Prin rugăciune, făptura pământească își poate face auzită vocea până la cer

0
152
rugăciuneaDacă rugăciunea creștină e respirația naturii noastre îndumnezeite, atunci nu-i putem da decât definiții aproximative, scoase din experiența omenească. Natura ei profundă și chiar posibilitatea ei de a fi nu se descoperă decât celui ce pătrunde în sanctuarul ei.

„Definițiile”, care sunt fructul acestei experiențe, nu descriu decât un aspect parțial al ei. Maestru incontestabil în definiții date realităților duhovnicești, Sfântul Ioan Scărarul își începe cuvântul său despre rugăciune astfel: „Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susținătoarea lumii.

Este împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor și fiica lor; ispășirea păcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în fața necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor ființelor netrupești; veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuților, pricinuitoarea harismelor; sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții; securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării; bogăția monahilor, vistieria sihaștrilor, micșorarea mâniei; oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru; descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului judecății viitoare”.

Trei definiții au devenit însă faimoase în tradiția creștină: cerere către Dumnezeu, înălțarea minții și convorbirea cu Dumnezeu.

Comunicare a omului cu Dumnezeu, rugăciunea îmbracă întâi de toate aspectul unei „cereri de la Dumnezeu a bunurilor cuvenite”. Cei vechi evocau deja „înălțarea minții spre Dumnezeu”, definiție reluată de Evagrie Ponticul. Această înălțare e concepută ca un urcuș. „Mintea nu poate vedea, dacă nu ajunge în vârful muntelui: muntele duhovnicesc e cunoașterea Sfintei Treimi; vârful său e cu anevoie de atins”. Și este un urcuș al minții, adică a părții superioare a ființei noastre, potrivit sfatului: „Să ai în rugăciunea ta ochiul neîmprăștiat și, lepădându-te de trupul și sufletul tău, trăiește după minte”.

Pentru că ne ridicăm spre Dumnezeu care este Tatăl, acest urcuș nu se limitează doar la o simplă „vedere” în sens platonician; el devine „o convorbire (homilia) a minții cu Dumnezeu”. „Homilia” și echivalentul ei latin „conversatio” desemnează un lucru în același timp mai vast și mai profund decât cuvintele, chiar și cele interioare: reuniunea, legătura obișnuită, frecventarea asiduă. Sfântul Ioan Damaschin unește aceste aspecte în formula sa reluată ulterior de mulți alții: „Rugăciunea e înălțarea minții spre Dumnezeu sau cererea de la Dumnezeu a bunurilor cuvenite”.

Pentru a evita riscul intelectualismului platonician, „mintea”, organul acestei înălțări, a trebuit să fie explicat, adaptat sau înlocuit prin „inimă”, pentru a desemna totalitatea persoanei umane spiritualizate. Pe lângă aceasta se va încerca și o explicitare a ceea ce îndrăznim să cerem lui Dumnezeu Tatăl, izvorul bunătății, și a modului în care omul, făptură pământească, își poate face auzit glasul său până la cer.

Spiritualitatea Răsăritului Creștin – Rugăciunea, Tomas Spidlik

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here