S-a întâmplat în 13 decembrie 1863

0
15

S-a întâmplat în 13 decembrie 1863: Guvernul Kogălniceanu votează Legea secularizării averilor mânăstireşti, deziderat al Revoluţiei de la 1848. În scurta sa domnie, Alexandru Ioan Cuza a întreprins reforme şi a creat instituţii ce au dat chipul României moderne: Direcţia de Statistică, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Curtea de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Centrală a Poştelor, Ministerul Afacerilor Străine, Curtea de Conturi, Codul Penal, Primăria Capitalei, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Codul Civil. Alături de reforma agrară şi cea electorală, legea secularizării averilor mănăstireşti este socotită una dintre cele mai importante măsuri luate de domnitor.

    Secularizarea averilor mănăstireşti a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietăţile bisericilor şi mănăstirilor închinate  din ţară au fost trecute în proprietatea statului. Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât 1/4 din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinilor şi pe care călugării greci instalaţi în mănăstiri îi cheltuiau după bunul plac, fără să aducă un folos real românilor.
         Vreme de câteva sute de ani, domnii şi boierii români au fost cei mai importanţi sprijinitori ai Ortodoxiei cuprinsă în Imperiul Otoman. Daniile acestora către Sfântul Munte şi către mănăstirile din Orientul Apropiat, reparaţiile sfintelor lăcaşuri plătite din Ţările Române l-au determinat pe arhimandritul rus Profirie Uspenski să spună, în secolul al XIX-lea, că „niciun popor nu a copleşit Muntele Athos cu atâtea binefaceri ca poporul român“. Dând dovadă de ingeniozitate, domnii români au găsit modalitatea prin care să îşi poată exercita calitatea de ctitori (care, în dreptul bizantin, defineşte nu numai pe cel care construieşte un monument de cult, ci şi pe cel care îl reface sau îi asigură supravieţuirea) şi în cadrul dreptului islamic, intervenind în calitate de timarioţi (posesori ai veniturilor) ai unor mănăstiri în apărarea lor la Istanbul, evident fără să preia ceva din drepturile ce li se cuveneau în respectiva calitate, ci dând ei bani sfintelor lăcaşuri. Aşa s-a ajuns ca, în timp, mănăstirile din Grecia şi din Orientul Apropiat să deţină însemnate suprafeţe şi proprietăţi în Principate.
       Măsura adoptată de către guvernul Mihail Kogălniceanu răspundea unor cerinţe mult mai vechi ale revoluţiei de la 1848 şi a Adunărilor ad-hoc. Problema mănăstirilor înstrăinate avea la noi o istorie mult mai lungă. Se obişnuia ca domnii şi boierii mai înstăriţi, să facă donaţii mănăstirilor, în bunuri sau în moşii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfăşurări activităţii de cult în simple surse de venit pentru patriarhiile şi mănăstirile cărora erau închinate. Obligaţiile către administraţia Ţărilor Române erau ignorate. Călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidenţa legilor româneşti. Ei acumulaseră, pe diverse căi, averi impresionante.
      Cu toate că Regulamentul Organic a introdus obligativitatea plăţii dărilor către stat în proporţie de un sfert din veniturile realizate, măsura a rămas literă moartă din cauza refuzului grecilor de a se supune acesteia. Chestiunea nu putea fi reglementată datorită sprijinului pe care Rusia şi Imperiul Otoman îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol.
        Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstireşti. În 1859, când Poarta a decis printr-un decret să le scutească de la plata contribuţiilor către stat, guvernul român şi-a manifestat autoritatea sechestrându-le veniturile. În martie 1863, consiliul de miniştri hotărăşte ca limba de oficiere a slujbelor să fie limba română, care fusese cu timpul înlocuită de alte limbi. Prevestind inevitabilul, mulţi călugări greci încercau să părăsească ţara, luând cu ei obiecte de preţ de prin mănăstiri. Autorităţile au dispus atunci condiţionarea eliberării de paşapoarte unor garanţii corespunzătoare. Astfel s-au salvat de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul naţional, iar multe dintre ele aveau să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului naţional de antichităţi, instituit de Cuza prin decret domnesc.
        Cuza a poruncit să fie controlată gestionarea mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la iveală numeroase nereguli în evidenţa şi gestionarea fondurilor. În iulie 1863 guvernul a oferit o sumă importantă călugărilor greci drept despăgubire (30 milioane franci), dar aceasta a fost refuzată. Prin aceasta se încerca o soluţionare pe cale amiabilă a unei chestiuni care avea implicaţii internaţionale delicate, dar Turcia, Austria şi Rusia se opuneau vehement. Cu toate acestea, guvernul Koglniceanu a grăbit dezbaterea şi adoptarea legii. Un rol important l-a jucat şi Dimitrie Bolintineanu, iar pe plan extern de recunoaşterea măsurii s-a ocupat în bună parte Costache Negri.
         La 13/25 decembrie guvernul prezintă Camerei proiectul de lege al secularizării, care e votat cu o majoritate covârşitoare: 93 voturi pentru şi 3 contra. Potrivit legii, egumenii greci erau obligaţi să predea guvernului român „ornamentele, cărţile, vasele sacre şi documentele“ mănăstirilor pe care le conduseseră.„Legea secularizării averilor mânăstireşti” prevedea că: „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”.
       Măsura a fost posibilă graţie sprijinului Franţei, a cărei autoritate, după războiul Crimeii, cântărea greu în concertul politic european. Napoleon al III-lea preciza, în noiembrie 1863: „Guvernul împăratului şi cele mai multe dintre celelalte cabinete semnatare ale Tratatului de la Paris n-au stat pe gânduri în a recunoaşte că ar fi potrivnic principiilor dreptului public european de a îndatora guvernul Moldo-României a lăsa mănăstirile, care alcătuiau, în stare de mână moartă, o foarte mare parte din teritoriul lor, sub ocârmuirea călugărilor străini“. România a profitat şi de o conjunctură europeană favorabilă, căci Marile Puteri, şi în special Rusia, erau preocupate de problema polonă, mult mai importantă decât cea a bunurilor mănăstirilor închinate.
     Totuşi, Rusia şi-a găsit timp şi pentru acest subiect. Principele Gorceakov, ministrul de Externe, transmitea însărcinatului cu afaceri la Istanbul: „Vom continua să considerăm biserica Orientului drept victima unei spoliaţiuni incalificabile şi ne menţinem, ca şi în trecut, la protocolul XIII al conferinţei de la Paris“. În ziarul Le Nord, care apărea la Bruxelles, dar era subvenţionat de Ministerul de Externe rus, se publica, cu o zi înainte de votarea legii secularizării, o corespondenţă în care era atacat violent guvernul Kogălniceanu; corespondentul nu ezita să îi ironizeze pe români, numindu-i „pretinşi descendenţi danubieni ai lui Romulus“. După vot, ruşii au propus Porţii, în mod secret, ocuparea României de Imperiul Otoman, Rusia şi Austria.
        În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Ţara Românească şi 31 din Moldova, care deţineau la rândul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Ţara Românească şi 194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri.
      Legea secularizării prevedea o compensaţie de 82 milioane lei (din care aveau să se scadă 31 milioane datoare statului de aşezămintele religioase), o sumă mare pentru bugetul ţării, bani pe care călugării greci i-au refuzat nemulţumiţi. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărât să refuze oferta făcută de statul român, în speranţa că Puterile garante vor interveni. În final călugărilor nu li s-a mai plătit nimic. Pentru a nu avea aparenţa unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotrivă şi averile mănăstirilor româneşti care nu ţineau de greci. Măsura a suscitat protestele vehemente ale Turciei, dar în ciuda acestora Cuza a mers înainte cu aplicarea ei. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului. O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în reforma agrară care a urmat.
       În anul următor, 1864, s-a întrunit la Istanbul o conferinţă a ambasadorilor Puterilor Garante. O comisie urma ca, pe baza titlurilor de proprietate ale mănăstirilor închinate, să stabilească lista bunurilor respective, venitul lor şi sarcinile care le grevează. În mod paradoxal, tocmai ierarhii greci au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să amâne lucrările comisiei şi, până la urmă, să le zădărnicească, crezând că prin această metodă îşi apără mai bine drepturile. Şi asta în condiţiile în care România a dublat practic oferta de despăgubire.
       În final, ţinând cont de sprijinul ferm şi permanent al Franţei şi de faptul că celelalte puteri îşi pierduseră interesul pentru subiect, Rusia, nevoind să rămână izolată şi să-şi atragă resentimentul României unde, în privinţa secularizării, se realizase un acord unanim, şi-a modificat, spre finele anului 1864, punctul de vedere. În vremea lui Carol I, Parlamentul României a declarat problema închisă şi nu s-a mai plătit nicio despăgubire.Acţiunea curajoasă a factorilor politici români a pus încă o dată, folosind cu abilitate contextul internaţional, Europa în faţa unei situaţii împlinite, după metoda patentată în 1859.
Surse:
Mihalache, Marin, Cuza Vodă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967
Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999
Scorpan, Costin, Istoria României. Enciclopedie, Editura Nemira, Bucureşti, 1997
Colectiv de autori, Dicţionar de istorie economică şi istoria gândirii economice, Editura All Beck, Bucureşti 2005

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-lasat-cuza-voda-biserica-in-sapa-de-lemn

http://patriarhia.ro/150-de-ani-de-la-adoptarea-legii-secularizArii-averilor-mAnAstireSti-din-1863-7443.html

https://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/detaliul-cauzat-secularizarea-averilor-manastiresti-potrivit-legendei-cuza-fost-batut-sange-calugar-1_56f667165ab6550cb83f0a5b/index.html

http://www.eualegromania.ro/2018/11/01/legea-secularizarii-averilor-manastiresti-una-dintre-cele-mai-importante-masuri-luate-de-cuza/

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here