Rolul credincioșilor laici la cultul liturgic al Bisericii, în trecut și azi

0
335
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

laicÎn primele opt secole ale istoriei creștine, credincioșii frecventau în majoritate, regulat și permanent, adunările de cult și tocmai în aceasta se realiza de fapt Biserica, în înțelesul ei de societate religioasă vizibilă, închegată pe baza unității de conducere, de credință și de adorare. Părintele profesor Ene Braniște afirmă că absența de la aceste adunări însemna de fapt ruperea din comunitatea sau unitatea Bisericii, iar cea mai mare pedeapsă însemna îndepărtarea din comunitate sau din adunările de cult. Tocmai prin frecventarea regulată a adunărilor de rugăciune și de cult se forma și se întreținea conștiința apartenenței credincioșilor la „ecclesia”, adică la o societate religioasă, căreia îi aparțineau și care era nouă și deosebită de restul lumii păgâne. La aceasta contribuia și faptul că la început nu existau cântăreții, care s-au ivit mai târziu și s-au interpus treptat între slujitori și laici. De aceea, slujba se desfășura ca un continuu dialog sau schimb de răspunsuri între clericii slujitori de o parte, și credincioșii, de alta. Catehizarea mistagogică, adică inițierea catehumenilor și a neofiților în tainele cultului în secolele IV-VI, a făcut credincioșii să fie atunci și mai conștienți de rolul lor activ în cult.

Această participare integrală a credincioșilor la cult culmina cu împărtășirea lor prin Sfânta Euharistie, împărtășire care era generală și frecventă, căci aceia care nu erau opriți de vreun impediment moral sau canonic se împărtășeau toți, la Liturghia din fiecare sărbătoare. Sfânta Împărtăşanie era dusă de către diaconi şi celor care, din pricini independente de voinţa lor, absentau de la adunarea liturgică, iar excomunicarea, care era cea mai severă pedeapsă pentru creştini, se traducea practic prin excluderea din comunitate, adică din adunarea pentru cultul public al Bisericii şi prin oprirea de la împărtăşire. De aceea, tăria şi profunzimea spiritului ecleziologic, adică a conștiinței de comunitate în Biserica Creștină, au stat totdeauna în raport cu gradul de intensitate în care membrii ei laici s-au integrat în viața liturgică a Bisericii.

Începând cu veacul al IX-lea, se poate constata un treptat regres din acest punct de vedere, credincioșii devenind din ce în ce mai puțin conștienți de rolul lor în cult. Cauzele ar fi slăbirea zelului credincioșilor pentru împărtășirea regulată, lărgirea treptată a atribuțiilor cântăreților în dauna dreptului poporului de a participa activ la cântarea religioasă din biserici, dezvoltarea excesivă a unora dintre slujbele divine și îndeosebi a cântărilor bisericești, slăbirea disciplinei catehumenatului și a învățământului catehetic, perpetuarea limbilor moarte în serviciul cultului, scăderile și lipsurile unora dintre slujitorii bisericești, iar în timpurile moderne, răspândirea spiritului protestant și neoprotestant. Astăzi se fac eforturi pentru reînvierea participării active de odinioară a credincioșilor la cult, ideea despre drepturile și datoriile lor în cadrul cultului divin recâștigând tot mai mult teren.

Mihai Parfeni

Jurnal Spiritual

Mai multe articole ale acestui autor puteţi citi AICI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here