Start-ul scriiturii contemporane – Romanul psihologic al secolului al XX-lea (1)

romanul psihologicRomanul psihologic – Secolul al XX-lea – Punctul de start al romanului contemporan – Influențele altor concepte asupra scriiturii – Romanul psihologic al lui Marcel Proust – Noul Roman – Diferența dintre romanul psihologic și cel tradițional

Romanul secolului XX

Secolul al XX-lea aduce cu sine o schimbare în felul de a privi viața și lumea comparativ cu epoca anterioară. Pe undeva este și firesc, doar se merge… înainte. Este secolul în care literatura încearcă să ajungă din urmă alte arte care cunoscuseră deja o evoluție și o nouă direcție. Generația de după primul război mondial nu mai credea într-o lume rațională. Pierdute sunt, de asemenea, viziunea idealistă și optimismul. Se simțea în tot dezintegrarea unei civilizații. Acestea sunt câteva dintre cauzele pentru care unii scriitori devin mai subiectivi, singularizându-se. Mici evenimente de viață, anumite trăiri și momente sunt considerate chei utile spre descoperirea adevăratei personalități. Mulți autori sunt înclinați să scrie pentru ei înșiși sau pentru un public restrâns. Unii chiar se ridică împotriva compromisului cu gustul publicului.

Raportată la problemele personajului, această nouă realitate se va realiza pe căi diferite. În practică, un scriitor se va reprezenta în operele sale pe sine însuși. Accentul va fi plasat în permanență asupra individului, romanul încercând să înregistreze un singur punct de vedere. Paul Bourget propunea literaturii progresul disciplinelor pozitive, prima dintre acestea fiind psihologia. Tot el îl considera pe Stendhal drept precursorul analizei psihologice, încercând să demonstreze că autorul romanului „Roșu și negru” a fost primul care a întrezărit acea posibilă întrepătrundere a imaginației cu ancheta psihologică.

Influențele altor concepte asupra scriiturii

Factorii care tulburaseră conștiința vremii erau: filosofia lui Henri Bergson, psihopatologia lui Pierre Janet, pragmatismul lui William James și tezele lui Freud. William James și Henri Bergson elaborează și dezvoltă un nou concept al timpului. După James, realitatea nu este o obiectivitate dată, ci e percepută subiectiv, prin conștiință, iar mintea nu este o oglindă pasivă a faptelor, ci o realitate activă, un curent sau un flux. James a folosit cel dintâi termenii de stream of thought sau stream of consciousness, precum și cei de subjective life și specious present (prezentul care pare a fi adevărat, dar care nu există pentru că reprezintă o curgere continuă).

La rândul său, Bergson privește timpul ca pe o curgere sau „durată” și nu ca o suită de puncte mișcându-se cronologic înainte. Esența noastră reală apare ca o succesiune de stări de conștiință în care stările prezente nu pot fi separate de cele trecute. Trecutul apare ca o permanentă greutate care apasă și se infiltrează în clipa prezentă. După Bergson, această durată individuală și internă nu poate fi cunoscută pe căi logice, ci prin intuiție, superioară inteligenței în înțelegerea realității.

Romanul psihologic al lui Marcel Proust – Noul Roman

La Marcel Proust subiectivitatea personajului literar e și mai profundă. Într-o conferință din preajma anului 1930, „Noua structură în opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu sublinia unicitatea soluției găsite de Proust, felul particular în care el unește prezentul cu trecutul sau stabilește relații între lumea exterioară și propriul său univers. Proust este considerat adevăratul punct de plecare al Noului Roman. El aduce în literatură memoria afectivă, involuntară, o nouă concepție despre timp. Prin această memorie involuntară, Proust poate „retrăi” trecutul ajungând până la cele mai obscure intuiții și impresii. El încearcă sondarea celor mai ascunse straturi ale conștiinței, aspirând să adâncească mecanismele omului modern de a vedea lumea. Autorul „Timpului regăsit” ajunge la concluzia că adevărata lume este cea a trăirilor interioare, că obiectele sau oamenii din afară sunt simple proiecții exterioare ale conștiinței.

În romanul secolului al XX-lea analiza psihologică se mută de la personaj la momentul existenței. Psihologia personajului nu mai este explorată pe baza manifestărilor sale exterioare. Pentru a evita omnisciența autorului, scriitorii au experimentat folosirea punctului de vedere. Informațiile pe care le oferea autorul apar acum în conținutul gândurilor personajului sau în sugestie stilistică. Absența autorului avea ca scop o implicare mai mare a cititorului în roman. Wayne C. Booth, în „Retorica romanului” împărțea naratorii în „nedramatizați” (cei care nu sunt implicați în povestire) și „dramatizați” (cei care pot fi simpli observatori și agenți narativi, adică personajele care narează și devin actori în narațiune).

Diferența dintre romanul psihologic și cel tradițional 

Romanul tradițional se caracteriza printr-o formă închisă, unitară, cu o dezvoltare liniară, o acțiune realizată asupra unui eveniment extern, un conflict care trebuie să fie rezolvat printr-un deznodământ. Romanul modern oferă o formulă deschisă, este un proces ce se desfășoară fără sfârșit. Sfârșitul apare mereu ca un nou început. Scriitorul trebuie să sugereze un final pentru experiențele prezentate și, în același timp, trebuie să întărească ideea că nu există încheiere pentru experiență.

Va urma

Vă invit să citiți și alte articole pe teme literare aici.
V-ar putea interesa, de asemenea, și:

Leonardo da Vinci – Geniul a cărui minte a cuprins toată inteligența omenirii.
Texte inedite – Julio Cortazar – Despre lecturile unui scriitor (2).
Pascal Bruckner – Înțelepciunea banilor.

Mihaela Mușetescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here