Rugăciunea personală nu se opune nicidecum liturghiei comunitare

0
185
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Rugăciunea personalăDespre Rugăciunea personală

Mântuirea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o în Iisus Hristos ne este accesibilă în Biserică şi prin Biserică. Intreaga viaţă a comunităţii şi viaţa personală a fiecărui creştin sunt astfel determinate de faptul istoric al morţii şi Învierii lui Hristos. Din această Înviere ne împărătăşim prin Botez şi o comemorăm în Euharistie. În sfârşit, ea defineşte canonul rugăciunii noastre.

Liturghia în viaţa Bisericii Ortodoxe este mereu vie, dramatică şi a slujit drept unic refugiu întregii teologii şi întregii vieţi eclasiale în timpul secolelor grele, dovedindu-se capabilă să păstreze esenţa mesajului creştin. Oricare ar fi epoca şi condiţiile în care trăieşte, creştinul ortodox va avea conştiinţa că, intrând în Biserică, va găsi cerul coborât pe pământ, împărăţia lui Dumnezeu actualizată, va şti că Hristos este acolo în comuniunea sacramentală cu Trupul şi Sângele Său, în Evanghelia citită de preot, în rugăciunea Bisericii.

Rugăciunea personală nu intra in conflict cu liturghia comunitara.

Această concepţie sacramentală a vieţii creştine a fost mereu prezentă în istoria spiritualităţii ortodoxe. Tendinţele pietăţii celei mai individualiste s-au integrat astfel într-un ansamblu coerent. Rugăciunea personală nu se opune nicidecum liturghiei comunitare. E mai cu seamă cazul isihasmului. Această şcoală mistică ce-şi are începutul la Părinţii pustiei şi care a jucat un rol capital în tradiţia spirituală a Răsăritului creştin: tocmai cu prilejul discuţiilor teologice suscitate de isihasm în secolul al XIV-lea, Biserica Ortodoxă şi-a definit doctrina harului şi concepţia asupra relaţiilor dintre Dumnezeu şi om. Acest aspect doctrinar al isihasmului constituie deci elementul permanent şi normativ al unei tradiţii spirituale ale cărei metode şi aspecte practice nu au, dimpotrivă, decât o valoare relativă.

În secolul al IV-lea, îi găsim în deşerturile Siriei, Palestinei şi Egiptului, pe primii isihaşti (gr. hesychia înseamnă linişte sau contemplare), primii teologi ai rugăciunii neîncetate. Singuri cu Dumnezeu în izolarea lor, eremiţii au găsit în porunca Sf. Pavel de a se ruga neîncetat mijlocul cel mai direct de a rămâne în contact cu harul mântuirii. Unii dintre ei au practicat o psalmodiere continuă, introducând în liturghiile noastre lectia continua a psaltirii. Alţii s-au dăruit si au facut rugăciunea personală, monologica sau rugăciunea curata. Aceasta constă în repetarea unei scurte rugăciuni în care locul principal e ocupat de numele lui Dumnezeu. Invocarea constantă a acestui nume era pentru monahi mijlocul prin excelenţă de a se împărtăşi din dumnezeire. Forma însăşi a rugăciunii monologice putea varia – adesea era doar un simplu “Doamne miluieşte” -, dar invocarea trebuia să fie permanentă.

Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă, ieri şi azi

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here