S-a întâmplat în 14 august 1864: S-a adoptat Legea rurală, prin care domnitorul Al. I. Cuza a declarat eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor. Un număr de 511.000 de familii au primit pământ în suprafaţă totală de 2 milioana hectare.
Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de modernizare a statului român şi, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal.
Legea rurală a fost sancţionată şi promulgată la 14/25 august 1864.Atunci Domnitorul proclama ţărănimii: „Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre”. Legea a intrat în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865. Ea elibera pe ţărani de sarcinile feudale precum claca, dijma sau podvezile, desfiinţa monopolurile feudale din interiorul satelor. Loturile erau distribuite în funcţie de numărul de vite deţinute. Ţăranii urmau totuşi să răscumpere terenurile şi să achite anual o anumită sumă, timp de 15 ani. Pe de altă parte, legea stabilea plata unor despăgubiri către proprietari, la preţul pământului de atunci. Terenurile expropriate nu depăşi 2/3 din moşie şi nu puteau fi vândute timp de 30 de ani decât către comună sau către vreun alt sătean.
În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare. O bună parte din loturile necesare proveneau din moşiile obţinute prin secularizarea averilor mănăstireşti. După reformă ţăranii au ajuns să deţină 30% din teritoriul ţării, restul de 70% fiind deţinut de moşierime sau de stat. Această măsură a fost prima dintre măsurile care vor începe procesul de modernizare în Principatele Române. Din totalul clăcaşilor constataţi în România, în anul 1864, au rămas neîmproprietăriţi circa 53 000 clăcaşi (după alte surse circa 38 590)28. Legiutorul a avut în vedere necesităţile viitoare ale cultivatorilor agricoli. El a lăsat spre rezolvare problema împroprietăririi însurăţeilor, vânzarea unor moşii ale statului, prin sistemul lotizării, unor viitoare reglementări (legile din anii 1866, 1868, 1872,1875, 1876, 1881, 1884, 1886, 1889).
Legea care trebuia să intre în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865 a acordat insuficient pământ pentru familiile ţărăneşti. Comentând mai târziu starea ţărănimii după reformă, Ion Ghica scria că „ea era vrednică de jale” şi că „totalul dărilor unui fost clăcaş… se suie la ceva mai mult de 32% din venitul anual”.Economistul N. Suru aprecia că în urma refomei, despăgubirile trebuiau să fie achitate odată cu impozitele, ele apăsând fiscal „de şase ori mai mult decât până atunci”. Mihai Kogălniceanu, într-un discurs ţinut în Cameră, la 11 februarie 1882, se pronunţa pentru necesitatea unei noi împroprietăriri.O altă lipsă a legii a fost şi faptul că ea a exclus moşnenii de la împroprietărire, proprietatea moşnenească intrând într-o criză generală, provocată de regimul burghez, care a accelerat procesul de proletarizare în lumea satului.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, asistăm la „dezlipirea vechilor clase rurale, boierimea şi ţărănimea, de pământul lor străvechi şi prefacerea lui în capital”. Reforma agrară din anul 1864, o adevărată reformă socială, a contribuit la aşezarea proprietăţii: „în spiritul caracterului ei de absolut şi exclusiv”, înscris în art. 480 al Codului Civil.Proclamarea proprietăţii individuale ca drept comun în România, s-a făcut în detrimentul stării de proprietate în indiviziune, în care „se găsea o bună parte a cuprinsului ţării stăpânită de o numeroasă clasă a populaţiei noastre”
Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil. Treptat, ţăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, ţăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.
Reforma agrară de la 1864 a avut şi numeroase neajunsuri, care au culminat cu răscoalele ţărăneşti de mai târziu.Pământurile acordate au fost insuficiente necesităţilor reale ale familiilor rurale. Mai mult, ţăranii împroprietăriţi nu au fost susţinuţi pentru a deveni fermieri moderni, motiv pentru care agricultura a rămas pentru mult timp la un nivel înapoiat. Datorită despăgubirilor pe care trebuiau să le plătească, ţăranii au trebuit să facă faţă unei poveri fiscale excesive (nivelul dările era oricum ridicat, iar împreună cu despăgubirile se ridicau la circa 32% din veniturile anuale).
Mulţi ţărani au fost nevoiţi să fugă la sud de Dunăre din cauza poverii fiscale excesive. În fine, aplicarea legii s-a făcut cu numeroase abuzuri, care au creat numeroase frământări sociale. Cu toate acestea numele lui Cuza a rămas în mentalul colectiv al ţărănimii legat de eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor.
Surse:
Academia Română, Istoria românilor, vol VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001
http://www.istorie-pe-scurt.ro/reforma-agrara-a-lui-cuza-cea-mai-importanta-lege-din-secolul-xix/
https://www.revista-ferma.ro/articole/dezvoltare-rurala/reforma-lui-cuza-de-la-1864
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/reformele-lui-cuza-tara-noua-legi-noi
Alte articole găsiţi aici.
Nicolae Uszkai
