S-a întâmplat în 10 ianuarie 1920

0
44
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

S-a întâmplat în 10 ianuarie 1920: Se înfiinţa Liga Naţiunilor (Societatea Naţiunilor), cu sediul la Geneva, prima organizaţie cu vocaţie de universalitate, numărând 44 de state fondatoare, între care şi România. Liga Naţiunilor a încetat să funcţioneze odată cu declanşarea celui de-al doilea război mondial. Oficial, hotărârea de autodizolvare a fost adoptată abia la 18.IV.1946 (după intrarea în vigoare a Cartei ONU), misiunea sa fiind transferată Organizaţiei Naţiunilor Unite.

      Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o organizație interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială.
        În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj.Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa.
      Filosofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de ultimele sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea. Când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau corturile medicale ale Crucii Roșii în timpul celui de-al doilea război Italo-Etiopian, Benito Mussolini a răspuns că „Societatea Națiunilor este extrem de eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet utilitatea atunci când atacă uliii”.
       După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a părăsit Societatea Națiunilor, urmată apoi de Japonia, Italia, Spania și alții. Declanșarea celui de-al doilea război mondial a însemnat eșecul scopului principal al Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație mondială. Organizația Națiunilor Unite a înlocuit-o după sfârșitul războiului și a moștenit un număr de agenții și organizații fondate de Societate.
       Principalele instituții structurale ale Societății au fost: Adunarea; Consiliul și Secretariatul Permanent (condus de Secretarul General și cu sediul la Geneva). Aceasta aveau două aripi importante în: Curtea Permanentă de Justiție Internațională și Organizația Internațională a Muncii. Pe lângă acestea, au existat mai multe agenții și comisii auxiliare.Bugetul fiecărei instituții era alocat de Adunare (Societatea era sprijinită financiar de statele membre).Relațiile dintre Adunare și Consiliu nu erau definite în mod explicit, iar, cu puține excepții, competențele lor erau în mare parte asemănătoare. Fiecare organ putea face față oricărei probleme, în sfera de competență a Societății, care putea afecta pacea mondială. Probleme și sarcini deosebite se puteau îndrepta la Consiliu sau la Adunare. Informațiile se puteau transmite de la un organ la altul.
     Unanimitatea a fost necesară pentru adoptarea deciziilor atât a Adunării, cât și a Consiliului, cu excepția problemelor de procedură și a altor cazuri specifice, precum admiterea noilor membri. Acest regulament general în cea ce privește unanimitatea a fost recunoașterea suveranității naționale. Societatea căuta soluții de acord comun și nu prin dictate. Totuși, în cazurile disputelor, acordul părților nu necesita unanimitate.Secretariatul permanent, înființat la sediul Societății la Geneva, cuprindea o colectivitate de experți în diferite sfere sub conducerea Secretarului General.Principalele sectoare ale Secretariatului erau: politic, financiar și economic; sectorul de tranzit; sectorul minorităților și administrației (Saar și Danzig); sectorul de mandate; sectorul pentru dezarmare; sectorul sănătății; sectorul social (traficul de femei și copii); sectorul Biroul Internațional și Cooperarea Intelectuală; sectorul legal și sectorul de informații. Fiecare sector era responsabil pentru întreaga activitate oficială a secretariatului legată de domeniul aparte și se ocupa cu organizarea tuturor întrunirilor și conferințelor, funcționând ca serviciul civil al Societății. În 1931, numărul personalului era de 707.
        Adunarea era alcătuită din reprezentanții tuturor statelor membre ale Societății Fiecare stat putea avea până la 3 reprezentanți și un singur vot.Adunarea se întrunea la Geneva, iar după primele sesiuni din 1920,următoarele sesiuni se desfășurau în septembrie, o dată pe an.Funcțiile speciale ale Adunării cuprindeau admiterea noilor membri, alegerile periodice ale membrilor non-permanenți ai Consiliului, alegerile cu Consiliul judecătorilor Curții Permanente și controlul bugetului. În practică, Adunarea devenise forța de coordonare generală a activității Societății.
       Consiliul Societății funcționa ca un organ executiv care controla activitatea Adunării.Consiliul era compus din reprezentații principalelor puteri aliate (Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia) și din patru membri nepermanenți aleși pe termene fixe. Primii patru membri nepermanenți ai Consiliului au fost Belgia, Brazilia, Grecia și Spania.Structura Consiliului a fost, ulterior, schimbată de mai multe ori. Numărul membrilor nepermanenți a crescut la șase, în 22 septembrie 1922, iar, apoi, la nouă, în 8 septembrie 1926. Werner Dankwort din partea Germaniei a făcut efort ca țara sa natală să se alăture Societății, reușind acest lucru în 1926. Germania devenise al cincilea membru permanent, astfel Consiliul era format din cincisprezece state membre. Ulterior, după ieșirea Germaniei și Japoniei din cadrul Societății, numărul locurilor nepermanente a crescut de la nouă la unsprezece, iar Uniunea Sovietică a devenit membru permanent, astfel Consiliul era alcătuit din cincisprezece membri. Consiliul se întâlnea, în medie, de cinci ori pe an și în sesiuni extraordinare când era necesar. În total, au fost ținute 107 sesiuni publice între 1920 și 1939.
      Din cele 42 de state fondatoare, 23 (sau 24 prin includerea Franței Libere) au rămas membre până la desființarea Societății în 1946. În anul fondator, alte șase state au aderat dar numai două au rămas membre de-a lungul existenței Societății. În următorii ani au aderat alte 15 state. Cel mai mare număr de state membre a fost de 58, în perioada 28 septembrie 1934 (odată cu aderarea Ecuadorului) și 23 februarie 1935 (odată cu aderarea Paraguayului). În acest timp, doar Costa Rica (22 ianuarie 1925), Brazilia (14 iunie 1926), Imperiul German (27 martie 1933), Germania (19 septembrie 1933) s-au retras, afirmând un dezavantaj diplomatic datorită competențelor slabe.Uniunea Sovietică a devenit membru pe 18 septembrie 1934 și exclusă din Societate pe 14 decembrie 1939 pentru agresiunea împotriva Finlandei. Prin expulzarea Uniunii Sovietice din Societatea Națiunilor, aceasta își încălca propriile norme; numai 7 din cei 15 membri ai Consiliului au votat în favoarea expulzării (Marea Britanie, Franța, Belgia, Bolivia, Egipt, Africa de Sud și Republica Dominicană), neexistând o majoritate pe care o cerea Pactul. Trei din acești membri au fost aleși membri ai Consiliului cu o zi înainte de votare (Africa de Sud, Bolivia și Egipt). Practic, acesta a fost unul din ultimele acțiuni înainte de a înceta să mai opereze datorită izbucnirii celui de-al doilea război mondial.
      Egipt a fost ultimul stat care s-a alăturat Societății (26 mai 1937). Primul membru care s-a retras din Societate după fondare a fost Costa Rica, la 22 ianuarie 1925; statul care se alăturase Societății Națiunilor în 16 decembrie 1920. Ultimul membru care s-a retras din cadrul Societății înainte de desființare a fost Luxemburg, pe 30 aprilie 1942. Brazilia a fost primul membru fondator care s-a retras (14 iunie 1926), iar Haiti a fost ultimul (aprilie 1942). Irak, alăturându-se în 1932, a fost primul membru al Societății care fusese anterior mandat al Societății Națiunilor.
Surse:
Birn, Donald S. (1981). The League of Nations Union, 1918-1945 (în engleză). Clarendon Press.
Bărbulescu, Petre (1975). România la Societatea Națiunilor, 1929-1939 momente și semnificații. București: Editura Politică.
Archer, Clive (2001). International Organizations (în engleză). Routledge.

Baer, George W. (1976). Test Case: Italy, Ethiopia, and the League of Nations (în engleză). Stanford: Hoover Institution Press.

Bell, P. M. H. (2007). The Origins of the Second World War in Europe (în engleză). Harlow: Pearson Education Limited.

Crampton, Ben (1996). Atlas of Eastern Europe in the Twentieth Century (în engleză). London: Routledge.

Gill, George (1996). The League of Nations, 1929 to 1946 (în engleză). Avery Publishing Group.

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here