Rugăciunea şi felurile ei

0
729

rugaciunea “Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai deosebite” (Filocalia, vol. 1, Sfântul Marcu Ascetul, p. 232).

 Mai înainte de a începe acest cuvânt, silinţa gândului mă face a cere iertare tuturor celor ce veţi asculta cele ce urmează, de vreme ce eu păcătosul, nevrednicul şi nelucrătorul a toată fapta bună, dar mai ales al sfinţitei rugăciuni, am îndrăzneala de a vorbi despre cele ce nu mi-am agonisit prin lucrare, asemănându-mă prin aceasta unui pictor neiscusit, care încearcă să zugrăvească o icoană mai presus de puterea şi priceperea lui. Cugetând însă că şi a tăcea despre cele bune este un păcat şi a ascunde cele împrumutate de la Sfinţii Părinţi aduce pagubă celor râvnitori după cunoştinţa duhovnicească, m-am gândit să vorbesc ceva în legătură cu rugăciunea. Mai întâi, şi pe scurt, vom aminti ce este rugăciunea, apoi câte sunt felurile ei, după lucrare, iar la sfârşit voi spune ceva despre treapta întâi a rugăciunii, sau rugăciunea făcută cu gura.

La întrebarea “ce este rugăciunea?”, Sfântul Ioan Scărarul răspunde: “Rugăciunea, după calitatea sa, este petrecerea şi unirea omului cu Dumnezeu. Iar după lucrare, este întărirea inimii, împăcare cu Dumnezeu, maică şi, totodată, fiică a lacrimilor, pod peste ispite; zidul care ne apără de necazuri, sfărâmarea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor celor fară de trup, veselia viitoare, sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, nimicirea întristării, bogăţia monahilor, comoara celor ce se liniştesc, îmblânzirea mâniei, oglinda sporirii duhovniceşti, descoperirea aşezării sufleteşti, prevestitoarea răsplătirilor viitoare, semnul slavei” {Scara, Cuv. 28, p. 307).  După alt cuvios, rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu, vlăstarul blândeţii, rodul bucuriei şi al mulţumirii, alungarea întristărilor şi a descurajării, urcuşul minţii către Dumnezeu, lucrare demnă de vrednicia minţii, sau întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei (Filocalia, voi. 1, Evagrie Monahul, C. 3 şi C. 14, 15, 16, 36, p. 76-79). Dumnezeiescul Părinte Marcu Ascetul zice că “rugăciunea este maica tuturor virtuţilor” (Filocalia, voi. 1, Despre legea duhovnicească, C. 35, p. 252).

Felurile rugăciunii sunt următoarele: rugăciunea vorbită, rugăciunea minţii, rugăciunea minţii din inimă, rugăciunea inimii sau de sine mişcătoare, rugăciunea văzătoare sau contemplativă, rugăciunea curată, rugăciunea duhovnicească, adică rugăciunea în extaz ce trece dincolo de hotarele cunoştinţei (Sbornic, 2, p. 183).

Aceste feluri de rugăciuni nimeni nu le poate separa una de alta, căci trecerea de la una la alta se face pe nesimţite, organic, după cum un copil devine cu timpul adolescent, după aceea tânăr, apoi în vârstă şi aşa mai departe, fară să ştie omul în ce timp a trecut peste aceste vârste ale sale.

 Deoarece primul fel de rugăciune este rugăciunea cea mai de jos, adică rugăciunea vorbită, sau rugăciunea gurii, a limbii şi a buzelor, în cele ce urmează vom vorbi, pe scurt, despre acest fel de rugăciune pe care o putem numi început de rugăciune. Rugăciunea vorbită, dacă a intrat în înţelegerea minţii, este şi rămâne treapta cea mai de jos a rugăciunii sau, mai bine zis, după Sfântul Grigorie de Nyssa, ea este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii (Vezi Comentariu la viaţa lui Moise). Fiindcă totuşi se numeşte rugăciune, ea are temeiurile sale în Sfânta Scriptură. Astfel, Duhul Sfânt zice; Cu glasul meu către Domnul am strigat (Psalm 141, 1); Şi L-am înălţat pe El sub limba mea şi în alt loc: Aduceţi Domnului roadă buzelor voastre (Romani 10, 13; 8, 15; Galateni 4, 6; Psalm 16, 1 ş. a.).

Aceste mărturii ale Sfintei Scripturi ne vorbesc despre rugăciunea gurii sau a glasului. Dacă am fi mulţumiţi să rămânem numai cu această rugăciune în viaţă, atunci ar însemna că ne hotărâm să stăm pe treapta cea mai de jos a rugăciunii şi să avem pomenirea lui Dumnezeu numai în gură şi pe limba noastră, iar cu mintea şi cu inima să ne aflăm departe de El, după cum spune proorocul: Aproape este de Mine poporul acesta, cu gura sa şi cu buzele sale Mă cinsteşte, iar cu inima lor departe sunt de Mine (Isaia 29, 13). Totuşi, nici această rugăciune a buzelor şi a gurii nu este de lăsat, deoarece prin ea învăţăm mai întâi a ne ruga şi a slăvi pe Dumnezeu, ea fiind începutul rugăciunii. După cum nici un lucru nu este fară început, afară de Cel ce pe toate le-a făcut, tot astfel şi rugăciunea are un început. Acest fel de rugăciune a buzelor şi a limbii  este slavoslovie şi rugăciune către Dumnezeu, care se face prin cântarea de psalmi, de tropare, canoane sau alte rugăciunii care se află scrise în Ceaslov, ! Acatistier şi alte cărţi de slujbă.

Aceste rugăciuni sunt o rânduială şi început de rugăciune ce se potriveşte începătorilor, după mărturia Sfinţilor Părinţi. De aceea, a rămâne la această rânduială de rugăciune care se face numai cu gura, cu limba şi cu buzele şi a nu ne sili să învăţăm să ne rugăm cu mintea şi cu inima este o mare greşeală  şi o mare pagubă duhovnicească pentru sufletele noastre şi, totodată, o abatere de la lucrarea dreaptă a rugăciunii.

Într-adevăr, dumnezeieştii Părinţi, ţinând seama de neputinţele celor ce  intră în monahism, le rânduiesc acestora ca, împreună cu lucrarea poruncilor lui I Hristos, să ia parte la cântarea îndelungată a psalmilor, a canoanelor şi a troparelor statornicite de Duhul Sfânt spre slavoslovia lui Dumnezeu în Biserică şi ca pravilă de chilie.

Această rânduială a rugăciunii din afară ne este lăsată de la Sfinţii j Părinţi numai pentru un timp, din pricina neputinţei şi prunciei noastre în cele duhovniceşti şi apoi, treptat, să trecem la treapta lucrării minţii, iar nu să petrecem în rugăciunea cântată până în sfârşit. Sfântul Grigorie Sinaitui zice: “Ce este mai copilăros decât faptul că rostim cu gura rugăciuni, ne lăsăm ademeniţi de o părere plină de bucurie, gândind despre noi că facem ceva mare, măgulin-du-ne numai prin cantitate şi hrănind prin aceasta pe fariseul nostru cel dinăuntru?”. Sfântul Macarie cel Mare, Egipteanul, depărtându-se de această neputinţă trupească şi arătând slăbiciunea acestei lucrări, zice: “După felul nostru de viaţă şi cântarea noastră să fie îngerească, iar nu trupească (cap. 67). Căci, zice în continuare Sfântul Grigorie, dacă ne este îngăduit să cântăm cu glasul, apoi pentru lenevirea şi necunoaşterea noastră s-a făcut această îngăduinţă, cu 1 scopul ca noi să ne ridicăm până la adevărata rugăciune” (Sbornic 2, p. 186).

Numai această cântare cu gura şi cu glasul din afară nu poate elibera pe  om de patimile cele dinăuntru, după cum vedem în Pateric, unde un bătrân zice către un frate: “Dacă lucrarea dinăuntru, după Dumnezeu, nu-i va ajuta omului, I atunci în zadar se osteneşte în cele din afară”. Acelaşi lucru îl arată şi Sfântul  Isihie Sinaitui, zicând: “Dacă omul nu face voia lui Dumnezeu şi legea Lui înăuntrul pântecelui său, adică înăuntrul inimii sale, atunci nici în afară nu le va împlini cu uşurinţă” (Filocalia, voi. 4, C. 71, p. 85).

 Este adevărat şi faptul că orice lucrare va face omul spre slava lui Dumnezeu, aceasta este şi are putere de laudă lui Dumnezeu, după cum zice Marele Vasile în tâlcuirea psalmului 118, la versetul: Gura mea am deschis şi am tras duh (v. 131). El, arătând despre gura omului lăuntric prin care omul primeşte cuvântul lui Dumnezeu, cel de viaţă făcător, ca pe o pâine ce se pogoară din cer, zice astfel: “Chiar şi un singur gând despre Dumnezeu, răsărit şi întărit în mintea noastră, el totdeauna vine de la Dumnezeu în suflete”. Apoi zice: “Cel cu grijă sfântă poate, după Apostolul, să le facă toate spre slava lui Dumnezeu, fiindcă fiecare lucru, fiecare cuvânt şi fiecare mişcare a minţii are putere de laudă. De aceea, dreptul de mănâncă sau bea, sau altceva de face, toate acestea le face spre slava lui Dumnezeu” (citat din Viaţa şi scrierile Stareţului Paisie, ed. 1847, p. 214).

Dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul, vorbind despre acest lucru, zice:

“Sfinţii Părinţi aveau obiceiul ca toate mişcările cele bune şi lucrările duhovniceşti să le numească cu numele rugăciunii. Şi nu numai acestea, ci şi lucrările cele bune, de asemenea, aveau obiceiul de a le socoti ca rugăciune toţi cei luminaţi cu cunoştinţa” (Cuv. 32, Mănăstirea Neamţ, 1819, p. 168). în alt loc, acelaşi Sfânt Isaac, zice: “Este cu cuviinţă să cunoaştem, iubiţilor, cum că toată grija minţii celei bune întru Dumnezeu şi toată cugetarea celor duhovniceşti se hotărăşte ca rugăciune şi înăuntrul numelui acesteia se cuprinde, ori de ai zice de vorbiri, de citiri, ori de glasuri ale gurii spre slavoslovia lui Dumnezeu, ori grija cea cu mâhnire întru Domnul, ori închinăciunile trupului, ori cântarea de psalmi, prin cuvântare de psalmi, prin cuvântare de stihuri, ori altele din celelalte prin care se face învăţătura rugăciunii celei curate” (Cuv. 35, p. 188).

Aşadar, părinţilor şi fraţilor, vedem clar, atât din învăţătura Marelui Vasile, cât şi din cea a Sfântului Isaac Şirul, că este şi o rugăciune prin fapte, sau, cu un cuvânt de actualitate, prin activitate, când omul se află lucrând fie cu mintea, fie cu gura, fie cu trupul, orice fel de faptă bună spre slava şi plăcerea lui Dumnezeu. Toate aceste fapte bune amintite mai sus se consideră mai mult rugăciune din afară şi mai puţin dinăuntru, prin care omul slăveşte cu mintea şi cu inima pe Dumnezeu, şi cu care cei mai râvnitori şi iubitori de Dumnezeu se silesc spre a ajunge să se unească mai strâns şi desăvârşit cu El. Sfântul Serafim de Sarov, arătând că în lucrarea faptelor bune din afară intră şi rugăciunea vorbită, zice astfel: “Calea vieţii celei lucrătoare o alcătuieşte postul, înfrânarea, privegherea, îngenuncherea, rugăciunea gurii şi celelalte nevoinţe trupeşti. Acestea alcătuiesc calea cea strâmtă şi cu scârbe care, după cuvântul lui Dumnezeu, duc pe om la viaţa veşnică” (Matei 7, 14; Sbornic, 2, p. 179). Apoi, arătând că de la această viaţă lucrătoare din afară, a faptelor bune şi a rugăciunii celei mai de jos, omul păşeşte pe treapta vieţii contemplative şi înalte, zice: “Fiecare om care doreşte să petreacă viaţă duhovnicească, trebuie să înceapă de la viaţa cea lucrătoare şi pe urmă să ajungă la cea contemplativă cu mintea” (Sbornic, p. 179).

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here