Rugaţi-vă cu încredere la Maica Domnului

0
28

Rugaţi-vă cu încredere la Maica Domnului, dar să nu încetaţi de a fi cu focul aprins în inimă pentru Hristos

Am cea mai mare mulţumire către nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, că ne-a dat şi am cunoscut ca mijlocitoare pe Maica Domnului, apărătoarea desăvârşită a vinovaţilor. Spre a ne schimba viaţa ne trebuie numai o voinţă tare şi o încredere mare în mila Maicii Domnului şi în atotputernicul ei ajutor.

Mi-am aprins sufletul de bucurie, dăruindu-mă rugăciunilor Maicii Domnului, apărarea neajunsă a noastră, a celor slabi.

Nu m-am despărţit de nădejdea şi puterea harului divin, şi cu mare frică vă spun de bucuria ce vreau s-o am, având pe Preasfânta, Preascumpa, Preaputernica mijlocitoare, Maica Domnului, la care nu va nădăjdui nimeni în zadar.

Niciun păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, că Maica Domnunului îl apără.

Este bine pentru oricare dintre noi să-şi îndrepte inima şi să-şi însuşească o aleasă evlavie, discretă şi nădăjduită către Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucuria în inimă, să se recunoască a-i fi un fiu iubitor şi nevinovat şi Maica Domnului îi va arăta cu prisosinţă cât de mult se va bucura a-i fi Mamă.

Ce vreţi un dar mai mare ca acesta? Neamul omenesc a dat în dar cerurilor pe Maica Domnului ca fire omenească şi L-a primit în dar pe Hristos. Desăvârşirea desăvârşirilor…

mother of god 3066312 960 720

Ne închinăm Maicii Domnului, ne rugăm Maicii Domnului, ca să se mijlocească pentru noi. Să purtăm în inimă pe Preasfânta Maica Domnului, căreia nimic nu-i este cu neputinţă.

Daţi-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: „Fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1, 38).

Şi s-a schimbat destinul întregii omeniri, şi chiar al lui Dumnezeu în lume.

Maica Domnului este o femeie care a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume.

Sfântul Iustin Popovici1:

„Prea-înţeleptul mărturisitor al adevărurilor dumnezeu-omeneşti despre Prea-Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sfântul Chiril al Alexandriei, a spus despre ea că este «sfânta Biserică». Sfântul Chiril a stabilit o legătură între persoana Prea-Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi noţiunea de Biserică – τὴν ἔννοιαν τῆς Εκκλησίας.

Este de neconceput Biserica, şi nu poate exista, fără Prea-Sfânta Mamă (Maică) a lui Hristos Mântuitorul nostru. Prea-Sfânta Născătoare de Dumnezeu este Biserica şi Biserica este Prea- Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Când este numită «Născătoare de Dumnezeu» (Theotokos), este cuprinsă întreaga părere despre Biserică, pentru că tot ceea ce este exprimat prin «Născătoare de Dumnezeu» în persoana pururea-fecioarei Maria, este toată dumnezeiasca taină a Persoanei lui Iisus Hristos. Da, da, da: fără Prea-Sfânta Născătoare de Dumnezeu nu ar mai fi existat Dumnezeu-Omul, mai exact nu ar mai fi existat Mântuitorul, mai exact nu ar mai fi existat Biserica, nu ar mai fi existat nici mântuirea şi nici îndumnezeirea şi, prin urmare, de asemenea, nici întreimificarea.

Lumea întreagă nu ar fi fost decât cea mai îngrozitoare dintre grozăvii, şi omul nu ar fi fost decât un groaznic iad, un iad, un iad.

Prea-Sfânta Născătoare de Dumnezeu este Mama (Maica) lui Dumnezeu, Mama (Maica) Dumnezeu-Omului şi prin urmare Mama (Maica) Bisericii, deoarece este Mama (Maica) trupului Dumnezeu-Omului. Dar trupul Dumnezeu-Omului este Biserica. Potrivit veşnicei Bune Vestiri pe care a vestit-o sfântul Chiril al Alexandriei, datorită Prea-Sfintei Născătoare de Dumnezeu «Bisericile lui Dumnezeu sunt statornicite în întregul univers».

El adaugă, de asemenea, adevărul că: datorită Născătoarei de Dumnezeu mântuirea se săvârşeşte, pentru că tocmai ea este «atelierul (lucrătoarea) mântuirii noastre -το τῆς σωτηριὰς ἡμων ἐργαστήριον».

Fără nici un fel de îndoială, Prea-Sfânta Născătoare de Dumnezeu, este ceea ce este şi dumnezeiescul ei Fiu, deoarece pentru noi a născut harul, şi a devenit ea însăşi pentru noi «cea plină de har». Ea este prima Evanghelie a Domnului Hristos întrupat lumea noatră pământească, o Evanghelie desăvârşită în timp şi veşnicie, dumnezeu-omenească, pentru că ea a dat naştere Domnului Hristos, rămânând pentru totdeauna Născătoare de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu-Omul, Hristos, este Evanghelia veşnică, o Evanghelie pentru tot ce poartă numele de om. Acesta este motivul pentru care ea este a-tot-minunată: ea este de asemenea Biserica lui Hristos, mai exact trupul lui Hristos: ea este toată întreagă în Dumnezeu-Omul, şi El este tot întreg în ea, Născătoarea de Dumnezeu. Tot ce aparţine Dumnezeu-Omului în primul rând aparţine ei, în primul rând şi imediat ei, şi prin ea întregii firi omeneşti, pentru că ea este cea care a dăruit firea omenească Dumnezeu-Omului, Domnului Hristos; prin ea tot ce este omenesc este dumnezeu-omenesc.

Tot ce e al nostru, omenesc, merge la Domnul, Dumnezeu-Omul, prin ea. Ea: A tot-nemărginita Mijlocitoare, şi de aceea Apărătoare şi Mântuitoare: toată Evanghelia, toată Biserica şi toate puterile lor.

Prin ea se săvârşeşte mântuirea şi îndumnezeirea fiecăruia dintre mădularele ce aparţin trupului dumnezeu-omenesc al Bisericii. De aceea cântarea pe care Biserica i-o adresează în rugăciune: «Bucură-te, plinirea iconomiei de mântuire rânduită de Ziditorul (Bucură-te, Plinirea rânduielii Ziditorului)!». Fără îndoială că, prin Născătoarea de Dumnezeu, noi am obţinut o mântuire desăvârşită». Cu adevărat, Ea a devenit pentru noi Mijlocitoarea a toate cele bune. În Ea Dumnezeu S-a făcut om şi omul Dumnezeu – – ἓν ταύτῃ ὁ Θεὸς μὲν ἄνθρωπος καὶ Θεὸς ὁ ἄνθρωπος; în Cer numele Prea-Sfintei Născătoare-de-Dumnezeu este «Cea-plină-de- Har». Este numele pe care Sfântul Arhistrateg al Puterilor Cereşti, Arhanghelul Gavriil, i l-a atribuit în numele Sfintei Treimi. Este numele Ei Evanghelic.

În acest nume găsim întreaga iubire de oameni a Prea-Sfintei Treimi pentru neamul omenesc. Aceasta e cereasca Ei Evanghelie, veşnica ei smerenie înaintea întrupării lui Dumnezeu Cuvântul”.

1 Sfântul Iustin Popovici, Filosofia Ortodoxă a Adevărului. Dogmatica Bisericii Ortodoxe. Biserica ca o Cinzecime Continuă (PnevmatoJogie). Dumnezeu-Omul ca Judecător (Eshatologie). Tradusă din sârbă de Jean-Louis Palieme. Volumul al cincilea, Editura L’Age d’Homme, Lausanne, 1997, Biserica Tuturor Sfinţilor, Prea-sfanta Născătoare-de- Dumnezeu în Biserică, p. 317.

 „«Vieţile Sfinţilor» arată lămurit şi dovedesc că fiecare sfânt este un Hristos reînnoit. Aceasta este în mod real fiecare creştin, dar «după măsura credinţei lui»(Rom. 12,3) întreaga viaţă a Bisericii, toate slujbele ei zilnice, nu sunt nimic altceva decât această continuă invitaţie să reînnoim şi noi viaţa lui Hristos, împreună cu sfântul pe care-l sărbătorim în ziua respectivă, trăind în rugăciune şi har, vieţuind întreaga viaţă şi faptele sfinţilor, aşa cum aceia au trăit viaţa şi faptele lui Hristos «Fiţi imitatori ai mei, cum şi eu sunt al lui Hristos» (I Cor. 11, 1; 4, 16).

Acest lucru îl porunceşte dumnezeiescul Apostol Pavel şi mie şi ţie şi fiecăruia dintre noi. Pentru că toţi am fost  chemaţi la sfinţenie, la o trăire sfântă, la o viaţă sfântă (vezi I Tes. 4, 3, 7).

Dar viaţa cea sfântă nu o putem trăi singuri, ci întotdeauna împreună «cu ltoți sfinţii», cu ajutorul şi sub călăuzirea lor, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi a Sfintelor Virtuţi în Biserică. Pentru aceasta, «Pe Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slăvită Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenindu-o, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm»”1.

1 Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 113.

Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi cu adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.

Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea Divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători.

O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica lui Dumnezeu este Maica mea. Cu câtă siguranţă aşadar trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de voinţa unui Frate atât de bun şi a unei Mame atât de îndurătoare!

„O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri!” (se zice despre călugări). „Ah, nu este timp de odihnă chiar acum când se apropie sfârşitul vieţii mele!” Maica Domnului ne iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne doreşte lucruri mai mari decât ne dorim noi înşine.

Ea se arată cu inima largă chiar şi faţă de aceia care, fie din nepăsare sau din nerecunoştinţă, aleargă rar la dânsa. Dar cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care neîncetat îi cerşesc ajutorul? Aceştia nu numai că sunt iubiţi mult dar chiar sunt slujiţi de dânsa.

Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte ea.

Un păcătos a spus Maicii Domnului: „ Arată-te că-mi eşti mamă,” iar ea îi răspunse: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu.” Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă. Cine este acela care n-are nimic de cerut Domnului Iisus Hristos şi Maicii Domnului? Se spune că Maica Domnului este supărată pe toţi aceia care nu-i cer niciodată nimic. Ea este supravenerată ca o Lume şi cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Arată-te deci a fi un fiu cu inimă de copil al Maicii Domnului!

Rugaţi-vă cu încredere la Maica Domnului, dar să nu încetaţi de a fi cu focul aprins în inimă pentru Fiul Ei!

Am intrat ca novice la Cozia şi m-au numit paraclisier încă din primele zile. M-am dus mai întâi în biserică să mă închin intenţionând să păşesc spre icoana Mântuitorului, dar m-am oprit în faţa icoanei Maicii Domnului şi am zis:« Mă va duce Maica Domnului şi la Mântuitorul!»  Acolo ora o candelă neadormită la icoana Maicii Domnului. Era mare criză de ulei, nu erau şosele şi nu aveam ulei. Dimineaţa, când deschideam uşa de la biserică şi mă uitam să văd dacă mai arde candela şi vedeam că arde, de bucurie că nu s-a stins mergeam în genunchi de la uşa de afară până la icoana unde ardea candela; nu aveam ulei şi totuşi candela ardea noaptea şi ziua, era minunea Maicii Domnului!

Era stareţ la Mănăstirea Cozia părintele Gherman şi pur şi simplu, nu am mai vrut să mai stau profesor la Mănăstirea Turnu, pentru că acolo, ca profesor de educaţie – să predau AII Rus – la început aşa era, eraţi tineri şi n-aţi prins.

Am anunţat subiectul la elevi, pentru un an de zile – „Hristos!” Cunoşteam Patericul şi oarecum Sfânta Scriptură cu şase ani înainte de a intra în monahism. Dar erau comuniştii la putere. Şi atunci ce şi-au zis: „Acesta-l propovăduieşte pe Dumnezeu cu atâta râvnă şi nu-ştiu-ce.” Le-a venit în minte să-mi schimbe subiectul, să nu mai predau despre Hristos. Şi eu zic: „Cum? Nu se poate! Toată viaţa am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez?” N-am primit. Cu niciun chip. Mi-am dat demisia. Nu mi-au primit-o. Stareţul meu, Gherman, era şi el profesor, tot de educaţie, dar la alte clase. Şi ăsta primise. Şi era stareţul meu. Eram un băiat disciplinat. Când vă zic „stareţul meu,” vă zic ca de un om mare, că era stareţul meu. M-am dus sincer la mănăstire. „Cum preacuvioase?” „Nu!”

Mi-am dat a doua demisie. Nu mi-au primit-o. „Îmi dau a treia demisie, şi nici nu mă mai interesează dacă o s-o primiţi sau nu.” Şi nu m-am mai dus. Cu nici un chip. Pur şi simplu, starețul m-a chinuit.

M-a mutat din chilia unde eram cu fraţii şi m-a trimis sub cerdacul lui Mircea – la Cozia – acolo unde pietrele erau mucezite din cauza Oltului, că Oltul bătea în ele. Eram fericit, vă rog să mă credeţi. Dar eram şi hotărât: „dacă mă dă afară din mănăstire, mă dă afară! Mă duc în altă mănăstire, dar nu plec din voia mea.” Ei până la urma urmelor, s-a întâmplat o serie de lucruri. Era o moşie arendată de şase mănăstiri, printre care era şi Cozia, unde deţineau trei sute de hectare de pământ…. Şi trimiteau lunar câte un frate din mănăstire, să supravegheze moşia aia, acolo, cu oamenii de la celelalte mănăstiri. Erau trei sute de hectare de pământ, vă daţi  seama ce moşie era.

Şi s-a găsit soluţia, să mă trimită pe mine. Dar mănăstirile trimiteau cel din urmă frate, de care nu mai aveau nevoie. M-am dus cu mare plăcere.

Ce-am făcut? Pentru că moşia de la Comanca era aproape la doi kilometri de Caracal, mi-am cumpărat o capră. O capră care fătase. Când am trecut eu cu capra aia legată, au început oamenii din sat să mă roage să le dau iedul. Zic: „Ce să fac eu cu iedul ăsta?” L-am vândut. Şi după ce l-am vândut, l-au băgat într-o curte mare, acolo, să-l taie, şi capra ţipa într-o parte, şi iedul ăsta ţipa că-l tăia, şi eu stăteam la mijloc. Mi-a fărâmat inima. Şi am plecat. Nu voia să meargă capra că îi rămăsese iedul. Dar mie ce mi-a venit în minte: am luat pielea iedului şi i-am dat-o omului cu care eram ca să meargă înainte cu ea. Şi capra mergea după pielea iedului. Altă lovitură! A plâns capra aia trei zile de-a speriat satul.

Ţipa acolo. Asta era situaţia. N-aveai ce să faci. Ce era să fac cu iedul? Părinţilor, s-a îmblânzit capra, de nu mai stătea fără mine. Luam apă de la un puţ, de dincolo de pe moşia aceea, şi se ţinea după mine.

Nu stătea fără mine. Şi nu stătea la muls aproape la nimeni. Dar am văzut, părinte, ce înseamnă o capră: făcea stricăciuni, fugeam după ea, mă necăjea, mă pândea. Aveam un brăduţ acolo. Şi fiind verde, o ispitea să mi-l rupă. Şi unde s-a suit? A sărit pe un pod care era prelungit dintr-o magazie mare, unde veneau căruţele cu bucate şi puneau sacii pe pod ca să-i depozităm în magazia aia. A sărit pe podul ăla, că n-a mai avut unde. Dacă am văzut că nu se poate apăra, n-am lovit-o, pentru că oricum nu mai avea unde să mai fugă. Eu fugeam după ea s-o sperii. Şi de atunci, de câte ori o goneam, fugea pe podul ăla, pentru că ştia că acolo nu o bat. Animale!

Dar să vă spun una mare de tot, de mi-a fărâmat inima.

Mă băgăm în magazia aia mare, să mă rog. Dar capra, când era afară, ţipa de afară, să o bag şi pe ea. Nu puteam, că erau boabe pe acolo pe jos, şi trebuia să mă ocup de ea! Şi am băgat-o, am luat-o aşa de un corn şi de ureche, şi-am tras-o lângă mine, să stea cuminte. N-am avut de lucru, părinţilor, de-am îngenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca să o imobilizez. Şi îmi făceam rugăciunile. m-am dus a doua în magazie, a venit şi s-a aşezat singură în genunchi, ca rândul trecut. Vă daţi seama, unde m-a băgat Gherman, la mare fericire?

Şi părinţilor, multe s-au întâmplat, dar nu voiam să plec de acolo. Am salvat nu ştiu câte vagoane de grâu, m-am certat cu primarul, public, pentru a salva grâul, şi am reuşit.

Ca recompensă, Gherman mi-a spus: „Vrei să pleci?” „Părinte nu plec de aici fără blagoslovenie!” Şi dacă a văzut Gherman că eu nu plec, a venit la mine: „îţi dau blagoslovenie să pleci.” Aceasta era răsplata. „Dar zice, unde te duci?” „Nu îmi mai sunteţi stareţ, şi la asta nu mai este nevoie să vă răspund.” De acolo m-a luat un părinte, Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana. Iscu era o mare figură, nu îl ştiţi. Era să fie ales arhiereu. El de fapt, era în conflict cu Gherman. Şi spunea: „Uite pe cine ţine Gherman la Comanca.” Căci veneau părinţii acolo, veneau stareţii de la mănăstirile de pe acolo, şi mă-ntrebau: „Frate Anghele, cum vezi problema cutare?” – necazuri de-ale lor.

Şi de acolo, m-a luat şi am stat o noapte în Tismana, şi m-a trimis la Cioclovina, vreo patru kilometri în munte.

O bisericuţă drăgălaşă, monument istoric. Părinţilor, ce amintiri am de acolo!… Erau lupi foarte mulţi şi urşi. Şi aveam acolo cincisprezece stupi de albine, şi îi păzeam de urşi. Luam un ciocan şi băteam într-o tablă noaptea, şi fugeau urşii. Am păţit multe lucruri, foarte multe lucruri am păţit acolo. Nu mă lăsam deloc: am făcut o grădiniţă acolo – era un pârâiaş mai sus: „ţâr, ţâr, ţâr, ţâr, ţâr.” Cine a stat înaintea mea acolo pusese un butoiaş, şi -„ţâr, ţâr, ţâr”- pentru a se aduna ziua apă; scoteam dopul seara şi udam grădina, şi ieşea toată apa. Aveam grădină ca la zarzavagii, de-ţi stătea mintea-n loc: aveam nouă sau zece butuci de vită, dar aveam şi „vizite” din partea urşilor. Ce amintiri!

M-a vizitat exarhul, care era şi directorul Seminarului de la Mofleni – lângă Craiova – şi zice: „Ia uite pe cine ţin aici, în pustia asta,” că avea nevoie de profesori, aveau nevoie de un spiritual.

Şi a vorbit cu mitropolitul şi mă trezesc în câteva zile cu o invitaţie: „Cabinetul numărul unu, ordinul ministerului cutare, cutare, cutare, numit profesor la Mofleni, şi nu-ştiu-ce.” Când a văzut stareţul de la Cioclovina – care între timp fusese mutat stareţ la Mănăstirea Tismana, pentru că-l arestaseră pe părintele Gherasim Iscu (şi trebuia să mă aresteze şi pe mine, dar nu le-au dat lupii voie) – şi securiştii au trimis un părinte şi la mine. Eu eram în noaptea aceea în paraclis – eram singur – şi vedeam nişte lumini pe pereţi, uite – aşa făceau (părintele Arsenie gesticulează cu mâinile în sus n.n.). „Ce-o fi asta?” Nu ştiam. Vă daţi seama!

Şi părintele ăla venea cu felinarul, gonit de lupi, trimis de securişti să mă aducă pe mine. I-am spus: „Nu te mai duce!” Iar cei de jos au gândit: „dacă nu mai vin, înseamnă că i-au mâncat lupii; dacă vin, vin.”

Eu l-am rugat să nu mai plece. El: „Nu se poate!” S-a întors cu felinarul şi iar i-au ieşit lupii înainte. Şi iar văd lumini pe pereţi. Zic: „L-au luat lupii la goană.” Şi-a venit înapoi: „Nu mai plec!” Şi uite aşa am scăpat de arestare. Că mă arestau şi mă omorau.

Pe urmă, de părintele Iscu, săracul, am aflat în închisoare mai târziu. Mi-au spus cum a trăit Gherasim Iscu în puşcărie: o viaţă înaltă de tot. Era o mare figură. Şi când a murit – mi-au spus – zicea: „Uite, văd lumină (necreată)! Văd numai alb! Numai alb! Numai alb!” Şi aşa a murit! Şi părinţilor, am plecat din Comanca de acolo, dar să vă spun încă ceva despre Gherman fiindcă veni vorba. Mi-a spus: „Ce să fac frate Anghele, sunt un om fricos!” „Părinte stareţ, îi spuneam, frica e păcat de moarte (Apoc 21, 8)!

Nu vă jucaţi cu sufletele, că aveţi în urmă încă alţi fraţi care au păţit-o.”

Era exarh. Şi-l aleseseră şi arhiereu, şi nimic. Eu am plecat între timp, m-au preoţit şi eram stareţ la Mănăstirea Cheia; trecuseră ani. Şi mă trezesc cu el la Cheia. „Am venit să-mi cer iertare, părinte, pentru ce ţi-am făcut.” Am plecat cu el prin pădure, să ne plimbăm.

Şi-am stat de vorbă cu un domn, mult mai târziu, care dorea să facă nişte mănăstiri după placul lui, nu după tradiţia noastră ortodoxă, pe care au înţeles-o foarte puţini, şi au început să facă fel de fel de improvizaţii. În închisoare am stat o bucată de timp într-o celulă, cu un frate al generalului Moşoiu. Generalul Moşoiu este cel care a intrat cu trupele în Ungaria şi care a pus opinca românească pe palatele lor. Fratele lui care era cu mine în celulă avea o rană la picior. S-a rugat foarte mult la Sfânta Parascheva. L-a ajutat! într-o dimineaţă… era vindecat!

El a fost foarte mişcat de eveniment. Nu era vorba de cunoaştere.

Era vorba de simţire… S-a făcut omul sănătos! I s-a vindecat rana! Atunci el a vrut să ctitorească o mănăstire de maici. Mi-a arătat costumele pe care visa el să le facă maicilor. În monahism călugărul sau călugăriţa este mireasa lui Hristos şi atinge-te de ei dacă poţi, pentru că Îl au ca Stăpân pe însuşi Dumnezeu. Se numesc miresele lui Hristos. Ne nuntim cu Marele Adevăr, cu Hristos. Că nu trupul este omul – dacă puneţi aşa problema vă încurcaţi – ci sufletul este omul. Când spunem „mireasă” nu ne gândim numaidecât la naşteri materiale, ci la naşteri spirituale. Deci sufletul nostru este mireasă, pentru că încetăm din ce în ce mai mult să avem trup. Hainele sunt mai lungi la călugăr, să-i acopere picioarele, ceea ce înseamnă că nu mai are trup. I-am explicat că are o semnificaţie tot ce purtăm.

Culoarea neagră a veşmintelor înseamnă că purtăm doliu pentru căderea lumii şi respectiv moartea ei în păcate. În felul acesta ne îmbrăcăm alături de Hristos pentru a-L ajuta la mântuirea lumii. Este un veşmânt sacru; dacă un laic se îmbracă de curiozitate cu haină monahală trebuie să se spovedească, că altfel va păţi necaz! Vă spun ce semnificaţie are acest veşmânt călugăresc – camilafca.

La anul 431 a fost Sinodul al III-lea de la Efes. Tema Sinodului a fost Născătoarea de Dumnezeu. N-a fost uşor pentru Sfântul Chiril Patriarhul Alexandriei ca să dovedească în faţa Iui Nestorie acest lucru. Dogmă înseamnă Adevăr de credinţă revelat, cuprins în Scriptură şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de biserică. Cine nu respectă dogma este declarat eretic. Dumnezeu îl lasă pe om să se frământe omeneşte cu elemente divine, pentru a se stabili Adevărul. Sfântul Chiril a plecat în cuvântarea lui să apere dogma Maicii Domnului de la cuvintele proorocului Isaia care zic: lată Fecioara va lua în pântece” (Isaia 7, 14; Matei 1, 23).

Şi a demonstrat că este Născătoare de Dumnezeu. Împăratul care a participat la Sinod purta un voal subţire pe cap care semnifica divinitatea şi subţietatea de minte.

Şi-a luat voalul de pe capul său şi I-a pus pe capul Sfântului Chiril zicându-i: „Tu eşti cu subţietate de minte, nu eu.” Şi de atunci poartă călugării camilafcă. Nu poţi să schimbi veşmintele după cum vrea fiecare. Dar el era militar! Pleca de la un lucru real: Sfânta Parascheva îl făcuse bine… Am fost mutaţi. Şi a venit anul 1964, când ne-am eliberat. La Aiud eram. Aglomeraţie… Nu puteam decât să ne închipuim lucrurile. Ne închipuiam fiinţa omenească cum arată, dar nu o vedeam. El mă căuta printre toţi. Şi a căzut în genunchi când m-a văzut. Mi-a sărutat picioarele. Mi-a spus că l-a luat în primire Sfânta Parascheva.

Sunt cuvintele lui, nu ale mele. I-a spus aşa: „De ce l-ai supărat pe omul lui Dumnezeu?” Şi el s-a speriat şi a venit să-l iert! Zic: „Domnule eu am fost la mănăstire…” şi i-am spus povestea cu Ghervasie.

Şi i-am spus: „Uite un neştiutor de carte a ţinut monahismul, dar era un mare trăitor în inima lui. Dumnezeu era întreg în el.” Şi Ghervasie trăia deplin pe aceste „unde hertziene” foarte neînţelese de lume, şi trăia monahismul întreg prin el. Şi m-am folosit foarte mult.

Şi acum vă spun că îl pomenesc pe Ghervasie în toate rugăciunile mele, ca pe un mare exemplu, ca pe un mare învăţat. Pe mine nu mă interesa să cunosc tipic, cum se spune, şi la inimă nimic, pe mine mă interesa să învăț ceva, să fiu într-o permanentă legătură cu Mântuitorul.

Eram cu părintele Cleopa în Munţii Neamţului. Ne împărtăşeam săptămânal, se făcuse vinul straturi-straturi, după cum se aşeza el, şi s-a încins o discuţie între noi cu privire la felul de a te nevoi.

Şi i-am spus: „Părinte, ai avut doi fraţi, monahul Gherasim, care era nevoitor şi pe fratele Vasile, care era trezvitor. Monahul Gherasim se bătea cu o frânghie 70-80 lovituri, dormea într-un coşciug cu paie de ovăz şi cu cruce la cap. Căra pământ cu roaba, să-şi înmoaie calul (adică trupul). Fratele Vasile însă era cu ascultarea la oi şi avea mare evlavie la Maica Domnului. «Stăpâna… Stăpâna… Stăpâna…» suspina mereu. Şi l-au întrebat pe fratele Vasile: „Nu vrei să mergi în pustie?” „Cu mare plăcere, dar să-mi dai voie să iau şi putina cu brânză cu mine!”

Şi au venit dracii, ziua, şi l-au luat la bătaie pe fratele Vasile în incinta Mănăstirii Sihăstria. S-au auzit ţipete, s-au adunat călugării şi Stareţul Ioanichie Moroi, care era un mare trăitor.

Fratele Vasile, surprins, a strigat la Maica Domnului: „Stăpâna… Stăpâna…” care de fapt venise în chip real în acel moment, în ocrotirea celui ce o cerea în ajutor. Stareţul Ioanichie l-a întrebat: „Ce ţi-a zis Stăpâna?” „Mi-a spus să mă liniştesc că peste trei zile vine să mă ia!” Nu l-au mai bătut dracii şi a treia zi a murit. Şi l-am întrebat pe părintele Cleopa: „Care a fost mai primit la Dumnezeu? Monahul Gherasim cel nevoitor sau fratele Vasile care era trezvitor?” Şi a răspuns părintele Cleopa: „Fratele Vasile, pentru că aşa zice şi părintele Paisie Olaru!”

Eu până la douăzeci de ani am făcut şi sport.

La data aceea am fost primul la întreceri interşcolare la viteză şi al doilea la sărituri, care s-au desfăşurat în Bucureşti. Învăţam şi făceam mişcare, foarte mult mi-a ajutat! Într-un meci am sărit peste un jucător, nu mai puteam să-l ocolesc, eram în viteză mare, şi cum eram blond gazetele m-au numit: „Pantera blondă.” Într-o zi, la antrenament, am tras puternic cu mingea şi am lovit din greşeală, în cap, o fată care nu avea ce căuta pe teren. Am simţit nevoia să mă duc să-mi cer scuze. Am apreciat vârsta ei cam la 14-15 ani. Zice: „Domnule «Panteră blondă»!” Zic: „Nu mă cheamă aşa. Mă cheamă Anghel Papacioc!”

Dar ea: „ Aşa-i că acum mă numesc şi eu sportivă?”, eu mi-am dat seama de naivitatea ei când a zis aşa.

„Nu! Deocamdată eşti numai lovită!” I-am zis: „Du-te, fetiţo, şi roagă-te la Maica Domnului!” Şi am insistat să se roage la Maica Domnului, lucru pe care-l făceam şi eu la vestiar. N-am mai văzut-o de atunci. După şaptezeci de ani m-am trezit cu o doamnă bătrână cu două strănepoate de mână la Techirghiol: „Părinte, eu simt fata pe care aţi lovit-o cu mingea în cap! Părinte, m-am rugat la Maica Domnului şi m-a ajutat, aşa cum m-aţi povăţuit, şi am reuşit în toate!”

Deci, oricare ar fi vârsta, nu este nicio scuză dacă nu ţii aripile întinse. O tinereţe, dacă nu-i structurată şi cu ceva bătrâneţe, e în primejdie. Şi dacă există o nuanţă de bătrâneţe la tinereţe, va exista şi tinereţe la bătrâneţe.

O, iubire neajunsă, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară puternică, roagă-te neîncetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Părintele Sofronie Saharov:

„Trebuie spus că evlavia pentru Maica Domnului trebuie strâns legată de dragostea pentru Hristos. O iubim pe Născătoarea de Dumnezeu pentru că Îl Iubim pe Hristos – sau o iubim pentru a dobândi dragostea lui Hristos. Părinţii sunt foarte hotărâţi asupra acestui lucru. Iar Sfântul Gherman Patriarhul Constantinopolului spune: «De n-ai fi stătut tu înainte, de Dumnezeu Născătoare, nimenea n-ar fi ajuns om duhovnicesc… nimenea n-ar fi mântuit fără tine, de Dumnezeu Născătoare». Iar Sfântul Grigorie Palama spune: «Ea este hotarul dintre zidit şi nezidit; şi nimeni n-ar fi putut veni la Dumnezeu decât printr-însa şi prin Mijlocitorul născut dintr-însa; şi fără ea, niciunul din darurile lui Dumnezeu nu s-ar mai fi dat nici îngerilor, nici oamenilor».

Oamenii primesc multe daruri prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Dacă ea ne-a dat cel mai mare dar, pe Hristos, oare nu ne va da şi celelalte? Aşadar, când ne rugăm ar trebui să spunem «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi» şi nu doar «mijloceşte pentru noi»”1.

„Dumnezeu a proslăvit-o pe Maica Domnului şi a păzit-o întru tăcere, Taina Născătoarei de Dumnezeu este taina tăcerii, de aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni să grăiască despre viaţa ei pământească. Biserica însă a proslăvit-o”2.

„Maica Domnului a primit un mare Har de la Dumnezeu. Nu avem descoperiri pe care să ni le fi lăsat Maica Domnului, dar ştim că ea are un mare Har, pe care Biserica îl simte, şi îl simt toţi cei ce i se roagă”3.

„Cine poate să ajungă la sfinţenia Maicii Domnului? De la începutul până la sfârşitul vieţii ei! Sunt momente când nu suntem vrednici să-i rostim numele. O, Maica Domnului! Prea Sfânta noastră! De Dumnezeu Născătoarea!”4

 Părintele Dumitru Stăniloae:                                                                                                „ Ajutorul Maicii Domnului este atât de necesar, fiindcă un motiv pentru care Hristos miluieşte pe cei ce aleargă la El este acela că o cinstesc pe Maica Lui. Căci cei ce nu o recunosc pe ea ca Născătoare a lui Dumnezeu întru feciorie şi din puterea Duhului Sfânt, nu-L recunosc pe El însuşi ca Dumnezeu. «Tărie şi mântuire S-a făcut celor pierduţi, Cel ce S-a născut din tine, Stăpâna lumii, Care a mântuit din porţile iadului pe cei ce cu credinţă te slăvesc pe tine»”1.

lerotheos, O noapte în pustia Sfântului Munte, Editura Predania, Bucureşti, 2001, p. 103.

* lerotheos, Ştiu un om în Hristos! Părintele Sofronie isihastul şi theologul, Editura Sophia, 201 p. 385.

Ierotheos, op.cit., p. 386.

‘ Dumitra V. Daviti, Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex, Sfinţi bărbaţi şi sfinţi femei, Caraş-Severin, 2002, p. 80.

Dacă eşti ortodox, te închini într-o biserică ortodoxă. „Ce nu ţi-a dat Biserica Ortodoxă? Ce ai găsit neadevărat în Biserică de te-ai dus şi dincolo la heterodocşi? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-şi fac cruce!”

Ce spune Sfânta Scriptură despre Maica Domnului! „De acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui” (Luca 1,46-49).

S-au făcut Sinoade; Sinoade ecumenice şi Sinoade locale şi apostolice. Şi au fost condamnaţi ereticii cu anatematizări pentru un singur motiv de credinţă, de adevăr de credinţă – cum au fost Sinoadele, începând de la cel desfăşurat la Niceea, la anul 325, şi terminând cu cel din anul 787, ţinut tot la Niceea. Şi pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei.

Adică, cum să nu o recunosc pe Maica Domnului? Căci heterodocşii nu recunosc sfinţii şi Biserica, nu ne recunosc ierarhia preoţească, nu recunosc nimic.

Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori s-au făcut aceste Sinoade ecumenice şi o mulţime de alte Sinoade locale. „Şi atunci ce lipsuri ai găsit în Ortodoxie, de te duci şi în altă parte? Atunci nu eşti ortodox!” Şi noi nu stăm de vorbă pentru ca să facem catehizări aici. Nu mai e timp de catehizări. E o greşeală! Să se ţină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste ei. Că vine domnilor, vine!… Dumnezeu e bogat! Ne aşteaptă!… Ne aşteaptă să cerem. Dar să-L recunoaştem pe El – Cel ce Este!

Sfântul Nicolae Velimirovici:

„Nu vă lăsaţi înşelaţi, purtătorilor de Hristos, dacă un eretic vă spune că Botezul este unica Taină, şi că altele nu există! Pe lângă Botez, Sfinţii Părinţi cinsteau şi Mirungerea, Mărturisirea, Sfânta împărtăşanie, Nunta, Sfântul Maslu, Preoţia sfântă şi canonică. Atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfânta Tradiţie confirmă toate aceste Taine. într-adevăr, prin Taina Botezului omul se vindecă de trecutul său bolnav şi-şi aduce sufletul la «spitalul» numit biserică. Şi o dată intrat în acest «spital» prin botez ca printr-o uşă, sufletul găseşte aici, înăuntru, tot ceea ce are nevoie pentru a fi sănătos. Aici găseşte Mărturisirea şi penitenţa, care tratează orice rană sufletească. Găseşte Sfânta Împărtăşanie, hrană pentru suflet, din Trupul şi Sângele lui Hristos. Aici el găseşte Sfântul Maslu – cerere adresată prin rugăciune Sfântului Duh de a întări şi de a milui templul care este trupul omenesc, precum şi slăbitul sălăşluitor al acestui templu, sufletul omenesc.

Aici el găseşte Sfânta Taină a Căsătoriei (Nunta) – o minune a celei mai înţelepte organizări a lui Dumnezeu. Aici el găseşte binecuvântarea preotului, în continuarea misiunii şi puterii apostolice. Aici el găseşte toate celelalte leacuri prin care Atotputernicul Duh al lui Dumnezeu tratează, consolează, mângâie şi înalţă sufletele credincioşilor. Aceasta este credinţa celor chibzuiţi şi înţelepţi. Nechibzuiţii şi cei slabi la minte o acceptă fără tragere de inimă”1. *

1 Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, voi. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1978, pp. 316-319.

„Dacă cineva crede că Botezul şi Euharistia, sau una dintre cele şapte Sfinte Taine sunt singurele Sfinte Taine, să-L întrebe pe Dumnezeu privitor la acest subiect, postind, rugându-se cu lacrimi şi Dumnezeu îi va descoperi adevărul, aşa cum l-a descoperit întotdeauna Sfinţilor. Tot ce putem spune despre marile Taine creştine nu este opinia noastră, pentru că de ar fi opinia noastră, aceasta nu ar avea nicio valoare. Ci este experienţa Apostolilor din timpurile străvechi şi a sfinţilor din vremea noastră. Pentru că Biserica lui Dumnezeu nu-şi întemeiază viaţa pe vreo opinie, ci pe experienţa sfinţilor. La fel ca la început, aşa se petrece şi în timpurile noastre. Părerile intelectualilor pot fi deosebit de inteligente şi totuşi false, în timp ce experienţa sfinţilor este întotdeauna adevărată. Domnul Dumnezeul nostru este adevărat El însuşi întru sfinţii Săi”2.

Sfântul Ioan de Kronstadt spune:

„Ţinând seama că suntem fiinţe trupeşti, Domnul leagă ca să spun aşa, prezenţa Sa şi pe Sine însuşi de semne palpabile, de semne vizibile. De pildă, în Taina Euharistiei, El se preface însuşi în Trup şi Sânge; în Taina Pocăinţei, lucrează printr-o persoană văzută – preotul; în Botez, prin apă; în Mirungere prin Mir; la Hirotonie prin arhiereu: la Cununie încununează însuşi Hristos prin preot; la Sfântul Maslu prin untdelemn. Va veni vremea când materiile şi semnele văzute, nu ne vor mai fi de trebuinţă şi când «ne vom împărtăşi de El mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale» (Canonul Sfintelor Paşti, peasna 9). Acum însă o facem prin materii, prin icoane, prin semne”

Părintele Sofronie Saharov:

„Biserica a trăit de la început Harul adus de Hristos în lume. A fost nevoie de trei veacuri pentru a dobândi şi terminologia necesară [prin care să fie exprimată această trăire a Harului]. Biserica şi-a schiţat mai târziu conceptele, în funcţie de problemele ce apăreau, însă viaţa veşnică a fost trăită în Biserică încă din prima zi, din ziua Cincizecimii”1.

1 Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului, Credinţa poporului lui Dumnezeu, Ediția a doua, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, pp. 122-123.

2 Sfântul Nicolae Velimirovici apud Pr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Patmos, Cluj,

2002, pp. 320-321.

3 Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 420.

Panayotis N. Trembelas:

„În ciuda separaţiilor şi dezbinărilor succesive, Bisericile locale sunt în acord asupra acestor şapte Taine. Nesiguranţa care a dominat atât în Răsărit, cât şi în Occident cu privire la numărul exact al Sfintelor Taine se datorează mai cu seamă faptului că esenţa termenului de Sfântă Taină nu fusese definită cu claritate”2.

Părintele Dumitru Stăniloae:

„Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolicii admit şapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Preoţia, Nunta şi Maslul. Mulţi teologi găsesc acest număr ca potrivit cu trebuinţele vieţii spirituale şi sociale. Precum şi faptul că omul natural se naşte, creşte şi se nutreşte, tot astfel în viaţa creştină. Botezul renaşte duhovniceşte, Mirungerea dezvoltă viaţa aceasta duhovnicească şi Euharistia o desăvârşeşte şi o înviorează. Boala sufletului, păcatul şi bolile trupului sunt vindecate, prima prin Pocăinţă, ultimele, în special prin Maslu. În sfârşit, societatea credincioşilor are lipsă de o stare Preoţească spre conducere şi de Nuntă spre conservarea şi perpetuarea neamului. Tainele cuprind astfel toată viaţa creştinului, după toate referinţele ei.

Protestanţii recunosc în general numai Botezul şi Euharistia.

Luteranii le socotesc pe acestea două ca mijloace obiective ale graţiei, de care se împărtăşesc toţi cei ce le primesc, indiferent de dispoziţia lor subiectivă. Calvinii extremişti consideră credinţa celor aleşi ca factor constitutiv al acestor două Taine, astfel încât cei respinşi nu se împărtăşesc de graţia dumnezeiască, ci numai de semnul gol. Menoniţii, afară de aceste două Taine, admit spălarea picioarelor ca ceremonie instituită de Dumnezeu, la fel de necesară şi impusă credincioşilor, pe baza capitolului 13 de la Ioan.

În sprijinul refuzului de a primi celelalte cinci Taine, protestanţii aduc două temeiuri: a) absenţa unor locuri din Sfânta Scriptură care să vorbească de instituirea lor, mai bine zis a materiei lor vizibile, şi b) lipsa unor mărturii clare despre numărul şapte al Tainelor, înainte de veacul XII în Apus (la papa Alexandru III şi la Petru Lombardul) şi de veacul XIII în Răsărit (la monahul Iov Iasitul din 1270 şi la împăratul Mihail Paleologul, care la 1274 prezintă Sinodului din Lyon o Mărturisire care numără şapte Taine).

Prin temeiuri scripturistice pentru Taine, protestanţii înţeleg lucrările care să arate că Iisus Hristos a fixat însăşi materia unei Taine, căci după concepţia lor generală, rostul Tainei stă tocmai în faptul că Domnul a ales o materie vizibilă care să ne fie, prin primirea ei, o asigurare obiectivă despre primirea graţiei Sale, chiar independent de Taine. Deci materia la ei are valoarea de Taină nu prin graţia care o umple, ci prin faptul că a fost indicată de Dumnezeu ca garanţie, ca gaj al bunăvoinţei Sale faţă de noi. De aceea ei resping Preoţia, Pocăinţa şi Nunta, ca neavând o materie indicată de Domnul.

1 Ierotheos, op. cit., p. 297.

Panayotis N. Trembelas, Dogmatique de l’Eglise orthodoxe catholique, t. III, Chevetogne, Desclée de Brouwer, 1968, p. 75 apud Tomás Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, II, Rugăciunea, Sfintele Taine, Deisis, Sibiu, 1998, 113.

După ortodocşi şi catolici, principalul e harul ce se dă prin semnul sensibil, care nu trebuie să fie numai decât o materie în sens propriu. De aceea ajunge ca Mântuitorul să fi arătat că pentru o anumită împrejurare din viața omului dă, prin Apostoli şi urmaşii lor, un har al Său, însăşi împrejurarea aceea constituind împreună cu cuvintele prin care se împărtăşeşte acel har, bazate pe cuvintele de instituire ale Domnului, materia sau partea externă a Tainei în sens larg. El a lăsat ucenicilor, ca în cadrul mai larg al acelei împrejurări fixate de El să stabilească mai precis condițiile de transmitere a acelui har şi momentul de transmitere. Ajunge, de pildă, că Mântuitorul a spus ucenicilor Săi: «Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele iertate vor fi, şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute» (Ioan 20, 22- 23).

Aici a fixat un har pe care ucenicii Săi aveau puterea să-l transmită celor cu păcate spre iertarea păcatelor.

Cuvântul de transmitere a harului iertării avea să se bazeze pe împuternicirea dată de Mântuitorul. Apostolii n-aveau decât să fixeze, în cadrul împrejurării de prezentare a unui păcătos pentru primirea harului iertării, condiţiile mai precise sau momentul central în care să le împărtăşească acest har. Şi ei le-au fixat tot pe baza Sfintei Scripturi, care cere în multe locuri de la păcătos, drept condiţii pentru a obţine iertarea de la Dumnezeu: căinţa şi mărturisirea. Protestanţii cer la fiecare Taină, o materie palpabilă, pentru ca Taina să-şi împlinească funcţia de asigurare obiectivă despre primirea graţiei.

Cu drept cuvânt observă Andrutsos, după Mohler, că dacă pentru protestanţi esenţialul unei Taine este materia palpabilă, atunci ei trebui să admită ca Taină şi spălarea picioarelor care are o materie, cum fac menoniţii.

Ei susţin că aceasta a fost un lucru trecător. Dar de unde o scot aceasta şi pe ce bază mai pot acuza pe quakeri, cari resping Botezul şi Euharistia, cu acelaşi argument, că ele au fost lucruri trecătoare? Desigur din tradiţie, ar putea spune aceştia. Dar ei resping tradiţia. Sau dacă o primesc pentru mărturia negativă ce o dă în chestiunea spălării picioarelor, ar trebui să o primească şi pentru mărturia pozitivă ce o dă în favoarea celorlalte Taine.

Ei afirmă totuşi că tradiţia nu mărturiseşte despre numărul şapte al Tainelor, întrucât niciodată nu găsim înainte de veacul XII (în Apus) şi XIII (în Răsărit), cele şapte Taine înşirate la un loc, sau adeseori în rând cu unele Taine. Dar aceasta se datorează numai faptului că Biserica nu-şi sistematizase încă învăţătura despre Taine.

Însă ele toate existau în conştiinţa şi în practica Bisericii. Nimeni nu poate contesta existenţa vreuneia din cele şapte Taine înainte de veacurile XII-XIII.

Un Părinte aminteşte dintre ele unele, altul altele, după trebuinţele pentru care scria, astfel, dacă Sfântul Chirii al Ierusalimului în Catehezele mistagogice şi autorul celor şapte cărţi Despre Taine, atribuite lui Ambrozie, vorbesc numai despre Botez, Mirungere şi Euharistie, aceasta se datorează faptului că ei scriu către cei de curând botezaţi, care primiseră numai aceste Taine. Iar dacă Ioan Gură de Aur spune despre Botez şi Euharistie, că din «aceste două Taine se constituie Biserica», iar Sfântul Ioan Damaschin le aminteşte numai pe aceste două, aceasta o face pentru importanţa lor deosebită. Problema numărului Tainelor trebuie să se rezolve pe baza practicii Bisericii. Iar aceasta a cunoscut din cele mai vechi timpuri ale existenţei sale pe, toate cele şapte Taine.

O dovedeşte aceasta şi faptul că tot şapte Taine au şi monofiziţii şi nestorienii, care s-au rupt de Biserică în veacul V. Ei nu au împrumutat, desigur, nici o Taină de la Biserica Ortodoxă după veacul V, precum arată cele mai vechi cărţi rituale ale lor, dată fiind tendinţa lor de a se afirma ca păstrătorii învăţăturii neschimbate a Bisericii.

Adevăratul motiv al respingeri: celor cinci Taine de către protestanţi, stă însă în spiritul doctrinei lor. Dacă Tainele sunt numai mijloace obiective de întărire a credinţei în iertarea păcatelor, numărul lor trebuie micşorat. Căsătoria şi Preoţia nu mai pot fi atunci Taine, nemaiservind ca chezăşii ale iertării păcatelor, ci având alte scopuri Mirungerea e în acest caz numai o repetare a, Botezului, iar Maslul poate fi înlocuit de Euharistie, care, nefiind nici ea concepută decât numai ca chezăşie a iertării păcatelor, dă mai mult decât Maslul asigurarea milei lui Dumnezeu celui bolnav. Rămâne Pocăinţa, de care vom vorbi mai departe.

Propriu zis protestanţii nu cunosc decât o singură Taină: pe cea a Botezului”1.

Părintele Ioannis Romanidis:

„Acordul acesta profită de acei ortodocşi naivi care insistă că sunt o Biserică «Soră» a unei Bisericii «Sore» a Vaticanului, ca şi cum îndumnezeirea (theosis) ar putea avea o altă soră decât pe sine. Ortodocşii de la Balamand au căzut în propria lor capcana, din moment ce aceasta implică validitatea Tainelor Latine. Este, într-adevăr, un fenomen ciudat, ţinând cont de faptul că latinii nu au crezut niciodată că proslăvirea (îndumnezeirea) în această viaţă este temelia succesiunii apostolice şi a Tainelor (sacramentelor) ce aparţin şi se găsesc în Trupul lui Hristos. Până astăzi, Latinii şi protestanţii traduc I Corinteni 12:26 cu «cinstit» în loc de «proslăvit».

Dar şi conciliul Vatican II şi-a întins capcana, cea a recunoaşterii unilaterale a Tainelor ortodoxe, în care ortodocşii de la Balamand au căzut, conform planului.

Mult mai importantă decât validitatea Tainelor este întrebarea cine ia parte la ele. Proslăvirea (îndumnezeirea) este dorinţa lui Dumnezeu pentru toţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare. Dar slava lui Dumnezeu întru Hristos este viaţa veşnică pentru cei ce sunt tămăduiţi şi pregătiţi cum se cuvine. Insă aceeaşi slavă necreată a lui Hristos este foc veşnic pentru cei ce refuză să fie tămăduiţi. Grupul dintâi este proslăvit (îndumnezeit), iar celalalt devine veşnic fericit în egoismul său ca «dumnezeu actus purus», în care crede. Cu alte cuvinte, toţi vor fi mântuiţi. Unii vor fi mântuiţi prin participarea lor la proslăvire (îndumnezeire) şi la Adevărul deplin. Ceilalţi vor fi mântuiţi prin cunoştinţa adevărului deplin, care va fi pentru ei vederea slavei necreate a lui Hristos, ca foc veşnic şi întunecime înconjurătoare. Aceasta este starea de fericire «actus purus», după care au năzuit întreaga lor viaţă.

Cu alte cuvinte Tainele pot fi valide şi neparticipante, în  acelaşi timp.

La fel de importantă ca validitatea Tainelor este curăţirea şi luminarea inimii, şi proslăvirea (îndumnezeirea) din timpul acestei vieţi, care reprezintă realitatea esenţială a Tainelor şi a participării la ele. (…)

1 Părintele Dumitru Stăniloae / Numărul Tainelor, raporturile între ele şi problema validităţii lor în afara Bisericii în rev. „Ortodoxia” din anul 1956/2.

S-ar părea că ortodocşii ar putea, în mod legitim şi smerit, să dorească şi să nădăjduiască, din dragoste, ca Tainele Latine şi protestante să fie cu adevărat valide şi lucrătoare, însă lasă această problema în mâinile Domnului. Dar a le declara valide,

1) când Latinii nu acceptă îndumnezeirea (theosis) din această viaţă, ca nucleu central al tradiţiei şi al succesiunii apostolice şi

2) când ei cred, în loc de aceasta, că scopul final al individului este fericirea, este, într-adevăr, ceva ciudat. (…)

Învăţăturile oficiale franko-latine asupra Tainelor au fost, din punct de vedere istoric, nu numai ne-ortodoxe, ci şi anti-ortodoxe.

În această privinţă, majoritatea protestanţilor sunt de acord în principiu cu ortodocşii, şi anume că harul mântuitor împărtăşit este necreat. Erezia Latină ce susţine că harul împărtăşit este creat nu a fost încă respinsă de Vatican.

Acordul de la Balamand a fost acceptat de reprezentanţii a nouă din cele 14 biserici Ortodoxe, dar încă nu şi de către Sinoadele acestora sau de către un Sinod Pan-Ortodox. În aceasta perioadă, Vaticanul ar putea încuraja din nou Latinii şi Uniaţii să se împărtăşească în Bisericile Ortodoxe, încurajând în acelaşi timp ortodocşii să facă la fel. Însuşi faptul că ortodocşii prezenţi la Balamand au extins recunoaşterea la toate Tainele Latine, înseamnă că s-ar putea crea cu uşurinţă impresia că singurul motiv pentru refuzul intercomuniunii şi al con-celebrării [cu romano-catolicii] este intoleranţa.

Se pare că ortodocşii de la Balamand încearcă să introducă o inovaţie referitoare la Tainele Biblice. Până acum, Bisericile Ortodoxe au acceptat de obicei în rândul lor indivizi sau biserici prin mijloacele stricteţii (acrivia) sau pogorământului (iconomia).

(a) Prin Acrivie, o persoană este primită prin botez, mirungere şi mărturisirea credinţei Ortodoxe, însoţită de respingerea greşelilor de dinainte.

(b) Prin Iconomie, o persoană este primită prin mirungere, mărturisirea credinţei Ortodoxe şi respingerea greşelilor de dinainte.

Niciuna din aceste două modalităţi de a intra în Biserică nu este, în sine, o judecată a validităţii sau a ne-validităţii sacramentelor Bisericii de origine, de vreme ce nu există Taine în afara Trupului lui Hristos. O persoană este fie un mădular al Trupului lui Hristos, prin botezul lui în Duhul, adică luminarea şi/sau proslăvirea (îndumnezeirea) în Hristos, fie este încă în stadiul de curăţire, prin botezul lui cu apă spre iertarea păcatelor şi în curs de a deveni un mădular al Trupului lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt.

Cineva poate fi un credincios întru Hristos, fără a aparţine nici uneia din aceste două categorii. Acest lucru este adevărat şi pentru ortodocşii nominali. Este la latitudinea fiecărui sinod de episcopi ortodocşi să hotărască starea fiecăruia dintre grupurile celor ce caută părtaşie în Trupul lui Hristos.

Referitor la tămăduirea prin curăţire, luminare şi îndumnezeire, nu există nici o diferenţă între Latini şi majoritatea protestanţilor, din moment ce ei nu sunt angajaţi în această tămăduire, care nu are nimic de a face cu misticismul. Lucru adevărat şi pentru ortodocşii nominali. Motivul pentru creşterea numărului celor din urmă (mai ales din vremea lui Petru cel Mare) este că profesorii facultăţilor ortodoxe nu mai cunoşteau, şi mulţi încă nu cunosc, această tradiţie Biblică/Patristică a tămăduirii şi, prin urmare, tind să copieze din lucrări ne-patristice sau ne-ortodoxe, pentru a-şi scrie manualele. Rezultatul a fost apariţia unei grup numeros de clerici care nu mai văd nicio diferenţă majoră între înţelegerea Latină şi cea Ortodoxă a Tainelor în cadrul Trupului lui Hristos.

Întrebarea fundamentală care se pune este clară:

Este dogma

1) o protecţie împotriva ipotezelor falşilor tămăduitori şi

2) o călăuză către tămăduirea oferită de curăţire şi luminarea inimii şi îndumnezeire (theosis), sau nu?

«Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.» (I Cor. 11:28-30).

Cu alte cuvinte, cineva se cercetează pe sine pentru a vedea dacă este un mădular al Trupului lui Hristos aflat în starea de luminare (…).

Altfel, el se împărtăşeşte din pâine şi din pahar «cu nevrednicie» (I Cor. 11:27). într-o astfel de situaţie, acela este încă «neputincios» sau «bolnav» şi chiar «mort» duhovniceşte (I Cor. 11:30), de ex. nu ia parte întru învierea persoanei lăuntrice şi astfel încă nu se împărtăşeşte la Euharistie spre viaţa în Hristos, ci mai degrabă spre judecată. «Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea» (I Cor. 11:31-32). în stările de luminare şi îndumnezeire, o persoană este învăţată întru duhul ei de către însuşi Hristos. Aceasta este tămăduirea pe care Pavel o descrie în detaliu în I Cor. 12-15:11.

Nu trebuie făcută confuzie între formulări ale dogmei şi taina lui Dumnezeu.

Condamnarea ereziilor, prin formulări dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale, a fost făcută doar pentru a-l păstra pe credincios în interiorul acestei tradiţii, a tămăduirii în Hristos. Aceste formulări nu au nimic în comun cu analogia fidei şi analogia entis augustiniană şi franko- latină, adică cu speculaţiile teologice şi filosofice întemeiate pe o presupusă similaritate între creat şi necreat. Credinţa într-o asemenea similaritate a fost caracteristica de bază a ereziilor, devenind obişnuită şi printre unii ortodocşi. Singurul scop al formulărilor dogmatice este acela de a sluji la tămăduirea sufletului omenesc întru şi prin Hristos însuşi”1.

Sfântul Ilarion cel nou:

”Dacă Tainele sunt lucrătoare în afara Bisericii Celei Una a lui Hristos, dacă plinătatea vieţii bisericeşti în har nu este limitată la hotarele Bisericii, atunci există mai multe «biserici» şi «nu semi-biserici», atunci articolul nouă  din Crez […şi întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică…] trebuie lepădat. Nu pot exista nici un fel de «biserici» nedepline. (…) Dacă recunoaşterea eficienţei ierarhiei latine şi a ritualurilor ei religioase nu contrazice adevărul unităţii creştine, atunci trebuie, silit de conştiinţă, să intru de îndată în comuniune cu latinii. (…)Nu, adevărul unităţii bisericeşti nu recunoaşte harul Tainelor administrate înlăuntrul comunităţilor exţrabisericești. Este imposibil să împaci unitatea Bisericii cu validitatea Tainelor extra-eclesiale”2.

Părintele Sofronie Saharov:

”Aş vrea să spun aici ceva despre faptul că în vremea de acum o mare parte a Creştinismului din lume înclină a primi una din cele mai primejdioase erezii, ce pretinde că în zilele noastre nu mai este o singură biserică care să fi păstrat deplin adevărul învăţăturii lui Hristos, care stăpâneşte deplin cunoaşterea tainei sfintei vieţi harice în privinţa moralei- nevoinţei, erezie care socoteşte că multe din «bisericile» care se numesc ale lui Hristos au har egal, şi deci trebuie să se facă o unire a «bisericilor» într-un oarecare program de obşte al tuturor.

    Mi-am îndreptat cuvântul către cele de mai sus numai pentru a-ţi spune că mult aş dori (şi mă rog lui Dumnezeu) să nu te laşi înşelat de ele, ci să fii adânc convins în inimă şi în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învăţătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deţine deplinătatea cunoaşterii şi a harului şi este negreşalnică.

Că ceea ce unora li se pare a fi nedeplinătate a învăţăturii nu este altceva decât nesecată şi nemărginită bogăţie a ei, care lasă încă putinţa unei elaborări științţifice, ceea ce însă nicidecum nu contrazice cele spuse mai sus în privinţa faptului că deţine deplinătatea cunoaşterii. Cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învăţăturii Bisericii, nu pot fi supuse niciunei schimbări, toată elaborarea ştiinţifică ce urmează trebuind neapărat să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire şi de învăţătura Bisericii Soborniceşti a toată lumea”3.

Părintele Ioannis Romanidis:

„Doctrinele franko-latine despre sacramente (taine) şi harul creat sunt întemeiate pe Hristologia lui Augustin şi pe căutarea acestuia după fericirea neo-platonică. El a respins, fără să ştie, identificarea lui Hristos cu îngerul vechi testamentar al lui Dumnezeu, Cel Ce este, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov Care I-a apărut lui Moise în tufişul ce ardea, şi împăratul Slavei, Domnul Savaot, Pantocratorul, şi îngerul de Mare Sfat Care s-a arătat prorocilor Vechiului Testament, identitate definită la primul şi cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Augustin a fost îndrumat greşit să creadă că această identificare a fost doar învăţătura ereticilor arieni.

El nu a ştiut ca aceasta a fost şi învăţătura Părinţilor de la cel dintâi şi cel de-al doilea Sinod Ecumenic.

În timp ce arienii şi eunomienii credeau că acest Domn şi înger al Slavei a fost creat de Dumnezeu, Părinţii Ortodocşi ştiau, din propria lor proslăvire întru Hristos şi din Biblie, că El este Fiul necreat al lui Dumnezeu şi de o fiinţă cu Tatăl Său. La această necunoaştere a identificării lui Hristos cu împăratul Slavei vechi-testamentar, Augustin a mai adăugat şi căutarea sa personală după fericirea neo-platonică, care nu are nimic de a face cu proslăvirea dumnezeiască a apostolilor şi prorocilor.

‘ Acordul ortodocşi – Vatican Balamand, Liban, iunie 1993, de Ioannis S. Romanidis Publicat în Theologia – Periodicul Bisericii Greciei, Vol. VI 1993, Nr. 4, pp. 570-580.

*    Arohbishop Hilarion (Troitsky), The Unity of the Church and the World Conference of

Christian Communities [ Unitatea Bisericii şi Conferinţa mondială a comunităţilor creştine] Montreal: Monastery Press, 1975)

Arhimandritul Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos către D. Balfour, nr. 11, Reîntregirea, Alba lulia, 2006, pp. 158-160.

Augustin este părintele învăţăturii ciudate a franko-latinilor, conform căreia Dumnezeu aduce la existenţă creaturi pentru a fi văzute şi auzite de proroci şi de apostoli, şi pe care El le trece înapoi în inexistenţă, după fiecare revelaţie anume. Astfel, înainte-menţionatul înger al lui Dumnezeu vechi testamentar şi focul din tufişul ce ardea, stâlpul de foc şi norul, pasărea de la botezul lui Hristos, slava şi legea lui Dumnezeu din ambele Testamente, şi chiar limbile de foc de la Rusalii, se presupune că au fost aduse toate la existenţă şi apoi scoase din existenţă. Cu alte cuvinte, simbolurile lingvistice folosite de cei ce au scris Biblia pentru a indica proslăvirile/revelaţiile şi lucrarea harului lui Dumnezeu sunt transformate în creaturi vremelnice, care intră şi ies din existenţă. Intr-adevăr, pentru franko-latini aceasta se presupune a fi cea mai joasă forma de revelaţie, care este înlocuită de revelaţiile divine făcute direct intelectului.

Aceasta a fost învăţătura lui Varlaam din Calabria, care venise din Apus, devenind ortodox fără a cunoaşte credinţa Bisericii în aceste probleme.

După dispute cu monahii ortodocşi, apărând aceste poziţii franko-latine, învăţăturile sale au fost osândite la Sinodul Ecumenic al nouălea, de la Constantinopol, din 1341 [Sinoadele palamite]. Puţin mai târziu, a devenit cunoscut faptul că învăţăturile sale erau de fapt originalităţile lui Augustin, urmate de către întreaga Biserica Franko-latina. Este vădit faptul că din această pricină, şi nu doar din cauza lui «Filioque», a fost aşezat Augustin la marginea autorităţii patristice. În contrast, Biserica serbează praznicul Sfântul Grigorie Palama în a doua Duminică a Postului Mare, ca a doua Duminică a Ortodoxiei, pentru rolul covârşitor avut împotriva ereziilor franko-latine ale lui Varlaam şi cu scopul de a-i ocroti pe credincioşi în drumul lor spre harul necreat, prin curăţirea, luminarea şi proslăvirea lor întru Hristos.

Astfel, ei devin dumnezei prin har, şi îl văd pe Dumnezeu în logosul Lui întrupat şi prin Sfântul Duh1“.

Avem pe Maica Domnului, avem înger păzitor, avem conştiinţă, putem deveni dumnezei după har.

Orice clipă poate fi un timp grozav de important pentru mântuirea noastră şi dacă nu trăim clipa prezentă nu o trăim nici pe următoarea şi aşa mai departe. Fiţi atenţi la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenţi şi mântuirea poate fi pierdută! Trăieşti momentul ca să repari trecutul și ca să câştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi. Lăsaţi viitorul să-şi rezolve singur problemele! Tu trăieşte momentul acesta cum trebuie și lasă în seama lui Dumnezeu viaţa ta.

Deci prezenţă continuă, nu mă refer la nevoinţe ci să ardă inima în noi cu orice chip. E singurul timp pe care îl avem, fiind considerat cel mai mare dar de la Dumnezeu faptul că trăim.

Ce zici, frate creştine? Te prinzi să te sileşti la o alergare atât de salvatoare şi la o ajungere atât de lăudată de nesfârşitele cete îngereşti şi să vezi slava Maicii Domnului care, neştiută de tine, te-a plâns și te-a ocrotit, şi-n cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise, te va încununa ca pe un biruitor, Hristos Dumnezeu? Cu adevărat spune Sfântul Apostol Pavel că: „nu sunt vrednice pătimirile vremii de  acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Rom 8,18). Şi sfârşitul filozofiei este să ştii că trebuie să crezi şi să ştii să mori liniştit.

”Cu iubire veşnică te-am iubit pe tine” (Ier 31,3), zice Dumnezeu prin gura Proorocului. Frate dragă, Dumnezeu din iubire te-a ales…

Ți-a dat viaţă şi te-a aşezat în lumea aceasta. Toţi cu care trăieşti sunt aleșii Lui, pe care îi iubeşte şi îi apără. Sunt lângă tine, ca laolaltă să vă iubiţi şi prin aceasta se vor vedea teama şi iubirea de Dumnezeu. Cerul şi pământul şi toate fiinţele strigă neîncetat că iubesc pe  Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, munţii, izvoarele, florile şi toată făptura se pare că strigă: „Iubiţi pe Dumnezeu, iubiţi opera lui Dumnezeu!” Ce zici de toate astea? Crezi şi nu-L iubeşti? Te poţi gândi să iubeşti pe altcineva mai mult decât pe Hristos? Şi totuşi, iată, tu îi vorbeşti de rău pe cei pentru care Domnul S-a jertfit să le dovedească că-i iubeşte şi cine îi loveşte, ÎI jignesc şi pe răscumpărătorul lor.

‘ Acordul ortodocşi – Vatican Balamand, Liban, iunie 1993, de Ioannis S. Romanidis. Publicat în Theologia – Periodicul Bisericii Greciei, Voi. VI 1993, Nr. 4, pp. 570-580.

Gândurile noastre, mai degrabă să se îndrepte spre facerea lumii, spre blestemata cădere în păcat, spre răscumpărarea noastră veşnicii de către Hristos pe Cruce, de care facă Domnul să avem parte, străduindu-ne să iubim pe toată lumea, oricum ar fi, că toţi sunt făcuţi frumoşi singur numai pentru Dumnezeu – El face orice ca tu să te mântuieşti. Ne-a făcut singur numai pentru El. Să fim întru fericire veşnică cu El. Dar într-o fericire Divină, nu într-o fericire raţională cum cred oamenii. Oamenii nu-şi dau seama cât de scump e timpul pe care-l trăiesc.

Dumnezeu ne-a lăsat voinţă liberă (Ioan 3, 16). Nu suntem predestinaţi: „Asta se mântuieşte, aceştia nu se mântuiesc, că vreau Eu aşa!” (I Tim 2,4).

Iisus Hristos ştia că Iuda o să-L trădeze (Ioan 13, 21). Şi pentru că era iubitor de argint, i-a dat punga să-l liniştească (Ioan 12,6), să-l scape de gândul ăsta de a avea, că bogăţia nenorocită l-a ispitit să-L vândă. Însă a biruit mai mult diavolul. Dar Mântuitorul căuta să-l scape, să-l uşureze pe Iuda. Şi fără discuţie că ar fi fost iertat şi Iuda, dar era posedat de diavol prea adânc şi s-a dus şi s-a spânzurat. Trădarea lui Iuda a confirmat mai mult ca orice Dumnezeirea lui Hristos, dovadă că a terminat-o la ştreang. Vedeţi ce vremuri sunt acum, a apărut „evanghelia lui Iuda!”- cel ce s-a spânzurat a ajuns „evanghelist!” Dacă s-ar fi pocăit, poate chiar că ajungea!

La Dumnezeu nu există predestinaţie. El vrea să se mântuiască toată lumea. Că ştie dinainte ce se va întâmpla, asta-i altceva.

Şi face orice ca tu să nu cazi în ispite. Dar te-a orientat şi pe tine. Ţi-a dat minte, ţi-a dat înţelepciune, ţi-a dat conştiinţă. Dacă eşti într-o încurcătură, te duci şi întrebi. Vasăzică, cunoaştem o conduită a mersului vertical al vieţii noastre. Că nu ne trebuie atât picioare bune cât ne trebuie aripi puternice! Că se zboară în sus. Deci nu e vinovat El de pierderea vieţii noastre. Că dacă n-ar fi voinţa liberă… Nu suntem nimic în cele ce mişcăm şi noi. Numai harul iubirii lui Hristos ne mişcă cu voinţa noastră şi ne dă cinstea ce pretindem că e a noastră.

Să nu se înţeleagă că lupta e ca tu să te desăvârşeşti în a nu păcătui numai! Pentru că este niţică îndrăzneală şi nu este smerenie. Trebuie să consideri că te ajută harul lui Dumnezeu şi dacă eşti ceva, eşti numai cu harul lui Dumnezeu. Iată cum am ajuns la cuvântul spus de către Mântuitorul Sfântului Siluan: „Ţine-ţi mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!” 

Nu ne pot mântui faptele noastre, deci avem motive de smerenie continuă şi autentică. Nu o smerenie raţionalizată: o smerită smerenie!

Bineînțeles că numai cu faptele noastre nu ne putem mântui. Dar faptul că vrem să ne mântuim şi luptăm aici, ne ajută harul lui Dumnezeu: Dai voinţă, iei puterel Dar dai voinţă?

Din punct de vedere al unei intuiţii de mare fineţe, dacă te găseşte moartea, bunăoară, într-o preocupare de virtute, frumoasă, în aceea te vei mântui, bineînţeles, şi în toată veşnicia ta vei evolua în sensul în care ai murit.

Iubite frate, care eşti stăpânit de îmbuibarea pântecelui, crezi că nu va veni vremea la o întraripare duhovnicească şi aripile, fiind întinse, nu vor putea zbura din cauza nemiloasei lăcomii a pântecelui?

Nu te poate obliga nimeni să duci o viaţă de mare ascet care, după unii, pare o nebunie, ea fiind de fapt o sfântă nebunie, dar ai putea spune de la câte lucruri bune te-ai lipsit în preocuparea de azi, ca o ființă aleasă cu nume mare şi frumos, ţinând cont de subţietatea sufletului în rugăciuni, meditaţii, dăruiri şi multe altele, pentru a realiza armonie cu cei cu care trăieşti?

Deci, „ori abdici plăcerile păcătoase şi vei câştiga viaţa de veci,” pe care să ne-o adăugăm în fiecare zi, ori trăieşte îngreuiat de patimi, care te duc la nesimţire, spre o veşnicie neagră. Alege, iubite frate!

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, -2001, p. 241.

Alte articole găsiţi aici.

Părintele Arsenie Papacioc, Dezvăluirea nuanţelor deosebirii duhurilor din viaţa noastră în Hristos

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here