S-a întâmplat în 15 iunie 1848

0
59

S-a întâmplat în 15 iunie 1848: A fost sfinţit drapelul naţional tricolor, adoptat prin decret la 14 iunie de către Guvernul revoluţionar de la Bucureşti; drapelul avea culorile albastru, galben, roşu şi avea înscrisă deviza „Dreptate, Frăţie”. În Ţara Românească, decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”). Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize.

      Culorile roşu, galben şi albastru se regăsesc târziu pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi şi pe lambrechini. De asemenea, este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafii şi pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia: „Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul sângelui)”.

      Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc”. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele: „Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor… Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite…”
       În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei, studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Decretul nr.1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”). Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale. Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez.Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.
       Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur). Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impiegaţii, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”. După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare.
        Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii. Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească). Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa: „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol […] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut […] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”. Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru).Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834
1. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de români. De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni, iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei. Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii Otomane, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”.
        Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfăţişează uciderea lui Mihai Viteazul. În această compoziţie apare şi stindardul unit al celor trei provincii, cu galben în partea superioară (Ţara Românească), roşu la mijloc (Moldova) şi albastru în partea inferioară (Transilvania). Această ipoteză a unirii celor trei culori a fost emisă în literatura de specialitate, generând însă şi rezerve în ceea ce priveşte argumentaţia adoptată.

Surse:

Năsturel, Petre Vasiliu, Steagul, stema română, însemnele domneşti, trofee, Bucureşti, 1903.
Năsturel, Petre Vasiliu, Steagul şi stema României. Perioada convenţională în „Albina”,anul IV, 1900/1901, nr. 10; nr. 38; nr. 151.
Pălănceanu, Elena, Steaguri din colecţia Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România, în „Muzeul Naţional”, vol. I, 1974.
Roşian, Adrian, O istorie a drapelului României, în „Alma Mater Militaris”, anul VII, nr. 1(13) / 2006. (Adobepdfreader7 icon.png PDF 155 kB)
Velcu, Anton, Steagurile României în „Enciclopedia României”, vol. I, 1938.
Potoschi, A. şi Velcu, A.,Catalogul colecţiilor de steaguri, stindarde şi fanioane, manuscris, Biblioteca Muzeului Militar Central.
Rosetti, Radu R., Când s-a adoptat steagul tricolor la noi, în „Memoriile secţiunii istorice”, seria a III-a, vol. Xi, 1930.

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here