S-a întâmplat în 16 ianuarie 1991

0
36
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 16 ianuarie 1991: Lansarea operației „Furtună în deșert” (ora 3.00, ora Bagdadului) pentru eliberarea Kuwaitului, invadat la 2 august 1990 de Irak. Are loc primul atac aerian declanșat de coaliția internațională (SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită, Kuwait) împotriva Irakului.La 2 august 1990 Irakul, devenit putere politică şi militară regională în urma sângerosului război de opt ani cu Iranul (peste un milion de victime), în care beneficiase de un substanţial sprijin internaţional, atacă şi ocupă în câteva ore Kuweitul. Scopul intervenţiei militare era lichidarea uriaşei datorii financiare faţă de acesta, ca şi acapararea zăcământului petrolier din zona de frontieră Roumaylah. Motivul imediat îl constituise refuzul micuţului emirat de a mai subvenţiona financiar refacerea de după război a fratelui mai mare, autoproclamat apărător al lumii arabe, ca şi măsurile luate de acesta de a reduce preţul barilului de petrol, fapt ce provoca importante pierderi anuale Bagdadului.

     Intenţia lui Saddam Hussein, destul de transparentă, de a invada şi Arabia Saudită, deschizându-şi drum spre celelalte mici emirate petroliere, ameninţa cu spectrul preluării controlului asupra a jumătate din zăcământul de petrol al planetei.Marile puteri, în frunte cu SUA, se alertează, declanşându-se o aprigă confruntare diplomatică, ce poate fi considerată faza primară a războiului din Golf. Consiliul de Securitate al ONU declară Irakul stat agresor şi adoptă o succesiune de rezoluţii prin care acesta este somat să se retragă imediat şi necondiţionat. I se impune boicot şi blocadă comercială, financiară şi militară, ajungându-se până la ultimatumul care avertiza asupra autorizării utilizării forţei în situaţia în care, până la 15 ianuarie 1991, Kuweitul nu era eliberat. Moscova are mai multe tentative nereuşite de mediere, iar Liga Arabă condamnă agresiunea irakiană.
       Acţiunile Bagdadului în plan diplomatic se desfăşoară pe trei paliere majore: obţinerea recunoaşterii internaţionale a intervenţiei sale militare, prin acceptarea de către comunitatea mondială a politicii faptului împlinit; provocarea permanentă a Israelului pentru a integra acţiunile sale în regiune în problematica globală a Orientului Mijlociu; constituirea unei coaliţii a lumii arabe prin exploatarea naţionalismului regional în cadrul aşa numitului război sfânt. După ce mai întâi declară că intervenţia s-a produs la cererea „poporului răsculat” împotriva autocraţiei monarhice, lichidându-se astfel „partajul colonial”, Saddam Hussein mimează, mai întâi, o tentativă de retragere parţială pentru ca, în final, să anunţe „fuziunea totală şi ireversibilă” a celor două state. În acest mod, cea mai mare parte a micuţului emirat devenea a nouăsprezecea provincie a Irakului. În continuare se încearcă combinarea abilă a poziţiei dure, ireconciliante cu  negocieri şi concesii surprinzătoare.
         Răspunde mai întâi presiunilor ONU prin închiderea frontierelor statului, provocând  „războiul  ostaticilor” prin care sunt blocaţi în interiorul ţării mii de cetăţeni occidentali. Urmează apoi şantajul, prin presiunile executate asupra corpului diplomatic în cadrul „războiului ambasadelor„, în care acestea sunt izolate, asediate şi hărţuite permanent; li se întrerupe energia electrică şi apa, ori este practicată răpirea de persoane. Soluţionarea conflictului este legată de rezolvarea problemei palestiniene şi de o abordare globală a situaţiei întregului Orient Mijlociu. Totodată, pentru a-şi asigura spatele, reglementează raporturile cu Iranul, căruia îi cedează teritoriile capturate prin război (două insule ce controlează strâmtoarea Ormuz, care îi mai fuseseră oferite în 1975, prin acordul de la Alger, drept recompensă pentru sprijinul acordat în lichidarea revoltei kurzilor).
       În paralel cu eforturile diplomatice comunitatea internaţională desfăşoară o amplă acţiune de constituire a unei forţe multinaţionale şi pentru concentrarea în regiune a potenţialului militar menit să ducă la îndeplinire ultimatumul Consiliului de Securitate, operaţie recunoscută sub numele de cod „Scutul Deşertului”. După expirarea termenului, la 16 ianuarie 1991, începe operaţia „Furtună în Deşert”. Scopul ei, aşa cum transpare din mesajul şefului administraţiei americane, era de „a-l goni pe Saddam Hussein din Kuweit prin forţă”, de a distruge potenţialul nuclear şi instalaţiile de fabricare a armelor chimice, precum şi artileria şi tancurile Irakului.Intenţia forţei multinaţionale (28 de state) era ca, în câteva zile, printr-un război fulger, să lichideze capacitatea militară a Irakului în urma unui intens bombardament aviatic şi să determine eliberarea emiratului invadat. Bătălia aeriană – momentul culminant al războiului, constă în esenţă în cercetarea aeriană a teritorului, efectuarea unor puternice lovituri din aer şi de pe mare, cărora adversarul nu reuşeşte să le riposteze decât firav, datorită anihilării sistemului său de apărare antiaeriană şi de conducere. Fiecare atac aerian (în medie 2600 misiuni de luptă zilnic) este pregătit şi precedat de o veritabilă operaţie în mediul electronic, astfel încât se poate spune că bătălia diplomatică a fost urmată de primul „război radioelectronic” cunoscut de omenire. Formidabila tehnologie, ultrasofisticată, construită şi rămasă nefolosită din perioada războiului rece, pentru care se cheltuiseră peste 500 miliarde dolari, este angajată pentru prima dată  şi deversată masiv pe un teatru de operaţii.
     S-a testat pe viu F 117A, invizibil, ultima minune a electronicii americane, pentru efectuarea unor bombardamente nocturne prin care a fost scos, aproape instantaneu, din funcţiune centrul de telecomunicaţii şi de comunicaţii militare al Bagdadului şi neutralizat aproape complet sistemul de apărare antiaeriană irakian. În acest scop au fost utilizate iluminatoare şi bombe cu ghidare laser, rachete aer-sol cu dirijare optică şi autodirijare pe fascicolul antenelor de radiolocaţie, mijloace şi muniţii de lovire aer-aer cu autodirector pe bază de infraroşu. S-au utilizat, pentru prima dată în bombardamentele nocturne, rachetele de croazieră Tomahawk, lansate de pe mare, care dispun de o precizie de lovire la ţintă de câţiva centimetri, au memorie topografică antecalculată şi s-au dovedit nedepistabile de către radare. De pe bazele din Arabia Saudită au decolat avioane echipate ca adevărate platforme de război electronic, destinate bruierii radiolocatoarelor, scoaterii din funcţiune a centrelor de transmisiuni şi mijloacelor de dirijare a rachetelor şi de radionavigaţie.
      Experţii au estimat operaţia aeriană ca fiind cea mai puternică din istoria războaielor (peste 180 de mii de tone de bombe, dirijate prin mijloace electronice şi muniţii inteligente), având efect distructiv superior bombei atomice de la Hiroshima. Această operaţie este comparabilă cu bombardamentul efectuat asupra Germaniei pe întreaga perioadă a războiului mondial. Un rol deosebit de important l-a avut cercetarea radioelectronică de pe satelit şi cu ajutorul sistemelor AWACS. În acest domeniu se poate sesiza cel mai evident imensul decalaj dintre înalta tehnologie a aliaţilor şi armamentul clasic irakian, care a înclinat, încă de la începutul confruntării, balanţa victoriei. Se poate spune că, sub aspectul duratei, intensităţii şi performanţei, cea mai mare parte a conflictului din Golf a fost un război aerian.
       Pentru susţinerea frontului kuweitian, Irakul a destinat două treimi din forţele sale (550 mii oameni, 4260 tancuri, 2280 blindate, 3025 piese de artilerie), păstrând în interior către graniţele cu Turcia, Iran şi Siria şi pentru ordine interioară o treime din efectivele militare. Operaţia terestră a fost începută de către aliaţi, prin desfăşurarea trupelor în Arabia Saudită, la 7 august 1990 şi ea avea să marcheze sfârşitul războiului din Golf. A fost precedată de o temeinică pregătire, pe durata câtorva luni, pentru: găsirea soluţiilor destinate să facă faţă condiţiilor specifice deşertului; punerea la punct a cooperării interaliate; culegerea informaţiilor operativ-strategice necesare; testarea motoarelor, sistemelor de arme şi echipamentelor etc. Unele forţe au fost utilizate în paralel pentru aplicarea şi întărirea embargoului pe mare impus de Consiliul de Securitate al ONU.
     S-a realizat o dispunere iniţială a trupelor pe direcţiile principale de acces către oraşul Kuweit, în faţa apărării irakiene, organizată pe două eşaloane, întărite prin lucrări genistice şi puternic susţinute cu artilerie, având rezerve în adâncimea dispozitivului şi în partea centrală şi nordică a emiratului. Prin manevre specifice şi acţiuni de dezinformare s-a creat convingerea pregătirii unei debarcări masive dinspre plaje. Pentru a modifica raportul de forţe defavorabil coaliţiei (trei la doi în efective, superioritate de peste 1200 tancuri şi mai mare în guri de foc), a fost declanşată cunoscuta operaţie aviatică (16-17 ianuarie 1991) care a durat peste 40 de zile şi prin care s-a cucerit, din primul moment, supremaţia aeriană, efectivele şi tehnica irakiană fiind reduse la jumătate, dispozitivul de luptă, conducerea şi aprovizionarea grav dezorganizate, iar moralul de luptă serios zdruncinat. Cu acest prilej au fost anihilate riposta aeriană irakiană, capacităţile de utilizare a mijloacelor chimice şi biologice şi diminuat potenţialul de lovire cu rachete Scud. În această perioadă, alături de aviaţie, un rol important a revenit forţelor speciale care au îndeplinit misiuni de identificare şi localizare a obiectivelor în adâncimea teritoriului inamic şi de salvare.
      Pe acest fond general de „orbire” şi fixare la pământ a adversarului, comandamentul interaliat a apelat la cunoscuta formulă utilizată de către Hanibal la Canae. Printr-o operaţie frontală puternică li s-a întărit irakienilor convingerea că aici va fi lovitura principală, mergându-se pe aşteptarea lor. Această acţiune a fost  însă însoţită de o serie de manevre ale forţelor terestre pentru realizarea dispozitivului ofensiv real. Astfel cea mai mare parte a forţelor au fost scoase din poziţiile lor central-frontale, deplasate şi concentrate departe către vest, unde se va constitui cea mai puternică grupare de lovire prin surprindere, ce avea să se dovedească fatală pentru întregul sistem operativ terestru irakian. Operaţia „Planul Norman”, care avea să fie supranumită „bătălia de o sută de ore”, debutează în dimineaţa zilei de 24 februarie 1991 când, în scop de înşelare, încep primele atacuri terestre ale aliaţilor pe frontul de est, adică exact acolo unde se aşteptau irakienii, „confirmându-li-se” previziunea că aici se va da lovitura principală.
        Simultan cu pătrunderea către oraşul Kuweit, prin apărarea inamică se efectuează o pătrundere cu o divizie aeropurtată (460 elicoptere), atac considerat cel mai masiv dintre toate de acest tip din istoria acţiunilor de luptă, pentru a stabili o bază înaintată („Cobra”) pe Eufrat, de unde s-a efectuat o puternică presiune asupra dispozitivului inamic. Ziua următoare, gruparea principală de forţe (Corpul 7 american, care cuprindea şi Divizia 1 Blindată britanică) porneşte ofensiva în Vest prin realizarea unor breşe şi capete de pod ce permit mai multor mari untăţi blindate să pătrundă adânc, în mare viteză, în interiorul Irakului, îndreptându-se către Est şi desăvârşind încercuirea. Operaţiile terestre se vor încheia, încununate de succes, pe 28 februarie prin încetarea focului, după ce a fost nimicită cea mai mare parte a forţelor irakiene (41 de divizii din cele 42 dislocate pe frontul din Kuweit, circa 3000 tancuri, 2000 autovehicule blindate şi peste 2000 guri de foc) şi au fost luaţi un mare număr de prizonieri (circa 60.000).
    Forţele navale, la rândul lor, au avut un rol aparte fiind utilizate pentru asigurarea blocadei, efectuarea cercetării şi dirijării prin radiolocaţie, sprijinirea debarcării unor trupe ale infanteriei marine şi lovirea de pe mare a obiectivelor din adâncimea Irakului, inclusiv a Bagdadului (peste 200 rachete de croazieră Tomahawk) şi efectuarea de bombardamente în sprijinul forţelor terestre.
       Dintre factorii decisivi care au concurat la acest strălucit succes militar, specialiştii au reţinut în mod deosebit: planul de înşelare şi ducere în eroare a inamicului; calitatea armamentului şi echipamentelor; concepţia modernă a bătăliei aeroterestre; ritmul rapid de înaintare şi concentrarea puterii de foc; sistemul de conducere şi transmisiuni; logistica, considerată drept „fantastică” etc.
     Operaţiile militare au reprezentat încununarea concepţiei „bătăliei aeroterestre”, fundamentate şi experimentate de către americani încă din 1982. În cadrul ei accentul a fost pus pe: asamblarea, potrivit planului unic strategic, a acţiunilor tuturor categoriilor de forţe (supraveghere din cosmos, aviaţie, trupe terestre, forţe navale); sincronizarea efortului pe obiective intermediare majore; eşalonarea puterii fiecărei categorii pe întreaga perioadă de desfăşurare a conflictului; valorificarea marii mobilităţi a structurilor şi mijloacelor în cadrul unor operaţii manevriere deosebit de ample; executarea unor lovituri simultane asupra eşaloanelor întâi şi în adâncime etc.
        În pofida performanţei militare (probabil cea mai completă înfrângere suferită de o armată) războiul nu a avut caracter decisiv. Pentru aliaţi scopul său a fost limitat datorită restricţiilor mandatului ONU, temerilor pentru pierderile umane în tabăra proprie, sensibilităţii faţă de reacţia opiniei publice, nevoii protejării unor susceptibilităţi ale partenerilor arabi şi a intereselor specifice ale unor puteri în zonă. La rândul său Irakul, aflat de la început în imposibilitatea de a ieşi victorios din confruntare, a urmărit limitarea efectelor nefavorabile astfel încât să facă înfrângerea cât mai suportabilă şi să nu-şi prejudicieze total statutul regional. Saddam Hussein a fost preocupat, în primul rând, să se salveze şi să rămână la conducerea statului, să nu-şi piardă decisiv popularitatea în rândul arabilor şi musulmanilor, să-şi conserve atât cât mai era posibil din puterea militară pentru a-şi putea ţine la respect vecinii ostili şi pentru a putea controla rebeliunea internă (şiită şi kurdă). Numai astfel se explică reţinerea sa în a-şi angaja întregul potenţial militar în cadrul unei contralovituri decisive, dislocarea în Iran a unei părţi a forţelor aeriene (130 avioane înalt performante), neutilizarea întregii capacităţi de lovire a artileriei grele şi a armamentului antitanc de pe elicoptere. Ipoteza potrivit căreia, de teama de a nu stârni orgoliul americanilor în speranţa obţinerii unei păci îngăduitoare, irakienii au „menajat” oarecum forţele multinaţionale, neopunându-le o opoziţie la nivelul posibilităţilor reale, pare plauzibilă.
        De regulă se identifică şi se reduce războiul exclusiv la campania militară a forţelor multinaţionale. În realitate acesta a început cu mult înainte, imediat după ocuparea Kuweitului şi declanşarea operaţiei pregătitoare, codificate „Scutul Deşertului”, prin care forţele aliate afluiau către teatrul de confruntare. Pe acest fundal al zăngănitului de arme s-a declanşat un veritabil război psiho-mediatic care l-a precedat, însoţit şi succedat pe cel militar. Concepţia şi modalitatea de ducere a bătăliei, în acest al patrulea mediu, au pornit de la situaţia distinctă a beligeranţilor: Irakul, dispunând de un extraordinar prestigiu politic în zonă şi de un potenţial militar pe măsură (a patra armată din lume), exploatând criza petromonarhiilor şi entuziasmul popular, îşi asuma tot mai deschis rolul hegemon în regiune, impunându-se drept lider în cadrul unui război sfânt (Jihad) dus de naţiunea arabă împotriva imperialismului americano-sionist şi a complicilor acestuia; coaliţia multinaţională era nevoită să acţioneze în afara teritoriilor naţionale şi chiar a limitelor angajamentelor de apărare colectivă, sub pretextul reinstaurării ordinii internaţionale dar, în realitate, pentru a preveni coalizarea lumii arabe sub o conducere unică şi a nu pierde controlul asupra celui mai mare zăcământ petrolifer al planetei.La rândul său Coaliţia a uzat din plin de acţiuni psihologice, în cadrul unei operaţii de influenţare bine articulate şi perseverent derulate, pentru consolidarea moralului trupelor, formarea unei opinii publice favorabile, menţinerea sprijinului propriei populaţii ca şi pentru contracararea strategiei irakiene. De aceea, un rol esenţial au acordat controlului şi gestionării, foarte grijulii, a informaţiei (cenzura militară) în scopul exploatării ei cât mai profitabil.
      S-a afirmat deseori că „Furtuna Deşertului” a reprezentat primul război transmis în direct prin toate canalele mass-media, ajungându-se până acolo încât  lumea a devenit, pentru o vreme, prizoniera televiziunii, operaţiile militare derulându-se pentru telespectatori asemeni unui simplu joc pe calculator. În realitate acest „spectacol” a fost magistral regizat el devenind, prin credibilitatea de care a beneficiat în faţa publicului, poate cel mai eficient „suport logistic” al aliaţilor. Sub o aparenţă de autentic şi instantaneu s-au fabricat permanent „adevăruri” convenabile unei părţi. Practic a fost deschis, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, un al doilea front în care „trupe” de specialişti în ştiinţa şi arta manipulării, având drept ţintă „consumatorul” de informaţie (practic populaţia globului), îl asediau necontenit, făcându-l dependent şi implicit aliat. Mass-media, sprijinită de satelit şi de cea mai înaltă logistică (tehnică şi specialişti), a devenit armă de luptă într-un război al cuvintelor şi imaginilor.
        Un alt element inedit al acestui conflict a fost introducerea în cadrul său a unei noi dimensiuni de amploare strategică – războiul ecologic. A existat o permanentă ameninţare din partea irakiană cu utilizarea terorismului ca formă integrată de luptă şi folosirea substanţelor chimice, „aprinderea mării” ori distrugerea câmpurilor petrolifere. Succesul atât de evident al acţiunilor militare ale aliaţilor, ca şi nereuşita atragerii Israelului în conflict, au descumpănit în asemenea măsură Bagdadul încât prezumtivul său plan de lovire a adversarului „peste tot în lume şi la el acasă” a fost suspendat. Saddam se pare că şi-a făcut corect calculul deoarece, recurgerea la terorism şi la arma chimică, ar fi transformat confruntarea într-un război total ce ar fi avut ca finalitate dispariţia de pe hartă a Irakului. Totuşi, la puţin timp după încheierea ostilităţilor, în rândul combatanţilor americani şi englezi, a apărut o misterioasă boală denumită „sindromul Golfului” ale cărei cauze reale, dicolo de unele explicaţii cu caracter liniştitor, se pare că nu au fost găsite.Totodată, dacă  s-a reuşit împiedicarea deversării masive de petrol în mare, nu a putut fi împiedicată incendierea acelor circa 700 de sonde kuweitiene care au ars mai bine de un an de zile, provocând imense pagube materiale şi daune, insuficient identificate şi evaluate, atmosferei şi în general mediului.
      Războiul s-a încheiat la 28 februarie 1991, prin înfrângerea militară a Irakului, dar mulţi se întreabă de ce aliaţii nu au mers până la capăt cu înlăturarea lui Saddam Hussein, mulţumindu-se cu un succes limitat. S-a repetat celebrul episod, nici astăzi încă lămurit, când, după zdrobitoarea înfrângere a romanilor la Canae (50.000 de morţi, cifră colosală pentru acea vreme), Hanibal nu exploatează victoria prin asedierea Romei.Există suficiente argumente care pot legitima reţinerea Aliaţilor şi justifica necesitatea conferirii unui caracter limitat victoriei obţinute. Pentru marile puteri conflictul din Golf a fost un experiment pe deplin reuşit, permiţând testarea pe viu a voinţei colective de acţiune şi a actualei generaţii de arme, iar pentru teoreticieni şi strategi încă o confirmare a tezei că fizionomia războiului este în schimbare, că modelul de ripostă clasică în noul „imperiu al tehnologiei”, pe viitor nu mai are nici o şansă.

Surse:

https://www.technomedia.ro/links/studii_analize_securitate2.htm

https://www.academia.edu/4146541/Conflictul_din_Golf_1990-1991_%C5%9Fi_noua_ordine_geopolitic%C4%83_%C3%AEn_Orientul_Mijlociu

https://www.dw.com/ro/dou%C4%83-decenii-de-la-debutul-furtunii-%C3%AEn-de%C5%9Fert/a-6407369

http://savadumitru.ro/razboiul-din-golf/

https://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/dupa-20-de-ani-razboiul-din-golf

https://www.stindard.ro/historicum/golf2.pdf

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here