni nu a fost rănit, iar copilul a fost eliberat şi dat în grijă Ministrului Agriculturii, tatăl său. Aşa a început o carieră în ştiinţa construirii rachetelor care a schimbat istoria omenirii.
         Von Braun a frecventat Gimnaziul Francez din Berlin, dar nu a fost un elev strălucit. Petrecea cea mai mare parte a timpului construind un automobil în garajul tatălui său, în loc să studieze pentru şcoală. Notele lui von Braun s-au îmbunătăţit după ce tatăl său l-a transferat la o şcoală cu internat. O parte din educaţia sa de aici a implicat şi lucrul în echipe mici pentru a-şi dezvolta abilităţile tehnice. Aceste lecţii i-au adus beneficii mult mai târziu în carieră, când a lucrat în echipe. Înainte de a se duce la culcare, îi era permis să studieze stelele cu un telescop de mici dimensiuni pe care i-l cumpărase mama sa. Aşa a început interesul său pentru astronomie.
       Într-o zi din 1925, von Braun a văzut într-un magazin de astronomie o reclamă la o carte numită „Racheta în spaţiile interplanetare”, scrisă de profesorul Hermann Oberth. Şi-a comandat imediat această carte şi când a primit-o a deschis-o cu respiraţia tăiată de emoţie. Spre consternarea sa, nu a putut înţelege un cuvânt din carte – paginile ei erau un conglomerat derutant de simboluri matematice şi formule. Grăbindu-se la profesorul său, l-a întrebat: „Cum pot să înţeleg ce spune acest om?” Spre descurajarea lui von Braun, profesorul i-a zis să studieze matematica şi fizica, dar cu fascinanta perspectivă a unei vieţi devotată călătoriei în spaţiu, aceste subiecte aveau să capete un nou sens.
         După absolvire, von Braun a devenit student la Institutul de Tehnologie din Berlin şi a lucrat în timpul liber ca asistent al profesorului Oberth la Societatea Germană pentru Călătoria în Spaţiu. Oberth încerca să demonstreze că cea mai bună metodă de a trimite o rachetă în spaţiu este ca aceasta să fie alimentată cu combustibil lichid, nu solid. Ceilalţi doi asistenţi ai lui Oberth erau Klaus Riedel şi Rudolf Nebel. Echipamentele folosite erau primitive, iar sistemul de aprindere era periculos. Riedel trebuia să arunce o cârpă arzând ce fusese înmuiată în benzină în motorul cu gaz şi plonja apoi să se adăpostească înainte ca Oberth să deschidă valvele pentru combustibil, moment în care motorul pornea cu un vuiet!
        Hermann Oberth şi asistenţii săi au primit permisiunea să desfăşoare experimente ca şi invitaţi în locurile de testare de la Institutul Chimic şi Tehnic, echivalentul german al Biroului American de Standarde. În august 1930, micul motor de rachetă al lui Oberth a reuşit să producă o forţă de împingere de 7 kilograme pentru 90 de secunde, arzând benzină şi oxigen lichid. Un oficial de la Institut a certificat demonstraţia şi motorul de rachetă cu combustibil lichid a fost astfel recunoscut pentru prima dată în Germania ca un respectabil membru al familiei motoarelor cu combustie internă. Acesta a fost un important pas înainte, dar din cauză că trebuia să susţină o familie numeroasă, Oberth a fost forţat să se întoarcă la meseria de profesor din România. După plecarea lui Oberth, statutul de invitat al echipei în locurile de testare de la Institut a expirat, astfel că era nevoie de un nou loc pentru experimente. Nebel a obţinut o chirie pentru un depozit abandonat de muniţie de 300 de acri din marginea Berlinului. El i-a convins pe conducătorii oraşului să îi lase să folosească locul părăsit pe o perioadă nedefinită. Unul dintre corpurile clădirii a fost folosit ca laborator, clădirea fiind marcată cu un semn pe care scria Raketenflugplatz Berlin (Câmpul de rachete din Berlin).
        În 1931, von Braun şi-a întrerupt studiile la Institutul de Tehnologie din Berlin pentru un semestru la Institutul Federal de Tehnologie din Zürich. El se va întoarce în Berlin în octombrie pentru prima demonstraţie de zbor a rachetei lui Riedel. Câţiva fabricanţi locali au fost convinşi de Nebel şi Riedel să plătească o marcă fiecare pentru a asista la demonstraţie. Când a venit momentul adevărului, racheta a străbătut jumătate din pista lansatorului, după care a revenit liniştită înapoi de unde plecase. Presurizarea rezervorului de combustibil al rachetei nu era stabilă, dar această problemă a fost repede remediată. În câteva săptămâni, lansările cu succes au devenit o banalitate şi racheta a ajuns până la o altitudine de 1000 de picioare. O mică paraşută căra partea din spate a rachetei înapoi pe pământ. Riedel trebuia să se avânte pe câmp într-o maşină veche, să coboare repede din ea şi astfel reuşea uneori să prindă racheta înainte ca aceasta să se izbească de pământ.
         Dacă în timpul liber lua parte la aceste interesante activităţi, în rest von Braun era ocupat cu continuarea studiilor, absolvind în 1932 Institutul de Tehnologie din Berlin, cu o diplomă de licenţă în inginerie aeronautică. În timpul perioadelor de vacanţă dintre anii 1931 şi 1933 a luat lecţii de zbor şi a obţinut o licenţă privată de pilot. Contactul de lungă durată cu domeniul rachetelor l-a convins că explorarea spaţiului ar necesita mult mai mult decât aplicaţiile existente la acel moment în inginerie şi tehnologie. În acest scop s-a înscris ca student absolvent la Universitatea din Berlin şi a obţinut titlul de doctor în fizică în 1934.Teza lui a fost despre propulsia cu combustibil lichid. Rachetele cu combustibil solid au fost folosite multă vreme, dar cele cu combustibil lichid reprezentau totuşi o noutate. Fuseseră construite şi testate numai motoare în miniatură, iar acestea foloseau un amestec carburant din oxigen lichid şi alcool.
           Von Braun a vrut să analizeze unele dintre fenomenele ce au loc într-un motor de rachetă, cum ar fi atomizarea, arderea şi expansiunea gazelor. Experimentarea ar fi fost costisitoare şi von Braun s-a considerat norocos când departamentul de cercetare al trupelor de geniu ale armatei germane i-a sponsorizat cercetarea şi i-a permis să desfăşoare experimente periculoase la poligonul de teste Kummersdorf. După ce şi-a luat doctoratul în fizică, von Braun a devenit salariat civil al trupelor terestre ale armatei germane, continuându-şi activitatea. El a proiectat racheta V-2, care a fost folosită foarte eficient împotriva Marii Britanii în timpul celui de-al doilea război mondial. La sfârşitul războiului, echipa lui von Braun din portul Peenemünde (la Marea Baltică) ales să se deplaseze spre sud şi să se predea forţelor americane, decât să rişte să cadă în mâinile armatei sovietice Racheta V-2 a fost prima rachetă balistică construită vreodată. Prima lansare a avut loc în 1942, racheta V-2 fiind folosită în scopuri ofensive între septembrie 1944 şi martie 1945. Pe perioada celui de-al doilea război mondial, naziştii au lansat rachete V-2 către ţinte urbane majore precum Londra şi Anvers, folosind lansatoare mobile.
          Împreună cu 120 dintre asociaţii săi, von Braun a fost adus în America ca parte din Operaţiunea Paperclip, pentru a prezenta realizările înregistrate cu rachetele V-2. El a ajuns în America în septembrie 1945, sub contract cu armata americană.În următorii 5 ani a supervizat la Poligonul de Trageri de la White Sands, New Mexico, mai multe lansări la mare altitudine ale rachetelor V-2 şi a fost directorul proiectului de dezvoltare a proiectilelor teleghidate din Fort Bliss, Texas. În 1950, grupul de dezvoltare a rachetelor de la Fort Bliss a fost transferat în Huntsville, Alabama, unde armata şi-a concentrat eforturile de dezvoltare în domeniu.În Huntsville, echipa lui von Braun a lucrat la rachetele balistice numite Redstone, Jupiter C, Juno şi Saturn 1B.
        După ce Sputnik-ul sovieticilor a ajuns pe orbită în 1957 şi racheta Vanguard a Marinei a explodat pe platforma de lansare, o versiune a rachetei Redstone a lui von Braun, numită Jupiter-C, a pus Explorer 1 pe orbită în 1958, iar o altă versiune l-a transportat în 1961 pe Alan Shepard în ceea ce avea să fie primul zbor suborbital american. Von Braun şi echipa sa au fost transferaţi de sub controlul armatei la NASA, în 1958, când aceasta din urmă lua naştere. Von Braun a devenit directorul Centrului Marshall de Zbor Spaţial de la NASA (MSFC), din Huntsville, care a fost înfiinţat pe data de 1 iulie 1960. Membrilor echipei lui von Braun le-a fost dată şansa să aleagă între NASA şi Agenţia de Proiectile Balistice a Armatei. Toţi au ales să meargă la MSFC, în aceeaşi zi.
         Stilul de management a lui von Braun a fost să dea fiecărui membru ocazia să înţeleagă cât de important este pentru succesul grupului şi că, indiferent de ce muncă făcea, aceasta era o reflectare a efortului general al echipei. Rezultatul a fost că fiecare membru al echipei sale a dat tot ce a avut mai bun.Când preşedintele Kennedy a cerut o aselenizare în maxim 10 ani, von Braun a fost întrebat dacă vrea să-şi asume responsabilitatea de a proiecta şi construi racheta. Saturn V, dezvoltată de MSFC, a câştigat în 1969 cursa cu Uniunea Sovietică pentru ducerea primului om pe Lună. După aselenizare, la insistenţele directorului NASA, von Braun a mers în 1970 la Cartierul General al NASA din Washington, D.C, ocupând funcţia de director adjunct asociat pentru probleme de promovare a activităţilor spaţiale. Dar interesul public pentru domeniu a scăzut cu timpul, iar von Braun a demisionat din funcţie în mai 1972, devenind vicepreşedinte pentru dezvoltare şi inginerie la Fairchild Industries, Inc.

         În 1975, a fondat şi a devenit primul preşedinte al Institutului Naţional Spaţial, un grup privat a cărei destinaţie era să facă publicul să înţeleagă şi să sprijine activităţile spaţiale.Von Braun a murit pe 16 iunie 1977 şi a fost înmormântat în Washington, D.C.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, R-S, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://www.space.com/20122-wernher-von-braun.html

https://www.britannica.com/biography/Wernher-von-Braun

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/12/21/wernher-von-braun-viata-si-opera/

https://interestingengineering.com/villain-or-visionary-wernher-von-braun-the-father-of-rocket-science

https://www.scientia.ro/biografii/41-biografii-fizica/2634-cine-a-fost-wernher-von-braun-1.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here