Rugăciunea către Iisus Hristos se îndreaptă de către minte către Iisus Hristos aflat de la Botez în inimă, ca în centrul persoanei umane capabilă de o simţire tot mai vie a prezenţei Lui. Pentru această rugăciune inima nu e un loc gol, ci are pe Hristos în ea.
Se numeşte „rugăciunea minţii” pentru că năzuieşte să nu mai aibă nimic altceva în minte în vremea ce o face. Şi ea se îndreaptă spre Iisus Hristos, aflat în inimă pentru a o face să-şi actualizeze o simţire cât mai intensă a prezenţei Lui, amintindu-i de această prezenţă a Lui în ea. Rugăciunea îi cere Lui în mod principal să facă inima să-I simtă prezenţa Lui.
Temeiul pentru credinţa că Iisus Hristos se află de la Botez în inimă îl avem în cuvântul Sf. Apostol Pavel.
„Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27) sau „Hristos să se sălăşluiască în inimile voastre” (Ef. 3, 17) etc. Dar şi în cuvintele Domnului Hristos către Tatăl: „Eu întru ei şi Tu întru mine” (În 7, 13); sau: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el… (Ioan 14, 23).
Dar aceasta nu înseamnă o confundare între Hristos şi cel în care locuieşte El. De aceea nici rugăciunea celui din urmă nu se adresează către sine însuşi. Aceasta nici n-ar mai fi propriu zis rugăciune. Confuzia aceasta o fac cei ce confundă persoanele într-o unică esenţă sub influenţa vreuneia din religiile orientale panteiste, care nu cunosc decât esenţa lumii acesteia, cu toate insuficienţele ei, în sens panteist. Ceea ce practică aceia este doar o metodă prin care încearcă să pună în valoare unele din puterile esenţei unice care le este proprie şi lor.
Rugăciune nu poate fi nici aceea îndreptată spre un „Iisus” care nu e şi Hristos, sau Dumnezeu, un Iisus asemenea unui proroc din Vechiul Testament.
Numai unul Iisus Hristos care e o persoană dumnezeiască, infinit superioară lumii create de ea din nimic, având viaţa prin ea însăşi, deci fără început şi fără sfârşit. Acesta este sensul persoanei către care se îndreptează rugăciunea credinciosului creştin.
Şi acest sens e precizat stăruitor prin toate cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. I se spune întâi „Doamne”, arătându-L că stăpân peste toate. Aşa I se adresau încă Apostolii cercetându-l ca Dumnezeu. Vom da câteva exemple, Apostolul Petru îi zice: „Doamne oare Tu să-mi speli mie picioarele” (Ioan 13, 6). Toma îi spune: „Doamne, nu ştim unde Te duci; Şi cum putem şti calea?” (Ioan 14, 5). Cu atât mai mult îl numeşte astfel acelaşi Apostol după Înviere: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28).
La rugăciune I se spune nu numai „Iisuse” ci „Iisuse Hristoase”, „Fiul lui Dumnezeu” contrar iudeilor care nu voiau să-L admită că atare. Arhiereul Caiafa Îi spune: „Jură-te pe Dumnezeul cel viu, că ne spui nouă că eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 26, 63).
În continuare în această rugăciune se cere lui Iisus Hristos „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Aceasta iarăşi îl prezintă pe Hristos ca Dumnezeu. De aceea această cerere nu i-o pot adresa nici practicanţii metodei care socotesc că se pot întări prin propriile puteri, nici grupările care refuză indirect să-L considere pe Hristos ca Dumnezeu.
Şi ce-şi poate da omul folosindu-se de fondul esenţei sale, fie că e văzut în persoana proprie, fie în al altora, purtător al numelui Iisus, sau al altui „iniţiat” sau al vreunui proroc?
Îl poate scăpa de slăbiciunile legate de lumea aceasta? Il poate scăpa de moarte prin înviere şi viaţă de veci?
Îl poate scăpa de nonsensul unei existenţe supusă mizeriilor şi morţii, de care suferă lumea aceasta?
Iată cum întreg textul rugăciunii creştine adresată lui Iisus Hristos ca lui Dumnezeu personal făcut din iubire, frate cu oamenii, are un rost pe care nu-l poate avea practicarea unei metode care confundă pe Iisus cu o esenţă neputincioasă sau o rugăciune adresată unui Iisus egal cu un proroc.
Şi rostirea rugăciunii a fost legată de unii din practicanţii ei cu respiraţia. Aceasta pentru a nu lăsa nicio clipă pe cel ce o rosteşte lipsit de ea. Aflăm în texte creştine foarte vechi recomandarea să ne unim gândul la Iisus Hristos cu fiecare respiraţie a noastră.
