S-a întâmplat în 11 februarie 1866, 11/23

0
140

S-a întâmplat în 11 februarie 1866, 11/23 . Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866). El a fost silit să abdice, ca urmare a complotului organizat de conservatori şi liberalii radicali, fiind exilat. Cuza a pierdut din popularitatea căpătată prin înfăptuirea Unirii pentru că nu a reuşit să păstreze un echilibru cu contemporanii săi. Alexandru Ioan Cuza ajunsese să creadă că că el a făcut Unirea, ceea ce era greşit, el a fost produsul Unirii.

Elita politică românească a făcut-o, iar el a fost ales să o simbolizeze.

Ajunsese să se creadă de neînlocuit şi să nu mai ţină cont de părerile celor din jurul său şi tocmai de aceea a fost rejectat. Principala greşeală a lui Cuza a fost aceea că s-a certat cu cei care l-au adus la putere. El a intrat în conflict cu elita vremii, începând cu Mihail Kogălniceanu, cu care fusese în relaţii foarte bune. A dizolvat Adunarea Legiuitoare şi a început să lase impresia că vrea să instaureze o dinastie proprie. Căpătase tendinţe uşor dictatoriale şi acesta a fost, se pare, motivul principal pentru care a fost împins să abdice. Dar e posibil, totodată, să fie şi o victimă a intereselor pe care le-a atins prin reformele sale.

În noaptea de 10/11 februarie a anului 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice şi să părăsească imediat ţara, de către membrii „Coaliţiei potrivnice”, sau „monstruoasa coaliţie”, creată la sfârşitul anului 1862 special pentru răsturnarea domnitorului şi aducerea la tron a unui principe străin.

În casa lui C. A. Rosetti a fost organizată o recepţie la care a fost chemat şi prefectul poliţiei capitalei, Alexandru Beldiman. Acesta a fost antrenat într-un joc de cărţi şi lăsat să câştige, pentru a nu părăsi astfel petrecerea. Acestea au fost ca să îndepărteze orice bănuială asupra evenimentelor ce urmau a avea loc. După miezul nopţii, trupe din Regimentul 7 de linie şi două baterii de artilerie s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni. Aici, garda comandată de maiorul Lecca, i-a întâmpinat. Un grup de civili şi ofiţeri au pătruns în clădire şi au mers în camera unde dormea Alexandru Cuza. Acesta a fost ameninţat cu pistoalele şi pus să semneze actul de abdicare, pe spatele unui complotist, căpitanul Pilat. Cât despre următoarele griji ale organizatorilor loviturii de stat, ele au fost în ordine: punerea sub pază strictă a lui Alexandru I. Cuza şi ridicarea arhivei personale a acestuia.

După semnarea renunţării la tron, Cuza a fost îmbrăcat în haine civile şi scos din palat către ora 5 dimineaţa.

El a trecut printre două rânduri de soldaţi, întorşi cu spatele, pentru a nu-l vedea pe fostul domnitor. A fost o măsură de precauţie luată de complotişti, stopând astfel o eventuală reacţie a ostaşilor. Suit într-o trăsură, Alexandru I. Cuza a fost condus la casa unui apropiat a lui C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan.Doamnei Elena Cuza i s-a permis să rămână în palat, însă aceasta a preferat ca până la plecarea din ţară să stea în casa oţilor Davila. Locotenenţa Domnească  s-a instituit după îndepărtarea lui Alexandru I. Cuza de la tronul ţării. A fost alcătuită din Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei şi al conservatorilor), Nicolae Golescu (reprezentantul Ţării Româneşti şi al liberalilor).

Făcea parte din ea și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul Armatei).

În aceeaşi zi de 11 februarie 1866, la orele 13,00 Camera şi Senatul au fost convocate de către Locotenenţa Domnească într-o şedinţă extraordinară. În ședință a fost prezentat actul abdicării. La propunerea lui Ion Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost proclamat ca domn al României contele Filip de Flandra. El aparţinea familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei.  S-a depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor şi a fost mai apoi numită o delegaţie care să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi tronul. Însă pe 14/26 februarie consulul belgian la Bucureşti a fost înştiinţat despre decizia sa. „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului roman”. „Pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele este foarte mult mişcat.”

În data de 13/25 februarie 1866, Cuza a fost readus la Cotroceni.

De aici el a scris o scrisoare pe care a expediat-o generalului Nicolae Golescu, din care reiese că a primit acceptul de a putea călători liber către graniţă, atâta timp cât nu face nici un gest în a-şi recupera tronul. Însoţit de comisari numiţi în acest scop de către Locotenenţa Domnească şi escortat de un detaşament de cavalerie, Alexandru I. Cuza a mers către graniţă, iar mai apoi s-a îndreptat spre Braşov. Astfel, domnitorul care în decembrie 1861 vestea oficial naţiunii că „alesul Vostru vă dă azi o singură Românie”, a părăsit definitiv teritoriul patriei.

Înainte de a pleca de la Cotroceni, el s-a adresat Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine.” Şi a încheiat: „Să trăiască România!”

Odată cu semnarea actului de abdicare, Alexandru I. Cuza a refuzat orice fel de ajutor (atât intern cât şi extern), legat de redobândirea tronului, retrăgându-se cu discreţie de la conducerea ţării în fruntea căreia s-a aflat vreme de şapte ani, timp în care a contribuind la accelerarea societăţii româneşti printr-un program de reforme fără egal până atunci. Drept pentru care se poate spune că „Nu greşelele lui l-au răsturnat – după cum afirma Mihail Kogălniceanu – ci faptele lui cele mari. […] şi cât va avea ţara aceasta o istorie […] cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”

Primul membru al Locotenenţei, colonelul Nicolae Haralambie, fusese omul numărul doi în regimul Cuza, după premierul Mihail Kogălniceanu.

Generalul Haralambie a fost cel care a organizat practic lovitura de stat. În afară de Mihail Kogălniceanu, toţi ceilalţi lideri ai vieţii politice româneşti, atâta cât exista ea, au fost împotriva lui Cuza. Această „monstruoasă coaliţie”, ca să folosim termenul de atunci, îi adună, de fapt, pe toţi cei care contează în această societate românească aflată la începutul drumului ei către Europa. Al doilea, generalul Nicolae Golescu, liberal, muntean, dintr-o familie boiereasca mai nouă, fusese premier și apoi ministru de interne și de război sub Cuza. Nicolae Golescu este unul dintre cei patru fraţi paşoptişti, este unul dintre fiii lui Dinicu Golescu, boierul călător.

Alături de fratele său, Ştefan, Nicolae Golescu îşi petrecuse exilul post-Revoluţie paşoptistă la Paris.

În acei ani, bucăţi mari din moşia familiei, care se întindea în zona actualei Gări de Nord din Bucureşti, au fost vândute pentru susţinerea acţiunilor de sprijin în favoarea Principatelor. Cel de-al treilea membru al Locotenenţei Domneşti, era moldovean. Marele boier Lascăr Catargiu, care se va afirma mai ales după venirea în ţară a lui Carol I.

Lascăr Catargiu făcea parte dintr-o veche familie aristocratică a boierimii moldoveneşti, o familie veche, înstărită.

El personal s-a dovedit a fi atât în poziţia de prim-ministru al României, cât şi în poziţia foarte importantă de preşedinte al Partidului Conservator un personaj moderat, un personaj care a încercat să adune lângă el toate forţele conservatoare, să tempereze excesele altor lideri şi a fost foarte apreciat de Carol I care nu a ezitat să se bazeze pe el ori de câte ori conjunctura a cerut-o. Este unul dintre întemeietorii României moderne care a meritat din plin recunoştinţa generaţiilor care au urmat.

Istoricul Florin Constantiniu scria. „În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior şi oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza.

Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii”, Este confirmat şi faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja „Steaua Dunării“, transformată mai apoi în „Înţelepţii din Heliopolis”. Nu există însă certitudini documentate privind implicarea directă a masoneriei în abdicarea lui Cuza. O idee vehiculată în epocă şi preluată ulterior de unii istorici este dorinţa reală a lui Cuza de a abidica, dorinţă susţinută de argumentul conform căruia el şi-a făcut datoria către ţară iar următorul pas logic este aducerea unui prinţ străin.

Ion Bălăceanu relatează episodul scrisorii trimise de Cuza împăratului Napoleon al III-lea, la data de 19 septembrie 1865.

Cuza declara în acestă scrisoare că singurul mijloc de a restabili înţelegerea între partidele gata să se sfâşie între ele şi să scape România de marasmul care o ameninţa îl constituia aducerea uni principe ereditar străin. Domnitorul îl ruga pe Napoleon să desemneze acest principe, adăugând că era gata să-l proclame înainte de a abdica el însuşi.

În iunie 1865, Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Grigorie Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu și Gheorghe Știrbei au semnat un act prin care se obligau ca „la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din Occident.

Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”. Ion C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în vestul Europei cu scopul de a sonda terenul pentru un eventual candidat. Ei au avut discuții cu împăratul Napoleon al II-lea, care era considerat principalul protector al României. Pe 5 decembrie, în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare, domnitorul afirma că nu era împotriva rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc, adică aducerea unui principe străin pe tronul României. „Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui.

În Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc și camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României și care, fiind domn al Moldovei declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere că expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire – însă numai ca depozit sacru”.

Prin această declarație Cuza însuși pregătea evenimentele din februarie anul următor.

Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că, după înlăturarea acestuia, populaţia satelor era neliniştită şi temătoare  că reforma agrară va fi anulată. Poarta Otomană a mobilizat forţe importante la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta, doar pe timpul domniei lui Cuza. Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatistă, care cerea anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească.

În acea zi, o duminica, mulţimea era adunată pentru liturghia de la Mitropolie. Circa 500 de persoane au pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigând „Jos Unirea!”, „Jos prinţul strain!”, „Trăiască Moldova”! Mişcarea a fost lichidată fără menajamente de forţele de ordine.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza a făcut ca actul de la 1859 să devină ireversibil.. La aceasta a contribuit şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I. Acesta se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei,

Imaginea lui Cuza de simbol al Unirii este una corectă.

Cuza a făcut multe lucruri pozitive şi după aceea, chiar dacă metodele folosite de el sunt discutabile. Faptul că el a pierdut ulterior din popularitate se datorează şi faptului că ţara era în criză economică. Soldele militarilor erau neplătite. El a avut certe puseuri dictatoriale, dar a fost forţat de condiţiile obiective ale acelor vremuri să recurgă la ele. Marile Puteri au impus, prin Convenţia de la Paris, un sistem electoral foarte restrictiv. El era nevoit să schimbe acest lucru ca să îşi poată înfăptui reformele. A realizat o serie de reforme solide. Însă greşeala lui este că a încercat să le facă de unul singur. Adică fără a mai păstra legătura cu elita politică a vremii. Probabil una dintre marile lui greșeli. Alexandru Ioan Cuza a murit la Heidelberg (Germania), la data de 15 mai 1873.

Surse:

Constantin C. Giurescu – Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000

Berindei, Dan (coord.), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1861), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989

Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009

Ivănescu, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Iași, Editura Junimea, 2001

Slăvescu, Victor, Finanţele României sub Cuza Vodă, vol. I-II-III, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric”, 2003

23 februarie 1866 – Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucruri-necunoscute-din-culisele-abdicarii-lui-cuza

https://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-abdicarea-alexandru-ioan-cuza-complotul-monstruos-transformarea-voievodului-unirii-despot-1_5722159f5ab6550cb86cfede/index.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here