Chemarea Sf. Duh este o adevărată „epicleză” în continuitate cu cea din Sfânta Liturghie

rugăciuneOricare ar fi poziţia aleasă, timpul de rugăciune se începe cu o metanie, o înclinare profundă în timpul căreia se invocă Duhul Sfânt: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt.”, pentru că El este Învăţătorul nostru lăuntric şi El, numai El, este Cel ce se roagă în noi, noi doar ne unim in rugăciune cu El.

 

In rugăciune  chemăm Focul Duhului Sfânt peste noi

Fiecare Îl poate chema pe Duhul Sfânt în felul său, simplu, cuvintele prieteneşti şi încrezătoare fiind, fără îndoială, cele mai bune. Dar putem folosi şi una din invocările Sfintei Biserici. Astfel putem spune:

Împărate Ceresc, Mângâietorule, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de Viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinarea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre!

Această chemare este o adevărată „epicleză” în continuitate cu cea din Sfânta Liturghie. Chemăm Focul Duhului Sfânt peste noi. Îl chemăm peste pâinea şi vinul Cinstitelor Daruri, pentru ca, prin Rugăciunea lui Iisus să ne transforme şi pe noi în Trupul şi Sângele lui Hristos. De altfel, vom vedea că această Rugăciune este profund euharistică.

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”

Apoi, e de neapărată trebuinţă să depunem pe Crucea lui Hristos tot ceea ce nu merge în noi şi în jurul nostru, grijile, problemele, poverile noste, de orice fel ar fi ele: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”, altfel e imposibil să ne rugăm pentru că grija e primul nostru vrăjmaş: ea ne poate cuceri cu totul conştiinţa şi să o facă impermeabilă la Dumnezeu: grijile acestei lumi sunt „spinii” care „înăbuşă” Rugăciunea şi o fac „neroditoare”.

Ce paradox: să vrei să te rogi Tatălui Celui Preamilostiv fără să ai încredere în El şi agăţându-te în continuare de problemele tale! Dar ceea ce închide cel mai mult inima omului, este lipsa iertării. E în zadar chiar şi să începem Rugăciunea dacă n-am iertat toate „din toată inima noastră”. Mântuitorul e foarte ferm în această privinţă: „dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău”.

Nu mai aduceţi daruri zadarnice

Acest cuvânt se înscrie în vehemenţa cu care toţi proorocii îi certau pe cei ce-şi aduceau jertfele ca pe nişte „daruri zadarnice”, cum spune Isaia: „Ce-Mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot … Nu mai aduceţi daruri zadarnice. Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare… urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre… Îmi întorc ochii în altă parte… Când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă: curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată!” Cine va mai îndrăzni, auzind acestea, blasfemia de a se ruga oricum?

E nevoie să-i iertăm pe toţi, de aproape şi de departe, care ne-au rănit de-a lungul întregii noastre vieţi; conştient sau inconştient, indiferent de importanţa faptelor de care ne plângem. Să iertăm dar şi să cerem iertare pentru rănile pe care le-am purtat. În faţa lui Dumnezeu, cel mai bun fel de a ierta, este de ai cere Domnului să binecuvânteze cutare sau cutare persoană.

Înainte de a începe Rugăciunea, ar trebui să fim capabili de a trata pe oricine ca pe cea mai dragă fiinţă de pe pământ şi să iertăm în fiecare zi orice ni s-ar întâmpla. Această libertate lăuntrică este o cale care se adânceşte neîncetat. Ura noastră e atât de ascunsă în adâncurile sufletului încât e mai bine să nu ne legănăm în iluzia că nu mai avem ce ierta. Să începem fiecare zi iertând şi iarăşi şi iarăşi să iertăm. Atunci Rugăciunea ne face să intrăm în însăşi lucrarea mântuirii prin care totul e curăţit de Sângele lui Hristos: „miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

„Înainte de rugăciune, spune Origen, destinde-te şi regăseşte-ţi pacea”

Această pregătire pentru rugăciune ne ia foarte puţin timp, câteva minute în plus. Apoi ne ridicăm din prosternare ;ne aşezăm în poziţia pe care ne-am ales-o pentru că acum, trupul va putea intra şi el în pacea dobândită de suflet. Vom începe prin detensionarea întregului corp. „Înainte de rugăciune, spune Origen, destinde-te şi regăseşte-ţi pacea”. O încordare, în oricare parte a trupului, reprezintă un blocaj pe Calea lăuntrică şi traduce, în fapt, o contorsionare a întregii personalităţi, o crispare a egoului, a poziţiilor dobândite, sau o voinţă de afirmare împotriva tuturor spaimelor şi nesiguranţelor lăuntrice. Dacă trupul este încă încordat, înseamnă că sufletul nu şi-a dobândit pacea cu adevărat. Cea mai mică grijă mă crispează, lipsa de iertare mă închide fizic. Acum trupul îmi permite să-mi citesc adevărul meu lăuntric şi mă va ajuta efectiv să mă încredinţez Rugăciunii.

Trupul devine permeabil faţă de conştiinţă

Cel mai simplu este parcurgem cu atenţia, încet, întregul trup, din cap până în picioare, sau de la picioare până la cap, şi să simţim dinăuntru fiecare parte, să rămânem câte puţin în fiecare parte şi să devenim conştienţi de profunzimea senzaţiei, chiar dacă în acest stadiu conştiinţa noastră nu este încă iluminată de Duhul Sfânt. Trupul devine astfel permeabil faţă de conştiinţă, „rezonează în armonie cu sufletul” şi părţile sale inconştiente sau întunecate devin din ce în ce mai conştiente pentru că „ducem acolo legea conştiinţei inteligente care se luptă cu această împărăţie a întunericului”. Odată terminat parcursul, să ne simţim întregul trup deodată, să ne simţim înăuntru corpului nostru. Fiecare expiraţie va aprofunda destinderea întregii mele fiinţe. Întreaga mea fiinţă respiră, eu sunt respirat, trebuie neapărat să devin conştient de acest lucru, să simt asta…

Ceea ce la început pare a fi doar un exerciţiu de destindere, ne va duce curând la simţirea Prezenţei, la rugăciune şi mai departe, până la uşile liniştii-isihiei.

Omul nu poate să simtă şi să gândească în acelaşi timp.

Uimitoarele descoperiri ale Părinţilor Pustiei care au ajuns prin tăcerea trupului la „liniştea de neclătinat a inimii” şi la „libertatea totală”, au dovedit acest lucru încă de acum două mii de ani. Astăzi, strădaniile neuro-psihologilor ne confirmă şi din perspectiva ştiinţei experienţele lor spirituale. O senzaţie primită în starea ei pură, operează o deconectare imediată a centrilor nervoşi. Aceasta aduce linişte şi în suflet şi în trup. Orice alt moment al trăirilor noastre poate fi disociat de prezenţa psihologică în afară de momentul senzaţiei. Senzaţie este chiar prezenţă psihologică.

Omul nu poate să simtă şi să gândească în acelaşi timp. Iată o mare taină ce devine dintr-o dată un mijloc extrem de important pentru noi. Mai mult, atenţia este în proporţie directă cu destinderea. Cu cât eşti mai crispat, cu atât eşti mai distrat, mai atras în afară… „Senzaţia reglementează şi armonizează funcţiile creierului, spune Doctorul Vittoz. Ea stimulează şi regenerează celula nervoasă: puţin câte puţin se instalează un fel de tăcere a creierului, intră în repaus… E o re-creaţie, o cale către libertate”.

„Înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă

A nu lucra extraordinarele bogăţii pe care le avem în noi, înseamnă a dispreţui darurile pe care ni le-a făcut Dumnezeu. Inseamna a folosi pârghia ascezei într-un punct greşit… Este în acelaşi timp o ironie şi o inconştienţă să-I ceri lui Dumnezeu ceea ce ne-a dat deja! „Înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă fie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu… Trupul este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup… Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos?… Slăviţi dar, pe Dumnezeu în trupul vostru…!”

Citeste si: „Nu uita: când eşti cu Hristos, oriunde eşti, eşti fericit!”

Practica rugăciunii lui Iisus, Alphonse si Rachel Goetmann

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here