S-a întâmplat în 13 aprilie 1862, 13/25

0
56

            S-a întâmplat în 13 aprilie 1862, 13/25: Intră în vigoare, în România, Legea asupra presei, cea dintâi lege a jurnaliştilor din România, adoptată de Guvernul Barbu Catargiu. Promulgată de Alexandru Ioan Cuza, aceasta fixa dreptul de a transmite exploatarea operei prin moştenire pe o perioadă de 10 ani de la moartea autorului (13/25).

              Perioada este cunoscută prin reformele pe care guvernarea lui Alexandru Ioan Cuza le-a inițiat și care în general sunt pozitive. Avem câțiva ani în care România este reformată fundamental. Suntem într-o perioadă de reforme profunde ale statului român inițiate de către o elită politico-administrativă coordonată de Cuza. Aceasta a fost educată și cultivată în Occident. Bineînțeles că a preluat legislația europeană pentru a împreuna România din punct de vedere civilizațional. E normal să existe aceleași mecanisme în țara noastră ca și în Occident. Aceasta, pentru a putea exista o colaborare și un flux comunicațional firesc.

       Legea presei din 1862 a fost, până în anul 1923, „singura lege care garantează drepturile scriitorilor și ale artiștilor români”. Ea a fost copiată în întregime după legea franceză din 1793, asupra proprietății literare. Legea era însoțită de un regulament de aplicare, ce detalia chestiunile administrative impuse de aplicarea ei.

         Legea a fost adoptată la 1 aprilie 1862 și a rămas în vigoare până la 1 iunie 1866, la adoptarea Constituției din 1866. După acest moment și până în 1923, valabilitatea ei a constituit subiectul unei dispute pe termen lung a două curente de gândire juridică. Primul considera că legea a fost abrogată de drept, căzând sub sancțiunea articolului 130 din noua constituție, care prevedea că „Din diua punerei în vigore a Constituțiunei de facia sunt abrogate tote disposițiunile de legi, decrete și reglemente și alte acte contrarii cu cele asedete de ea.”

          Al doilea curent, admitea că legea în ansamblu era neconstituțională, dar partea ei referitoare la proprietatea literară rămânea în vigoare, aducând ca argument prevederile articolului 19 din aceeași constituție. Acesta prevedea că „Proprietatea de orice natură, precum și tote creanțele asupra Statului, sunt sacre și neviolabile”. Funcție de propria interpretare, instanțele au ținut cont sau nu de prevederile sale. Au perpetuat o stare de incertitudine și confuzie în rândul juriștilor.

       Revista „Dreptul”, 1893 preciza: „Art. 19 din Constituțiune declară sacră și inviolabilă proprietatea de orice natură, fără să stabilească nici o restricțiune la acest principiu. De aci rezultă că partea relativă la proprietatea literară, din legea de presă, este astăzi în vigoare. Așa fiind, este de mirat cum unele din instanțele noastre judecătoare, au ignorat existența unor asemenea dispozițiuni legislative în rezolvarea cauzelor de această natură.”

     Problema a rămas nerezolvată printr-o soluție legislativă formală, problematica recunoașterii drepturilor autorilor rămânând la discreția instanțelor de judecată. „Singure tribunalele noastre au discutat mai adeseori această cestiune căutând să statueze natura dreptului autorilor în contestațiunile ce întâmplător li s-a prezentat”. Cazuistica fiind foarte redusă, nu s-a putut dezvolta nicio practică unitară, instanțele „privind diferit în diferite timpuri dreptul autorilor”.

          Legea recunoștea, pentru prima dată în istoria României, existența unor drepturi din domeniul proprietății intelectuale. A fost copiată după o lege franceză foarte veche, din 1793. Ea a fost de la bun început cu mult în urma prevederilor legilor contemporane similare, din țările mai dezvoltate. Prin urmare atât drepturile acordate, cât și numărul beneficiarilor acestora erau foarte mult limitate.
        Totodată, în epocă se manifesta un puternic curent doctrinar juridic, al cărui reprezentant principal era juristul Constantin G. Dissescu. Acesta nega posibilitatea existenței unui asemenea drept de proprietate şi care spunea la 1890 următoarele… „Nu poate fi vorba de un drept de proprietate decât acolo unde există cele două caractere esențiale și fundamentale: exclusivitate și perpetuitate. Da, sunt proprietarul unei idei, pe cât timp o țin secret în fundul conștiinței mele, dar din momentul ce am manifestat-o în afară, comunicând-o semenilor mei, ea a intrat în domeniul public, s-a adăugat la patrimoniul intelectual, tezaur comun tuturor. Din momentul ce ideea devine publică, cum mai poate fi vorba de proprietate personală, privată?”.

            Principala limitare a legii provenea din preluarea unei legi străine, care reflecta o realitate de la sfârșitul secolului XVIII. Astfel, legea recunoștea explicit și limitativ doar trei categorii de autori de opere artistice care puteau beneficia de drepturi de „proprietate literară”: scriitorii, compozitorii, pictorii și desenatorii. Iar referitor la operele grafice limita dreptul autorilor asupra reproducerilor executate doar prin două mijloace tehnice, gravarea și litografierea, singurele cunoscute la acel moment dat.

         Legea nu recunoștea drepturi de proprietate intelectuală autorilor din domenii artistice care se dezvoltaseră puternic sau începuseră să se dezvolte în secolul XIX, cum erau sculptorii, arhitecții sau fotografii. Deși juriști importanți în epocă, cum erau Constantin Hamangiu sau Constantin Mille încercau să dezvolte o concepție juridică menită să justifice necesitatea ca și aceste categorii de autori și operele lor să intre sub protecția legii, acest lucru nu s-a putut concretiza într-un act normativ.

         Pentru eventuala recunoaștere a unor astfel de drepturi, singura soluție care le rămânea acestora era să se adreseze – în mod expres și pentru fiecare caz în parte – instanțelor de judecată. Până la 1897 nu se înregistraseră astfel de cazuri. Incertitudinea și neclaritatea care plana asupra validității legii a făcut ca autorii să prefere să rezolve chestiunile pecuniare pentru drepturile cuvenite. Aceasta s-a realizat apelând la mijloace ale dreptului comun, prin contracte civile sau comerciale. Pentru autorii care beneficiau de drepturi de proprietate literară, acestea erau limitate doar la drepturile de reproducere, comercializare și cesionare pe perioada vieții lor, plus încă 10 ani pentru moștenitori sau cesionari.

Surse:

https://books.google.ro/books?id=-X5sDAAAQBAJ&pg=RA7-PA1945&lpg=RA7-PA1945&dq=aprilie1862,Legea+asupra+presei,&source=bl&ots=yKUiSQeGxG&sig=ACfU3U2stzZ9ZH0MV6_iaSPWfYWFYYVLiQ&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwibm_Ki7pfhAhXKGuwKHYZUAN4Q6AEwBXoECAkQAQ#v=onepage&q=aprilie1862%2CLegea%20asupra%20presei%2C&f=false

https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2005/RSJ34/0207DragotaD.pdf

156 de ani de la adoptarea legii presei, prima formă de protecţie legală a drepturilor de autor din România. Ce prevedea aceasta

1862-Prima lege

https://www.academiadepolitie.ro/root/studii/iosud/rezumate_teze/2017/francu/REZUMAT%20TEZ%C4%82.pdf

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here