Rugăciunea neîncetată

0
259

rugÎntoarcerea neîncetată a minţii şi a inimii către Dumnezeu e scopul ostenelii rugăciunii. Rugăciunea e stare a duhului. Cum să ne învrednicim a sta necontenit înaintea lui Dumnezeu în inima noastră prin rugăciune.

V-am explicat pe scurt două feluri, sau două trepte, ale rugăciunii, şi anume: rugăciunea citită, când ne rugăm lui Dumnezeu cu rugăciunile altora, şi rugăciunea noastră gândită, când ne înălţăm cu mintea spre Dumnezeu prin cugetarea la cele dumnezeieşti, prin închinarea tuturor lucrurilor noastre lui Dumnezeu şi prin desele strigări către El în inimă.

Totuşi, acestea nu-s încă totul. Există şi un al treilea fel, sau o a treia treaptă, a rugăciunii, care şi alcătuieşte rugăciunea adevărată şi către care primele două slujesc numai ca pregătire. Aceasta este necontenita întoarcere a minţii şi a inimii către Dumnezeu, însoţită de căldură lăuntrică, altfel spus de arderea duhului. Acesta este hotarul la care trebuie să ajungă rugăciunea şi scopul pe care trebuie să-l aibă în vedere fiecare om ce se osteneşte în rugăciune, ca să nu facă zadarnic lucrul acesta.

Amintiţi-vă ce se spune despre rugăciune în cuvântul lui Dumnezeu. Privegheaţi şi rugaţi-vă, spune Domnul (Mt. 26, 41). Fiţi treji, privegheaţi, învaţă Apostolul Petru (I Pt. 5, 8). Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea (Col. 4, 2); neîncetat ru-gaţi-vă (I Tes. 5,17); faceţi în toată vremea, cu duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri, porunceşte Aposto-lul Pavel (Efes. 6, 18), lămurind în alte locuri şi pricina pentru care aşa este şi aşa trebuie să fie – pentru că, spune el, viaţa noastră ascunsă este cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3, 3) şi Duhul lui Dum-nezeu viază întru noi (I Cor. 3,16), întru Care strigăm: „Avva Părinte” (Rom. 8,15).
Vă voi explica prin exemplul următor. Soarele stă în mijloc, iar în jurul lui se învârt toate planetele sistemului nostru, toate gravitează către el şi toate sunt mereu întoarse către el cu o parte a lor. Ce este soarele în lumea materială, aceea este în lumea duhovnicească Dumnezeu – Soarele Cel simţit cu mintea. Mutaţi-vă cu gândul la cer: ce veţi vedea acolo? Îngeri, care, după cuvântul Domnului, pururea văd faţa Tatălui lor Ceresc. Toate duhurile netrupeşti şi toţi sfinţii din cer sunt întorşi către Dumnezeu, către El îşi tind ochii minţii şi nu vor să se desprindă de El, da-torită nespusei fericiri care izvorăşte din această vedere a fetei lui Dumnezeu. Dar ce fac în cer îngerii şi sfinţii, aceea trebuie să ne deprindem şi noi a face pe pământ: a ne obişnui să stăm ne-contenit înaintea lui Dumnezeu, în inima noastră, prin rugăciune, la fel ca îngerii. Doar cine va
ajunge să facă asta se va face rugător adevărat. Dar cum să ne învrednicim de acest mare bine?!
Voi răspunde pe scurt astfel: trebuie să ne os-tenim în rugăciune neobosiţi, cu râvnă, cu nădejde, năzuind să ajungem, ca la un pământ al făgăduinţei, la arderea duhului întru trezvitoare luare-aminte la Dumnezeu. Osteneşte-te în rugăciune şi, rugându-te pentru toate cele cuviincioase, roagă-te mai ales pentru acest hotar al rugăciunii care este arderea duhului – şi vei primi fără îndoială ceea ce cauţi. Aşa ne încredinţează Sfântul Macarie Egipteanul, care cu adevărat a purtat osteneala rugăciunii şi a gustat osteneala ei. „Dacă nu ai rugăciune, zice el, osteneşte-te în rugăciune, şi Domnul, văzând, după osteneala ta răbdătoare în rugăciune, cu câtă osârdie pofteşti bunul ei, îţi va da ţie rugăciunea” (Omilia 19). Osteneala ţine doar până la acest hotar – iar când se va aprinde focul de care Domnul zice: foc am venit să aprind pe pământ, şi cât aş vrea să fie aprins mai degrabă (Lc. 12, 49), atunci osteneala încetează şi începe ruga uşoară, fără împiedicare, revărsătoare de bucurie.
Să nu credeţi că aici se are în vedere vreo stare foarte înaltă, de neajuns pentru mireni! Nu! Ea e, într-adevăr, o stare înaltă, dar este accesibilă tuturor. Oricine simte câteodată, nu-i aşa, în timpul rugăciunii un val de căldură şi de osârdie, când sufletul, rupându-se de toate, intră adânc în sine msuşi şi se roagă fierbinte lui Dumnezeu. Iată, această pogorâre, ca să-i zicem aşa, a duhului de rugăciune, pogorâre ce are loc câteodată, trebuie adusă la treapta de stare permanentă – şi atunci se cheamă că am ajuns la hotarul rugăciunii.
Mijlocul de a realiza aceasta este, precum am zis, osteneala în rugăciune. Când se freacă lemn de lemn, ele se încing şi iese foc. La fel şi cu sufletul: când este frecat prin osteneala rugăciunii, el dă în cele din urmă focul acesteia. Osteneala rugăciunii este alcătuită din săvârşirea cuvenită a celor două feluri de rugăciune despre care am vorbit deja, şi anume din săvârşirea evlavioasă, cu luare-aminte şi cu simţire, a pravilei noastre obişnuite şi după aceea deprinderea sufletului să se înalţe deseori către Dumnezeu prin cugetarea la cele dumnezeieşti, prin întoarcerea spre Dumnezeu a tot ceea ce lucrăm şi prin desele strigări din inimă către Dumnezeu. Ne rugăm dimineaţa şi seara: depărtarea este mare. Dacă ne vom întoarce către Dumnezeu numai atunci, cu oricâtă osârdie s-ar ruga cineva, ziua sau noaptea tot se va împrăştia, şi la vremea rugăciunii sufletul se va face iarăşi rece şi pustiu ca înainte. Chiar dacă te vei ruga din nou cu osârdie, ce folos, dacă iarăşi te vei răci şi te vei împrăştia? Asta va fi ca şi cum ai zidi şi ai dărâma, şi iar ai zidi, şi iar ai dărâma – osteneală şi doar atât. Dacă acum ne vom hotărî nu doar să săvârşim pravila de rugăciune dimineaţa şi seara, cu luare-aminte şi cu simţire, ci în afară de asta să ne mai şi exersăm zilnic în cugetarea la cele dumnezeieşti/ să întoarcem orice lucru al nostru spre slava lui Dumnezeu şi să strigăm din inimă deseori către Dumnezeu prin cuvinte scurte de rugăciune, vom umple şi acest lung răstimp dintre rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară cu dese întoarceri spre Dumnezeu, cu dese lucrări ale rugăciunii. Deşi aceasta nu va fi rugăciune neîncetată, va fi totuşi rugăciune foarte des repetată, care cu cât va fi repetată mai des, cu atât se va apropia mai mult de cea neîncetată. In orice caz, această osteneală este o treaptă neapărat trebuincioasă către aceasta din urmă.
Să presupunem că împliniţi osteneala aceasta zilnic, fără scăpări şi neobosiţi: ia vedeţi, ce trebuie să se petreacă în sufletul vostru?
Din cugetarea la cele dumnezeieşti se naşte frica de Dumnezeu, pentru că frica de Dumnezeu este în sine atingere prin gândul evlavios şi percepere prin simţire a nesfârşitelor desăvârşiri şi lucrări dumnezeieşti. Din întoarcerea tuturor lucrurilor noastre spre slava lui Dumnezeu se naşte aducerea-aminte de Dumnezeu, altfel spus umblarea înaintea lui Dumnezeu, pentru că umblarea înaintea lui Dumnezeu este aceasta: orice ai face, să-ţi aminteşti că te afli înaintea lui Dumnezeu. In fine, din desele strigări către Dumnezeu sau, altfel spus, din desele ţâşniri din inimă ale simţămintelor evlavioase faţă de dumnezeu ia naştere continua chemare caldă, lubitoare, a numelui Lui. Când sufletul este cer-cetat de acestea trei: frica de Dumnezeu, aduce-aminte de Dumnezeu sau umblarea înaintea lui Dumnezeu şi această întoarcere iubitoare a inimii către El, altfel spus alintare drăgăstoasă a preadulcelui nume al Domnului în inimă, atunci se va aprinde în inimă negreşit şi focul duhovnicesc de care vă vorbeam la început şi va aduce cu sine pace adâncă, trezvie neîncetată, priveghere lucrătoare de viată. Omul va intra atunci în starea aceasta, mai presus de care nu are nevoie să dorească vreuna pe pământ şi care este adevărata pregustare a fericitei stări care îi aşteaptă în viitor pe toţi cei mântuiţi. Aici se împlineşte cu lucrul spusa Apostolului: viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3, 3). I
Aceste trei lucruri să le şi căutaţi în osteneala rugăciunii voastre. Ele sunt plata ostenelii şi, îm-preună, cheia bisericii ascunse a împărăţiei ce-rurilor. După ce au deschis cu ele uşa, adevăraţii rugători intră înlăuntru, sunt duşi la picioarele tronului Dumnezeiesc şi se învrednicesc din partea Tatălui Ceresc de încuviinţare, de atingere şi îmbrăţişare mulţumită cărora toate oasele vor zice: „Doamne, Doamne! Cine este asemenea Ţie?” (Ps. 34, 9) Pentru aceasta să se şi roage, ostenin-du-se în rugăciunea sa, fiecare, şi pentru aceasta să suspine: când voi veni şi mă voi arăta feţei Tale, Doamne? Ca să locuiesc în casa Domnului în toate j zilele vieţii mele (Ps. 41, 2; 26, 7).
Celui ce vrea să ştie cum să se desăvârşească în acestea trei – frica de Dumnezeu, aduce-rea-aminte de Dumnezeu şi această necurmata chemare iubitoare a numelui dumnezeiesc – voi răspunde pe scurt: începe să cauţi, şi numai lucrul te va învăţa cum să găseşti; trebuie numai să te ţii de o singură lege: să înlături tot ce se face piedică în calea acestora trei, să te lipeşti cu râvnă de tot ce le ajută. Cum să faci deosebirea dintre ele, tot lucrul te va învăţa. La această indicaţie voi adăuga doar ceea ce urmează.
Când veţi începe în inima voastră să vă simţiţi cum se simte trupul înconjurat din toate părţile de căldură, sau când veţi începe să vă purtaţi aşa cum se poartă cineva în faţa unui om mare, cu frică şi cu luare-aminte, ca să nu-1 jignească cu ceva, chiar dacă acela i-a dat voie să umble şi să lucreze după placul inimii, sau veţi vedea că în sufletul vostru începeţi să simţiţi faţă de Domnul e simte mireasa fată de mirele său iubit, atunci ă ştiţi că aproape este, la uşă, Cercetătorul Cel e taină al sufletelor noastre, şi va intra, şi va cia în voi cu voi. Eu cred că şi aceste puţine semne sunt îndestulătoare pentru a-i călăuzi pe cei ce caută cu râvnă. Iar toate acestea au fost spuse cu scopul ca aceia dintre noi care au râvnă în rugăciune să Ştie care este hotarul ultim al rugăciunii şi să nu li se pară, după ce s-au ostenit puţin şi au atins puţin, că au atins totul, să nu devină delăsători din această pricină, prin însuşi acest fapt punând Pudici urcării în continuare pe treptele rugăciunii. Pe drumurile importante se pun borne kilometrice, ca cei care merg pe ele să ştie cât au străbătut deja şi cât le mai rămâne de străbătut: şi în viaţa noastră duhovnicească există nişte „borne kilometrice”, care definesc treapta desăvârşirii ei şi care sunt puse pentru ca cei care râvnesc mântuirea, ştiind până unde au ajuns şi cât mai au de mers, să nu se oprească la jumătatea drumului, rămânând din această pricină fără rodul ostenelilor lor, care poate că se află nu mai departe de al doilea sau al treilea colţ.
Voi încheia cuvântul meu cu rugăciunea osârdnică: să vă dăruiască Domnul înţelegere întru toate, ca toţi să ajungeţi la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efes. 4,13).

Ştiinţa rugăciunii, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here