”Rugăciunea este dovada că sunt persoană raţională”

0
314
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Rugăciunea este dovada că sunt persoană raţională, că sunt după chipul lui Dumnezeu, este chezăşia viitoarei mele îndumnezeiri şi fericiri. Am fost zidit din nimic; sunt nimic înaintea lui Dumnezeu, fiindcă nu am nimic al meu -însă eu, prin mila Lui, sunt persoană, am raţiune, inimă, voinţă liberă, iar în raţiunea şi libertatea mea pot, prin întoarcerea inimii mele către El, să măresc treptat în mine însumi împărăţia Lui cea nesfârşită, să înmulţesc treptat, din ce în ce mai mult, în mine darurile Lui, să iau din El, ca dintr-un Izvor pururi curgător şi niciodată secat tot binele duhovnicesc şi trupesc, dar mai ales duhovnicesc.

rugaciuneRugăciunea îmi insuflă conştiinţa faptului că sunt chipul lui Dumnezeu, că atunci când sufletul meu este smerit şi recunoscător faţă de El în voia sa cea liberă, atunci eu, înmulţind la nesfârşit darurile duhovniceşti de la Dumnezeu, pot în acest chip să mă desăvârşesc la nesfârşit şi să măresc la nesfârşit asemănarea mea cu Dumnezeu, fericirea mea cea cerească, pentru care am fost zidit. O! Rugăciunea e semnul marelui preţ pe care îl am, preţ cu care m-a cinstit Ziditorul meu, dar ea îmi aminteşte totodată şi de nimicnicia mea (din nimic sunt şi n-am nimic al meu, drept care îl şi rog pe Dumnezeu pentru toate), ca şi de preaînalta mea vrednicie (sunt chipul lui Dumnezeu, sunt îndumnezeit, mă pot numi prieten al lui Dumnezeu, precum Avraam, părintele credincioşilor, numai să cred fără îndoială în fiinţarea, bunătatea şi atotputernicia Dumnezeului meu şi să mă asemăn Lui în această viaţă prin faptele dragostei şi milostivirii).

În rugăciune se cuprinde cerere – împotriva trupului nostru plin de trufie, care pune toate cele bune pe seama sa, mulţumire – împotriva nesimţirii trupului nostru pentru nenumăratele binefaceri Dumnezeieşti, slavoslovie-împotriva omului nostru celui trupesc, ce caută slavă numai pentru sine.

Dumnezeu este Adevăr: şi rugăciunea mea trebuie să fie adevărată, ca şi viaţa. Dumnezeu este Lumină: şi rugăciunea mea trebuie adusă întru lumina minţii şi a inimii; Dumnezeu este Foc: şi rugăciunea mea, ca şi viaţa, trebuie să fie înflăcărată; Dumnezeu e Atotputernic: şi rugăciunea mea trebuie să fie revărsare slobodă a inimii. Ce bogat este duhul omenesc! Numai să cugete în inima sa la Dumnezeu, numai să dorească unirea inimii sale cu Dumnezeu, şi El va fi cu tine îndată: şi nici pereţii casei, nici obezile temniţei, nici munţi şi nici prăpăstii nu vor fi piedică în calea acestei împreună-vorbiri pline de îndrăzneală între făptură şi Făcător, a stării pline de evlavie a sufletului înaintea Lui ca înaintea împăratului şi Vieţii însăşi, Ce dă tuturor viaţă, a uitării de dragul Lui a tot ce ne înconjură. Aceasta este hrana sufletului, văzduhul şi lumina lui, căldura lui cea făcătoare de viaţă, curăţirea de păcate, jugul cel bun al lui Hristos, povara Lui cea uşoară.

Rugăciunea este simţirea neîncetată a neputinţei noastre, altfel spus a sărăciei noastre duhovniceşti, sfinţire a sufletului, pregustare a fericirii ce va să fie, fericire îngerească, ploaie cerească, ce împrospătează, adapă şi face să rodească pământul sufletului, putere şi tărie a sufletului şi trupului, împrospătare şi curăţire a văzduhului gândit, luminare a feţei, veselie a duhului, legătură de aur care uneşte făptura cu Făcătorul, curaj şi bărbăţie în toate necazurile şi ispitele vieţii,  reuşită în lucrurile noastre, vrednicie deopotrivă cu cea a îngerilor, întărire a credinţei, nădejdii şi dragostei. Rugăciunea e îndreptare a vieţii-maica umilinţei inimii şi a lacrimilor, imbold puternic către faptele milosteniei, pază de nădejde a vieţii, nimicire a spaimei morţii, dispreţuire a comorilor pământeşti, dorire a bunătăţilor cereşti, aşteptare a Judecătorului întregii lumi, a învierii de obşte şi a vieţii veacului ce va să fie, strădanie plină de osârdie în vederea izbăvirii de muncile cele veşnice, neîncetată căutare a milei de la Stăpânul, umblare înaintea ochilor lui Dumnezeu, fericită deşertare de sine până la uitarea de sine înaintea Atoateziditorului şi Atoateîmplinitorului Făcător, apă vie a sufletului, sălăşluire prin dragoste în inima tuturor oamenilor, coborâre a cerului în suflet, sălăşluire în inimă a Sfintei Treimi, potrivit celor spuse: vom veni la El şi sălaş la el vom face (In. 14, 23).

Rugăciunea este statornică simţire a sărăciei şi neputinţei noastre duhovniceşti, vedere în noi înşine, în oameni şi în toate cele zidite, a lucrurilor înţelepciunii, bunătăţii şi atotputerniciei Dumnezeieşti; rugăciunea este statornică aşezare mulţumitoare a sufletului.

Rugându-te, străduie-te în tot chipul să “simţi cu inima adevărul şi puterea rugăciunii”, hrăneşte cu ele ca şi cu o hrană nestricăcioasă, adapă cu ele ca şi cu o rouă inima ta, încălzeşte-o ca şi cu un foc haric.

În rugăciune şi în orice faptă a vieţii tale fugi de părere şi îndoială şi de închipuirea satanicească. Ochiul tău cel sufletesc să fie simplu, ca întreg trupul rugăciunii tale, faptelor tale şi vieţii tale să fie fără de prihană.

Până când stăm la rugăciune cu osârdie, în suflet este linişte şi căldură şi uşurime şi lumină, fiindcă atunci suntem cu Dumnezeu şi în Dumnezeu; iar cum încetăm cu rugăciunea, îndată vin ispitele, tulburări felurite. O, preafericită vreme a rugăciunii!

Când ne rugăm suntem neapărat datori să punem stăpânire pe inimă şi s-o întoarcem către Domnul. Este nevoie ca inima să nu fie rece, vicleană, necredincioasă, îndoită: altminteri ce folos de la rugăciunea noastră, de la postirea noastră? Oare bine este să auzim de la Domnul glas mânios: Se apropie de Mine norodul acesta cu gura lui şi cu buzele lui Mă cinsteşte, iar inima lor departe stă de la Mine (Matei 15,8). Aşadar, să nu stăm în biserică ca nişte slăbănogi cu sufletul, ci orice om să ardă cu duhul său lucrând Domnului. Nici oamenii nu pun mare preţ când le facem vreun bine cu răceală, din obişnuinţă. Iar Dumnezeu vrea tocmai inima noastră. Dă-mi, fiule, inima ta (Pilde 23, 26), fiindcă inima e lucrul cel mai însemnat în om, viaţa lui. Mai mult: inima este omul însuşi. Drept aceea, cine nu se roagă sau nu slujeşte lui Dumnezeu cu inima e ca Şi cum nu s-ar ruga deloc, fiindcă atunci se roagă doar trupul lui, care în sine, fără suflet, este pământ Şi nimic mai mult. Amintiţi-vă că stând la rugăciune staţi înaintea lui Dumnezeu, Ce înţelege toate. Drept aceea, rugăciunea voastră trebuie să fie, ca să zic aşa, cu totul duh, cu totul înţelegere.

La rugăciune fii precum un prunc ce gângureşte, unindu-te într-un singur duh cu duhul rugăciunii pe care o rosteşti. Socoteşte-te ca pe un nimic, primeşte rugăciunile ca pe un mare dar al lui Dumnezeu. De înţelegerea ta trupească leapădă-te cu totul şi nu lua aminte la ea, căci cugetarea trupească îngâmfă (1 Cor. 8, 1), se îndoieşte, trăieşte în închipuiri, huleşte. Dacă în timpul rugăciunii sau în afara ei vrăjmaşul va pune piedică sufletului tău cu oarecare hule sau scârnăvii tu nu te trândăvi, ci spune cu tărie în inima ta: „Tocmai spre curăţirea de aceste păcate şi celelalte asemenea lor a venit pe pământ Domnul nostru lisus Hristos, tocmai în aceste neputinţe şi în celelalte asemenea lor a venit Multmilostivul să ne ajute”: şi când vei spune cuvintele acestea cu credinţă, inima ta se va alina îndată, fiindcă Domnul va curăţa inima ta. Îndeobşte nu trebuie să te aducă în trândăvie nici un păcat, ci trebuie să nădăjduieşti spre Mântuitorul. O, îndurarea cea nemăsurată a lui Dumnezeu! O, preamarea slujire a Dumnezeu-Omului adusă nouă, păcătoşilor! Până acum El ajută cu iubire de oameni, curăţindu-ne şi mântuindu-ne. Aşadar, să se ruşineze stăpânirea vrăjmaşului.

Gândurile omului au o înrâurire foarte puternică asupra stării şi aşezării inimii şi lucrărilor lui, căci pentru ca inima să fie curată, bună, liniştită, iar aşezarea voii bună şi cucernică, trebuie să ne curăţăm gândurile prin rugăciune, prin citirea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, prin cugetarea la cât de stricăcioase şi degrab trecătoare şi pieritoare sunt desfătările pământeşti.

Pe cât de aproape este de tine gândul tău, pe cât este de aproape credinţa de inima ta, pe atât este de apropiat de tine Dumnezeu; şi cu cât este mai viu şi mai puternic gândul la Dumnezeu, cu atât este mai vie credinţa şi cunoaşterea neputinţei şi nimicniciei tale precum şi simţământul nevoii pe care o ai de Dumnezeu, pe atât El este mai aproape. Sau: pe cât este de aproape văzduhul de trup, pe atât este şi Dumnezeu de apropiat de suflet. Fiindcă Dumnezeu este, ca să zic aşa, văzduhul cel gândit prin care răsuflă toţi îngerii, sufletele sfinţilor şi sufletele oamenilor care trăiesc în chip deosebit de evlavios. Tu nu poţi trăi fără Dumnezeu nici o clipă – şi, într-adevăr, fiecare clipă o trăieşti prin El: că întru Dânsul viem, şi ne mişcăm, şi suntem.

”În lumea rugaciunii”, Sfântul Ioan de Kronstadt

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here