S-a întâmplat în 11 iulie 1780

0
43

S-a întâmplat în 11 iulie 1780: A apărut, în limba latină, prima gramatică a limbii române – „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. Primul nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcarea intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică, conform actului cunoscut sub numele de „Unio trium nationum” (1437).

    În anul 1791, apărea „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”, un memoriu care sintetiza programul politic al mişcării, trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte ce intrau în componenta Imperiului Habsburgic.

        Şcoala Ardeleană era îndrumată, politic şi cultural, de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, minţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi, toţi cu studii teologice, filosofice şi de drept canonic la Roma şi Viena. Mişcarea susţinea emanciparea oamenilor prin educaţie şi cultură, de aici şi dezvoltarea şi organizarea învăţământului în limba română dar şi latura erudită, ce cuprindea numeroasele tratate de istorie şi filologie. Menţionăm aici cele mai importante dintre aceste lucrări: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”, autor Samuil Micu, „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”, autor Gheorghe Şincai, „Istoria pentru îceputul românilor în Dachia”, autor Petru Maior, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, autor Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, „Disertaţie pentru începutul limbii române”, autor Petru Maior şi „Lexiconul de la Buda”, primul dicţionar etimologic al limbii române.
        În procesul complex și îndelungat de modernizare a culturii române, Școala Ardeleană reprezintă, prin dimensiunile fără precedent în „istoria culturală și literară românească”, un moment de mare importanță. Corifeii Școlii Ardelene, un mănunchi de călugări și preoți greco-catolici, care au creat o pleiadă de cărturari puși în slujba neamului, propun o înnoire în limbă, în istorie, dar mai ales în mentalități și aspirații. Prin urmare, de fiecare dată, orice generație va găsi, în activitatea și ideile vehiculate de ei, sensuri adânci și mereu noi.
       Prin ei, afirma G. Ibrăileanu, „Transilvania se pune deodată în fruntea culturii românești și pune începutul culturii românești moderne”. „În Ardeal, preciza și Nicolae Iorga, nu e un mănunchi, ci o pleiadă, nu e un predicator în pustie, cu câțiva ucenici răzleți, ci profeți sărbătoriți se înconjură de ucenici înțelegători și devotați care repetă cuvântul auzit, îl tâlcuiesc pentru alții, scot dintr-însul adevăruri nouă. Și nu mai sunt aici boieri care vorbesc, câțiva nobili cu carte, ci preoți, corectori de cărți, învățători, slujbași, medici, toată inteligența nației participă la mișcare, se încălzește de dânsa. Ideile învietoare au pătruns acum în sângele poporului român, al poporului român de pretutindeni” (Iorga, 1933: 8).

        Epoca nouă pe care o deschide Școala Ardeleană în istoria noastră politică și culturală izvorăște din noutatea, adâncimea și consecvența ideilor pe care le propagă, înarmată cu știința, cu marile idei stimulatoare ale iluminismului european. Prin lucrările lor de istorie și filologie, reprezentații Școlii Ardelene au demonstrat latinitatea limbii române, romanitatea și continuitatea poporului român în Dacia și, implicit, vechimea sa incontestabilă (cf. Zdrenghea, 1981: 11).

         În felul acesta, ei au probat o adâncă și sinceră conștiință națională și o solidaritate cu masele populare ținute în umilință de uzurpatorii drepturilor politice străvechi ale poporului român. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu „au instaurat un nou mod de a gândi, derivat de o mai bună cunoaștere a originii poporului și a limbii. […] Ei au susținut nobila demnitate de român” (Ruffini,1941: 113). Prin ei, „sunt scoase la lumină vechi temeiuri ale romanității orientale, conservate prin foc și sânge în acest colț zbuciumat al Europei, unde poporul român, păstrând fidel gloriosul nume al Romanilor, continua să trăiască, apăsat, umilit, contestat, cu toată vechimea și descendența lui ilustră. Era tolerat, deși stăpânise cel dintâi aceste locuri, era ignorat, deși el singur moștenise cultura, tradiția și limba străveche a Romei, era contestat, deși avea de partea lui istoria cu toate documentele descendenței, ale vieții și drepturilor sale imprescriptibile” (Bulgăr, 1971: 12).

Surse:

Chindriş, Ioan; Iacob, Niculina – Samuil Micu în mărturii antologice, Editura Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010

http://www.bjmures.ro/bd/S/001/02/index.php

http://www.inst-puscariu.ro/Cercetari%20de%20lingvistica/CL1986_1.pdf

https://www.academia.edu/20700592/Samuil_Micu

http://etext.store/sincai/elementa

http://e-communio.ro/stire4472-samuil-micu-klein-210-ani-de-la-trecerea-in-eternitate

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=3440

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here