S-a întâmplat în 10 mai 1866, 10/22

0
67

S-a întâmplat în 10 mai 1866, 10/22: Prinţul Carol (1839-1914) din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen este proclamat de către Adunarea Constituantă (aleasă la 9/21.IV.1866) domnitor al României sub numele de Carol I; el a fost ales prin plebiscitul din 2/14-8/20.IV.1866, organizat după detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (11/23.II.1866); încă de la urcarea sa pe tron, Carol I s-a pronunţat, în domeniul politicii externe, pentru menţinerea şi consolidarea statutului internaţional de stat autonom, iar în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice şi militare ale ţării.

         Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen – (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.
         În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării. Carol s-a născut în Germania la Sigmaringen ca Prinţ Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al soţiei sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857 termina cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofiţer german.
            Deşi nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat şi, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoştea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României. După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, iar acum ţara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri.
          Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experienţa dobândită de Brătianu şi Rosetti pe parcursul revoluţiei paşoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Nici chiar în ţara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puţin amical că va fi nevoit să pupe „papucul Sultanului”, fapt în sine care a fost ocolit de Carol şi de predecesorul acestuia).

           După ce a păşit pe teritoriul ţării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura până la podul Mogoşoaiei. Traseul prin ţară, de la Drobeta Turnu-Severin la Bucureşti, a cuprins oraşele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, vechiul drum al ţării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului.

          Şi-a rostit jurământul în limba franceză: „Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială”. Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947. Imediat după sosirea în ţară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831.

          Aceasta a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării. S-a decis ca aceasta să ignore dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituţionalizării obligaţiilor faţă de Poartă), acţiune care s-a constituit într-un prim pas spre independenţă. Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (dreptul primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe.”

          Pentru consolidarea prestigiului personal şi al ţării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteţă regală”. Pe 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment şeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane.
         În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman, după războiul cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878, în care contribuţia României a fost decisivă.În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Ţara Românească, eliminarea relativei „şubrezimi” şi a pericolelor ce ameninţau continuu măreţul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum şi intrarea ţării în rândul naţiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de Independenţă, confirmat de Tratatul de la Berlin. Prestigiul intern şi internaţional a fost consolidat şi de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, principesa Maria, a murit la 4 ani) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol. Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

          Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit şi, conform constituţiei române, aprobată de el însuşi, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a iniţiat o călătorie în Europa şi mai ales în Germania, pentru a-şi găsi o mireasă. În final, a întâlnit şi luat de soţie pe Elisabeta de Neuwied (3 noiembrie 1869). Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 şi decedată pe 28 martie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereuşind să-şi revină complet din trauma pierderii unicului copil.

          Spre sfârşitul vieţii lor, Carol şi Elisabeta au reuşit să găsească o modalitate de a se înţelege reciproc şi au fost descrişi ca fiind buni prieteni. Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927.
          Sculptorul croat Ivan Meštrović a executat statuia ecvestră a lui Carol I din Bucureşti, care a fost amplasată în faţa Bibliotecii Centrale Universitare. Din notaţiile contemporanilor se pare că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa. Statuia a fost demontată de comunişti. Deşi se cunoaşte că, după demolare, statuia a fost topită, iar din bronzul ei a fost turnată Statuia lui Lenin din Bucureşti, realizată de sculptorul Boris Caragea, care a stat în parcul din faţa Casei Scânteii din 21 septembrie 1960 până în 3 martie 1990, când clădirea fusese deja rebotezată Casa Presei Libere, totuşi unii istorici susţin că statuia ar fi fost îngropată în pământ dar până în prezent nu a fost descoperită. Au existat planuri ca ea să fie reconstituită după macheta rămasă în proprietatea urmaşilor lui Meštrović, dar, în final, a fost făcută o nouă statuie, de sculptorul Florin Codre, care a fost inaugurată în 6 decembrie 2010, fiind prezenţi Principesa Margareta a României, principele Radu al României şi primarul Capitalei, Sorin Oprescu. Statuia din bronz are o greutate de 13 tone şi o înălţime totală de 13 metri, din care 7 metri statuia propriu-zisă şi 6 metri soclul.
Surse:

Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I, Editura Militară, 1992.

Ion Bulei, Viața în vremea lui Carol I, Editura Tritonic, București, 2005.

Sorin Cristescu, Scrisorile regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen 1878 – 1905, Editura Paideia, București, 2011.

Sorin Liviu Damean, Carol I al României,1866-1881, Editura Paideia, București, 2000.

Vasile Docea, Carol I și monarhia constituțională. Interpretări istorice, Timișoara, Presa Universitară Română, 2001.

http://www.familiaregala.ro/istorie/regele-carol-i

https://peles.ro/personalitati/regele-carol-i/

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here