Rugăciunea ne salvează din orice naufragiu

0
128

rugăciuneaRugăciunea e modul nostru de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Vorbind şi între noi, ne adresăm şi noi cereri unii altora, dar acestea sunt rugăminţi. Rugăciuni îi adresăm numai lui Dumnezeu şi celor binecuvântaţi de El a fi mijlocitori: Maicii Domnului, îngerilor şi tuturor sfinţilor.

Cuvântul presupune recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu

Cuvântul rugăciune are din cele mai vechi timpuri sens sacru, de convorbire sfântă. Are sens de recunoaştere a unei distanţe, a unei diferenţe calitative între cel ce se roagă şi Cel ce primeşte rugarea. Cuvântul presupune recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu, ca persoană. Un Dumnezeu cu care se poate dialoga, care aude şi care răspunde când vrea, cui vrea. Raspunde potrivit unor criterii cunoscute în chip absolut numai de El, dar din care o parte ne-au fost dezvăluite şi nouă prin Iisus Hristos.

Cel care se roagă crede. Cel care nu ştie de crede ori nu, dar se surprinde adresând în gând un crâmpei de rugăciune, la bucurie ori la necaz, acela crede. Dacă n-ar crede, rugăciunea ar fi o absurditate. Ar fi vorbire de unul singur, monolog fără sens sau dialog absurd. Despre cei care vorbesc fără interlocutor, zicem de obicei că nu-s în toate minţile. Pe cel ce se roagă, îl salvează de la această acuzaţie credinţa lui neîndoielnică în existenţa personală, nevăzută dar prezentă, a interlocutorului, a lui Dumnezeu.

Rugăciunea e ieşire din singurătate. Din acea singurătate existenţială, în care ne aflăm atunci când ne trezim faţă în faţă cu cosmosul lipsit de viaţă din jurul nostru, mai durabil decât noi, care ne ameninţă cu înghiţirea în elementele lui moarte, cu descompunerea într-o existenţă în care de fapt noi nu mai existăm.

Rugăciunea e ieşire din spaimă.

 Din acea spaimă de nimic care ne deconcertează şi ne aruncă în cea mai dezolantă dintre tristeţile fără leac pământesc. Rugăciunea e smerenie, pentru că recunoscând pe altul mai mare ca noi, ieşim din egoism.

Rugăciunea e intrare în comuniune cu un interlocutor spiritual care există veşnic; care e însăşi Existenţa, izvorul şi creatorul ei: „Ei sunt Cel ce sunt”. E cea care ne garantează şi nouă veşnicia. Şi, în afară de aceasta, ne garantează existenţa Sa, dând sens vieţii de pe pământ şi faptului că, chiar dacă trupul ni se descompune în elementele din care a fost alcătuit, intrând într-o veşnicie materială, avem un suflet care îşi urmează legile lui de existenţă, spirituală, nemuritoare.

Rugăciunea este recunoaşterea şi afirmarea existenţei Partenerului spiritual; intrarea în sistemul Lui de existenţă, pe care îl acceptăm şi ca sistem al nostru şi, în felul acesta, ne integrăm întreaga noastră viaţă în acest sistem. Recunoscându-ne Partenerul, şi în Partener Creatorul, Tată, pe Dumnezeul nostru, dialogul cu El e nu numai obligatoriu şi necesar, ci reconfortant şi liniştitor. ȊI chemăm în viaţa noastră şi El vine. Avem încredinţarea că vine, pentru că adesea îl simţim, fie când a venit, fie după aceea. Avem încredinţarea că vine, pentru că avem credinţa că este. Avem credinţa că este, pentru că îl vedem în tot ce există, în noi şi în jurul nostru.

Tâlcuri noi la texte vechi, Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here