S-a întâmplat în 15 ianuarie 1943

0
36

S-a întâmplat în 15 ianuarie 1943: Mihai Antonescu, viceprim-ministru și ministru de externe al României propune omologului său italian, contele Galeazzo Ciano, ieșirea simultană din război a Italiei, României și Ungariei. Propunerea va fi repetată în vara aceluiași an, fără rezultate.

După ce generalul Ion Antonescu a devenit „Conducător al statului” şi regele Carol al II-lea a fost constrâns să abdice, la 5/6 septembrie 1940, politica externă românească va parcurge rapid şi decisiv ultimii paşi pe drumul către integrarea în sistemul politic şi diplomatic al Axei. La scurt timp după sosirea trupelor germane pe teritoriul românesc, în octombrie 1940, în pregătirea războiului împotriva URSS, Ion Antonescu va semna, în noiembrie 1940, adeziunea României la Pactul Tripartit. Câteva luni mai târziu, la 12 iunie 1941, la München, în cursul întrevederii cu Adolf Hitler, Ion Antonescu s-a angajat, în numele poporului român, că România va participa, alături de Germania, cu toate forţele sale la războiul din Est.La sfârşitul acţiunilor militare, care s-au finalizat cu eliberarea provinciilor istorice româneşti, anexate de URSS în urma notelor ultimatimative din iunie 1940, generalul Ion Antonescu a optat, în contradicţie cu poziţia exprimată de către reprezentanţii partidelor istorice aflate în opoziţie, pentru continuarea participării armate la războiul din Est. În opinia sa, doar astfel România putea să spere, după infrângerea URSS, că va determina Germania să anuleze Arbitrajul de la Viena din august 1940.
       Pe plan extern, în condiţiile în care şi Ungaria, şi Finlanda au continuat să participe activ la războiul antisovietic, Marea Britanie va declara război acestor state şi României, la 5 decembrie 1941. La câteva zile după intrarea în război a SUA, după atacul japonez asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour, România, urmând exemplul Germaniei şi Italiei, le va declara la rândul ei război. SUA, la insistenţele Moscovei, se vor considera în stare de război cu statul român începând cu 5 iunie 1942, iar câteva zile mai târziu, la 12 iunie, va avea loc şi primul bombardament aerian american asupra regiunii petrolifere Ploieşti.
        Evoluţia nefavorabilă a războiului din Est, începând cu sfârşitul anului 1942, îl va determina pe vicepremierul si ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu, să caute soluţii pentru pregătirea ieşirii din război a României. În acest scop, oficialul român va obţine sprijinul şi colaborarea ministrului italian la Bucureşti, Renato Bova Scoppa, cu care împărtăşea convingerea că aliaţii Germaniei, inclusiv Italia, trebuie să încerce să evite dezastrul care se prefigura pentru Reich şi statele Axei. Memorandumul convenit cu Mihai Antonescu va fi înmânat de Scoppa contelui Ciano, ministrul italian al Afacerilor Externe, în ianuarie 1943. Acesta nu l-a putut însă convinge pe Duce, Benito Mussolini, de justeţea şi oportunitatea propunerilor înaintate de Mihai Antonescu, rezultatul obţinut fiind respingerea acestora şi demiterea sa din funcţia de ministru de Externe.Acest prim eşec al tentativei de flexibilizare a coordonatelor politico-diplomatice fixate de aderarea la Pactul Tripartit şi de participarea la războiul antisovietic nu îl va dezarma însă pe Mihai Antonescu. Ministrul român va opta pentru o nouă abordare, şi anume încercarea de a se valoriza, de către diplomaţii români aflaţi la post, a oportunităţilor pe care le ofereau statele neutre pentru iniţierea de contacte directe cu reprezentanţi ai anglo-americanilor.
      Această efervescenţă a acţiunilor româneşti în cercurile diplomatice din statele neutre nu a trecut însă neobservată la Berlin. În cursul întrevederii de la Klessheim, din 13-14 aprilie 1943, Hitler i-a prezentat mareşalului Ion Antonescu un material amplu privind iniţiativele diplomatice româneşti în statele neutre, subliniind că responsabilitatea acestora aparţine ministrului român al Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. Mareşalul s-a arătat uimit şi a reafirmat lealitatea României faţă de Germania până la sfârşitul războiului, dar a ţinut şi să-şi apere principalul colaborator, afirmând că nu este posibil ca acesta să fi iniţiat negocieri de pace cu anglo-americanii.
     Mihai Antonescu îşi va reorienta demersurile înspre Italia şi, la 1 iulie 1943, îi va propune lui Mussolini, în cursul întrevederii avute la reşedinţa acestuia de la Rocca della Caminate, să ia iniţiativa unei oferte de pace către aliaţii anglo-americani, cu sprijinul şi în numele tuturor micilor aliaţi ai Germaniei. Ducele şi-a arătat disponibilitatea, dar la 25 iulie 1943, va fi înlăturat de la putere, consecinţa directă fiind sfârşitul proiectului avut în vedere de ministrul român.Înfrângerile suferite de către armatele germane pe frontul de Est şi ofensiva generalizată a Armatei Roşii l-au determinat pe mareşalul Ion Antonescu să se implice în încercările de intrare în negocieri directe cu anglo-americanii, cu scopul de a-i convinge să pătrundă cu forţe armate în România înaintea sosirii trupelor sovietice. Din ordinul mareşalului, la 30 septembrie 1943, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar al României la Ankara, i-a comunicat ataşatului militar britanic, generalul A.C. Arnold, că românii vor coopera cu trupele anglo-americane care ar intra în România şi că acestora li se vor pune la dispoziţie importante resurse financiare şi alimentare, combustibil şi 22 de divizii complet echipate.Speranţele româneşti puse într-o debarcare anglo-americană în Balcani, variantă sprijinită de premierul britanic Winston Churchill, vor fi însă risipite la Conferinţa celor Trei Mari de la Teheran, din 28 noiembrie-1 decembrie 1943. Din acel moment, Uniunea Sovietică va fi cea care va decide asupra viitorului României, dar şi al spaţiului sud-est european.
       Iminenta pătrundere a Armatei Roşii în Balcani şi perspectiva ca trupele ruseşti să-şi deschidă drumul spre Mediterana îi vor convinge pe britanici să înceapă tratative cu sovieticii pentru delimitarea sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est. La 5 mai 1944, ministrul de externe britanic, Anthony Eden, şi ambasadorul sovietic, F. Gusev, au început negocieri, la Londra, pentru recunoaşterea preponderenţei sovietice în România, în schimbul celei britanice în Grecia. Preşedintele SUA, F.D. Roosevelt, ignorând Departamentul de Stat, şi-a dat acordul pentru o înţelegere anglo-sovietică, valabilă pentru o perioadă de trei luni.Guvernul român şi opoziţia de la Bucureşti, care nu erau la curent cu aceste evoluţii din tabăra Aliaţilor, au continuat să spere într-o înţelegere cu anglo-americanii. La Cairo, prinţul Barbu Ştirbey, emisar al opoziţiei plecat în primăvara anului 1944 cu aprobarea mareşalului Ion Antonescu, negocia, secondat ulterior de Constantin Vişoianu, cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi Uniunii Sovietice. Aliaţii occidentali nu vedeau însă în aceste tratative decât un mijloc de a-i induce în eroare pe germani cu privire la regiunea unde urma să aibă loc debarcarea aliată în Europa. După debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), puterile aliate nu vor mai continua negocierile de la Cairo cu Opoziţia, deşi aceasta transmisese planul de acţiune pentru înlăturarea de la putere a guvernului Antonescu.
      În paralel cu discuţiile de la Cairo, sovieticii negociau la Stockholm concomitent cu reprezentantul guvernului Antonescu şi cu cel al Opoziţiei. Ambasadoarea Alexandra Kollontai şi diplomatul Vladimir Semionov au avut discuţii cu ministrul României la Stockholm, Frederic Nanu, respectiv cu consilierul de legaţie George I. Duca, acesta din urmă acţionând fără ştiinţa şefului său de misiune diplomatică. Diplomaţii apropiaţi de Iuliu Maniu, liderul PNŢ, care activau în centrala Ministerului Afacerilor Străine, erau dirijaţi de directorul Cifrului, Grigore Niculescu-Buzeşti. Acesta era la curent cu toate rapoartele diplomatice trimise la Bucureşti, îl informa pe Iuliu Maniu şi transmitea instrucţiunile Opoziţiei reprezentanţilor diplomatici partizani ai acesteia.
       Condiţiile de armistiţiu ale URSS au fost comunicate lui Nanu, la Stockholm, şi lui Ştirbei şi Vişoianu, la Cairo, la 12 aprilie 1944, şi prevedeau: revenirea la frontiera româno-sovietică rezultată în urma ultimatumului din iunie 1940; participarea armatei române la lupta împotriva Germaniei; plata unor despăgubiri de război neprecizate şi caducitatea Arbitrajului de la Viena. În cursul negocierilor de la Stockholm, sovieticii vor agrea la solicitările transmise din partea mareşalului Ion Antonescu: acordarea unei perioade de 15 zile pentru reglementarea relaţiilor cu Germania, la expirarea căreia, dacă aceasta nu era de acord să-şi retragă trupele din România, trupele române declanşau operaţiunile militare; delimitarea unei zone care să nu fie ocupată de trupele sovietice şi unde se va afla reşedinţa guvernului român; înţelegere pentru situaţia grea a economiei româneşti în fixarea de către sovietici a despăgubirilor de război.
      Guvernul şi opoziţia au reacţionat diferit faţă de ofensiva declanşată de către Armata Roşie la 20 august 1944 pe linia Iaşi-Chişinău şi la perspectiva reală a unei ocupaţii militare sovietice a României. Ion Antonescu continua să susţină că negocierile de armistiţiu nu pot fi începute decât după informarea Germaniei, iar Mihai Antonescu dorea ca guvernul turc să acţioneze ca mediator al armistiţiului dintre România, SUA şi Marea Britanie. Opoziţia, Blocul Naţional Democratic, sprijinită de regele Mihai şi de unii comandanţi militari, a decis declanşarea acţiunii de răsturnare de la putere a regimului Antonescu. În cursul întrevederii din 23 august 1944, la refuzul mareşalului de a începe imediat negocierile de armistiţiu, regele a ordonat arestarea celor doi Antonescu, şi apoi a colaboratorilor cei mai apropiaţi ai mareşalului. A fost instituit un nou guvern prezidat de generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare a regelui, cu Grigore Niculescu-Buzeşti ministru al Afacerilor Străine.
     Pentru noua putere de la Bucureşti, imperativul momentului l-a reprezentat discutarea condiţiilor de armistiţiu. O delegaţie condusă de reprezentantul comuniştilor în guvern, Lucreţiu Pătrăşcanu, căreia i s-au alăturat cei care negociaseră în numele fostei Opoziţii la Cairo, Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, s-a deplasat în acest scop la Moscova. Convenţia de armistiţiu semnată la 12/13 septembrie 1944 prelua condiţiile comunicate la 12 aprilie 1944, fixa cuantumul reparaţiilor de război la 300 milioane de dolari, plătibili în decurs de şase ani prin livrări de produse, impunea, printre altele, pedepsirea criminalilor de război şi dizolvarea organizaţiilor fasciste, obligaţii care urmau să fie supervizate de către Înaltul Comandament Aliat (sovietic).
     Instalarea trupelor sovietice în România şi Bulgaria, şi pericolul ca Armata Roşie să ajungă în Grecia şi la Marea Mediterana l-au determinat pe premierul britanic, Winston Churchill, să-i propună liderului sovietic, I.V.Stalin, împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est. Prin acordul de procentaj din 9 octombrie 1944, în contrapondere la influenţa sovietică în România, stabilită la 90%, s-a fixat acelaşi procent pentru influenţa britanică în Grecia.În noiembrie 1944, administraţia română din Ardealul de Nord a fost înlocuită cu autorităţi militare sovietice. Prin această măsură, Moscova îşi sporea presiunea asupra guvernului român, atât în ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor economice stipulate în Convenţia de armistiţiu, cât şi în domeniile politicii interne si externe ale României.
      Intervenţia directă şi brutală a Kremlinului a fost decisivă în impunerea, la 6 martie 1945, a guvernului condus de dr. Petru Groza, cabinet aflat, în realitate, sub controlul Partidului Comunist din România. Vicepremier şi ministru al Afacerilor Străine a devenit Gheorghe Tătărescu, fostul prim-ministru din timpul lui Carol al II-lea (1934-1937), politician care dorea să arate Moscovei că în România mai sunt şi alte forţe politice în afara comuniştilor dispuse să promoveze cooperarea cu URSS. Imediat după instalare, noului guvern i s-a comunicat că Uniunea Sovietică este de acord cu revenirea administraţiei române în Transilvania.
      La insistenţele regelui Mihai, care solicita un guvern reprezentativ, Moscova a acceptat, în cele din urmă, ca în cabinet să fie introduşi câte un reprezentant al PNŢ şi PNL, ca miniştri fără portofoliu, pentru a obţine din partea Washingtonului şi Londrei recunoaşterea guvernului dr. Groza.La Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946, delegaţia oficială română, condusă de Gheorghe Tătărescu, asistat de comuniştii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer, şi-a desfăşurat activitatea sub controlul strict al delegaţiei sovietice. În apărarea intereselor legitime ale României au intervenit mari diplomaţi şi oameni politici români aflaţi în exil, printre care foşti miniştri ai Afacerilor Străine, foşti miniştri şefi de legatie şi un fost prim-ministru: Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Al. Cretzianu, Constantin Vişoianu, Viorel Tilea, generalul Nicolae Rădescu. Memoriile, articolele de presă şi interviurile în care aceştia au prezentat opiniei publice internaţionale şi oficialilor occidentali situaţia ţării sub ocupaţie sovietică şi au solicitat condiţii corecte de pace pentru România, nu au avut însă nici un rezultat.
      Tratatul de pace semnat de România la 10 februarie 1947 consfinţea pierderea, în favoarea URSS, a Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutului Herţa şi a unor insule de pe Braţul Chilia, precum şi staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul românesc, pană ce Uniunea Sovietică încheia tratat cu Austria.Până la sfârşitul anului, România va deveni un stat satelit al URSS, care i-a impus prin forţă, prin mijlocirea comuniştilor români, modelul sovietic de socialism. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Tătărescu va fi eliminată din guvern, iar ministru al Afacerilor Străine va deveni Ana Pauker, secretară a CC a PCR. Coordonatele democraţiei româneşti – pluralismul politic şi regimul de monarhie constituţională – vor dispărea începând cu abdicarea forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, România fiind proclamată republică populară.
Surse:

Neagoe, Stelian – Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

  1. Nicolescu, Nicolae C. – Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Scurtu, Ioan – Pe marginea prăpastiei. 21 – 23 ianuarie 1941, 2 volume, Editura Scripta, Bucureşti, 1992

Magherescu, Gheorghe – Adevărul despre mareşalul Antonescu, 3 volume, Editura Păunescu, Bucureşti, 1991

http://www.rador.ro/2016/02/05/initiativa-unei-iesiri-din-razboi-era-a-lui-antonescu-%E1%B9%A3i-trebuia-sa-coaguleze-italia-ungaria-si-romania-in-aceeasi-actiune/

https://www.spiruharet.ro/facultati/riif/orar/6954c1a04578fac9a54b8cebabfbb51d.pdf

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/drumul-romaniei-spre-23-august-1944

https://www.descopera.ro/istorie/15041089-cum-a-vrut-antonescu-sa-scoata-romania-din-razboi-in-1943-iti-incredintez-o-misiune-speciala-uite-plicul-asta

https://www.mae.ro/node/15028?page=3

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here