Roata istoriei. Contribuţia voluntarilor români la mişcarea de eliberare naţională, II

0
103

Roata istoriei. Contribuţia voluntarilor români la mişcarea de eliberare naţională, II. Români luptând departe de ţară pentru Marea Unire.

Darniţa, Siberia, Italia (Partea a doua)

        Stimaţi cititori, astăzi vom continua cu cel de-al doilea episod la Roata istoriei din cele câteva elemente din ceea ce a constituit epopeea voluntarilor români de pe diverse fronturi ale primei conflagraţii mondiale ce au luptat cu arma-n mână pentru realizarea idealului întregii românimi: Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

       Spuneam în primul episod că, în textul Declarației de la Darniţa a fost exprimat angajamentul voluntarilor români din Rusia de a continua să lupte cu arma în mână pentru realizarea unității nationale. Semnatarii au scos în evidență faptul că lupta românilor din Transilvania pentru înlăturarea jugului austro-ungar era o acțiune justă și au afirmat necesitatea destrămării Dublei Monarhii – caracterizată drept un stat anacronic, creat prin răpirea unor țări prin forță brutală și fără consimțământul națiunilor.
        Singura soluție fiind destrămarea Imperiului, toate popoarele componente ale respectivului stat, trebuiau conform semnatarilor, să se unească pentru a forma state independente. Pronunțându-se ferm pentru unirea cu patria-mamă, voluntarii urmau să se angajeze cu tot ce aveau până la victoria finală sau moarte. În numele dreptului la autodeterminare, aceștia s-au opus oricărei forme de existență în continuare a românilor în teritoriul Austro-Ungariei, convinși că drepturile românilor nu vor fi respectate.Suplimentar, prin memoriul-manifest a fost redactat și un protest împotriva măsurilor de opresiune adoptate de autoritățile austro-ungare. Finalizat într-o manieră optimistă, documentul a afirmat și credința în viitorul fericit, național și democratic al românilor într-o națiune a tuturor acestora.
        Semnată de către 250 de ofițeri și 250 de subofițeri și soldați în numele tuturor voluntarilor români, această declarație a fost tradusă în limba rusă și în limba franceză și a fost trimisă tuturor guvernelor Antantei, precum și ziarelor și partidelor politice românești și reprezentanților presei ruse, franceze, engleze și italiene. Memoriul a fost transmis şi mai multor organizații cehoslovace, poloneze, iugoslave și rutene. În fapt, acţiunea aceasta a reprezentat un veritabil demers diplomatic.
          Documentul a fost transmis autorităților române de către Onisifor Ghibu, deși fusese preconizat initial să fie trimis prin Octavian Goga. Memoriul-Manifest a avut un puternic ecou în România, la acest punct de vedere aderând inclusiv refugiații ardeleni din regatul României. Tot în luna aprilie 1917 delegația formată din Vasile Lucaciu, Ioan Moța și Vasile Stoica – trimisă din ordinul Marelui Cartier General Român în Statele Unite ale Americii, s-a oprit la Darnița, unde i-a fost înmânat un exemplar al Declarației pentru a fi publicat în ziarele americane, spre a susține și pe această cale unirea Transilvaniei cu România.Memoriul a fost prezentat ministrului de externe al SUA, Robert Lansing. Ambasadorul Franței de la Petrogred – Maurice Paléologue, a remarcat importanța sa politică, precum și consecințele de ordin național în raport cu monarhia austro-ungară – contestatară a ideilor de dorință și voință ale românilor transilvăneni, de a se uni cu România.
         Ideile cuprinse în Memoriul-Manifest reprezintă argumentarea voluntariatului românesc dedicat întregirii naționale și de aceea s-au regăsit în documentele ulterioare elaborate atât de primul, cât și de al doilea Corp al Voluntarilor români din Rusia. Această declarație a fost dealtfel tipărită, alături de informații privind voluntarii de la Darnița, pe foi volante, lansate de aviația aliată asupra pozițiilor trupelor austro-ungare din Italia.
         Despre Memoriul-Manifest de la Darniţa, Octavian Goga scria în nr. 100 al ziarului „România” din Iaşi, la 14 mai 1917, că este o adevărată pagină de spovedanie a Ardealului, o spovedanie în cuvinte simple, dar limpezi, care lămuresc fără putinţă de tăgadă adevărul şi spulberă pentru totdeauna o legendă vinovată, răspândită de „asupritorii de acasă, care au crezut pentru o clipă că pot înşela străinătatea cu un manifest smuls prin teroare înainte cu două luni, unui mănunchi de renegaţi şi slabi de înger”, referindu-se aici la declaraţiile de loialitate faţă de Imperiul Austro-Ungar, semnate de unii reprezentanţi ai Ardealului, în baza cărora autorităţile austro-ungare susţineau în toată Europa vremii că românii ardeleni nu doreau unirea.
        La 18 mai 1917 comandamentul Corpului Voluntarilor Români începe pregătirile pentru expedierea în Moldova a primului eşalon de voluntari ardeleni şi bucovineni. Pe 24 mai 1917 Corpul Voluntarilor Români este instalat la Kiev, iar a doua zi începe echiparea ostaşilor şi a ofiţerilor, în condiţii foarte grele, din cauza lipsei sprijinului autorităţilor ruse şi a lipsei materialelor şi a banilor. Astfel, deşi voluntarii urmau să fie echipaţi întocmai ca şi ostaşii români, cu uniforme româneşti, lipsurile de tot felul au făcut aceşti voluntari să fie echipaţi într-o uniformă cu totul neobişnuită pentru combatanţii armatei române. Astfel, culoarea uniformei era verde în loc de gri-bleu, vestoanele erau modele franceze, chipiele ofiţerilor era model belgian, însemnul tricolor de pe coifură fiind românesc.
         Transportul spre Moldova al voluntarilor a constituit o nouă greutate de rezolvat, până la urmă plecarea fiind posibilă de la Kiev pe data de 3 iunie 1917. Pe 4 iunie 1917 voluntarii, în număr de 116 ofiţeri şi 1.290 de subofiţeri şi soldaţi, ajung în gara Chişinău, unde sunt întâmpinaţi cu cel mai mare entuziasm de către populaţie. Voluntarii primesc aici un drapel românesc, iar avocatul Victor Deleu, ofiţer voluntar şi membru al comisiei ce a redactat Declaraţia de la Darniţa, răspunde:„Jurăm să ducem la Alba Iulia steagul pe care ni l-aţi dat, sau să murim sub cutele lui în drum spre cetatea visurilor noastre”… Mai era drum lung până la Alba Iulia dar Marea Unire era în sufletul tuturor!… În ziua de 7 iunie 1917, trenul voluntarilor ardeleni, împodobit cu ramuri verzi şi cu o mulţime de steaguri tricolore, intră în gara Iaşi.
        În semn de preţuire pentru aceştia, în gara din Iaşi îi aşteaptă ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Constantin Prezan, Constantin Christescu, Nicolae Petala, Vlădescu, Vasilescu şi Herescu, Octavian Goga cu un grup de refugiaţi ardeleni şi o mare mulţime de oameni. Onorul este dat voluntarilor ardeleni în piaţa gării de către un regiment de vânători din armata română, prezenţi cu garda la drapel şi fanfara militară.
        Prin atmosfera înălţătoare care a domnit atunci în capitala temporară a ţării, evenimentul depăşeşte semnificaţia sa pur militară, simbolizând înainte de toate redobândirea, după asprele încercări de până atunci, a încrederii în apropiatul viitor de libertate şi unitate al neamului românesc. A doua zi, pe 8 iunie 1917, voluntarii depun jurământul solemn faţă de patrie, pe câmpul de instrucţie de pe Dealul Şorogarilor, în prezenţa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, care aveau alături pe ceilalţi membri ai familiei regale, membrii guvernului român, reprezentanţi militari ai ţărilor aliate.
        La două zile de la ceremoniile de la Iaşi, a luat fiinţă pe lângă Ministerul de Război al României o comisie consultativă a ardelenilor şi bucovinenilor, compusă din Octavian Goga, Ion Nistor şi Leonte Moldovan. Din iniţiativa acesteia şi cu aprobarea regelui şi guvernului, în 2 iunie 1917 s-a constituit pe lângă Marele Cartier General al armatei „Biroul A.B.” (ardelean-bucovinean), având ca atribuţii atât aducerea neîntârziată în ţară a voluntarilor mobilizaţi de Corpul de la Kiev, cât şi recrutarea unor noi voluntari şi concentrarea lor în lagăre speciale, în vederea expedierii în Moldova.
       În acelaşi scop, pe lângă Comandamentul Corpului s-a creat „Serviciul voluntarilor de origine română din Rusia”. Măsurile preconizate de Marele Carter General pentru integrarea voluntarilor în armata română poartă amprenta febrilităţii cu care se derulau ultimele acţiuni de refacere a capacităţii de luptă a ţării. Deoarece posedau deja o bogată experienţă militară, ca foşti combatanţi în armata austro-ungară, instruirea lor a durat numai circa trei săptămâni.
      După această scurtă perioadă, voluntarii au fost repartizaţi, pe specialităţi, la unităţile aflate în refacere, în rândul cărora se simţea mai ales o nevoie acută de ofiţeri şi subofiţeri. Tinerii intelectuali cu termen redus au fost trimişi la şcoala de ofiţeri de rezervă din Botoşani, în timp ce ofiţerii, gradaţii şi soldaţii au fost repartizaţi la unităţi îndeosebi la regimentele de infanterie 26 Rovine, 3 Olt, 19 Caracal şi 5 Vânători, din cadrul Diviziei 11 Infanterie, aflată în refacere lângă Iaşi.
         Fără îndoială, acţiunea voluntarilor români din provinciile subjugate avea, înainte de toate, o deosebită semnificaţie politică. Hotărârea prizonierilor din Rusia de a fi încadraţi în Armata Română pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale exprimă convingerea că războiul lor „împotriva patriei vitrege” era în măsură nu numai să apropie victoria finală, ci, totodată, să-i convingă pe Aliaţi de opoziţia totală a popoarelor componente de existenţa pe mai departe a Austro-Ungariei.

         Se avea în vedere ideea ca „ardelenii să lupte în calitatea lor de ardeleni, în formaţii ardelene, împotriva statului maghiar, dovedindu-se prin aceasta limpede şi indubitabil că cetăţenii români ai statului maghiar nu recunosc suveranitatea acestuia.Faptul că au luptat împotriva Ungariei, oricum s-ar termina războiul, trebuia să fie un titlu de glorie pentru naţiunea română din Ungaria şi o întărire morală pentru luptele din viitor”.

         Referitor la starea de spirit şi conduita remarcabilă a voluntarilor veniţi din Rusia, se cuvine să reţinem un episod memorabil din „povestea” voluntarillor. În rândurile refugiaţilor ardeleni aflaţi la Iaşi au existat câteva voci care sugerau ca voluntarii să fie dispersaţi în cât mai multe unităţi şi eventual sub nume false, „pentru ca, dacă vor fi făcuţi prizonieri, să nu-şi ispăşească eroismul lor sub spânzurătoare”. Împotriva unor astfel de planuri care contraveneau însuşi spiritului voluntariatului s-a ridicat, în numele camarazilor săi, Victor Deleu: „Noi vrem să fim Armata Ardealului! Noi vrem să fim conştiinţa Ardealului, care cere libertatea desăvârşită şi Unire! Noi nu vrem o ţară cucerită, ci vrem să ne eliberăm cu forţele noastre. Spânzurătoare? Să fim spânzuraţi! Dar să se ştie că Ardealul însuşi luptă pentru libertate şi Unire!”.
         Pe 20 iulie 1917 mai sosesc în ţară alţi 650 voluntari. Şi aceştia sunt daţi la aceleaşi regimente ca şi cei din primul eşalon, iar pe data de 1 august 1917 pleacă spre front în cadrul unităţilor la care au fost repartizaţi.Regimentele în care au fost încadraţi voluntarii au plecat pe front la 1 august 1917, celor sosiţi la Iaşi, la 7 iunie, adăugându-li-se după o săptămână şi cei 644 de componenţi ai celui de-al doilea eşalon, ajuns în Moldova la 20 iulie. Voluntarii au fost angajaţi în luptă din prima zi a ofensivei, acţionând mai ales în zona localităţilor Zăbrăuţi şi Fitioneşti din sectorul strategic Mărăşeşti.
         Până la încheierea luptelor de pe frontul de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a sosit din Rusia şi a fost trimis în luptă şi un al treilea detaşament, format din 32 ofiţeri şi 658 de soldaţi. Participarea voluntarilor la operaţiile din timpul dramaticei încleştări a lăsat mărturia unui exemplar spirit de sacrificiu, de devotament faţă de idealul căruia i se consacraseră. Din rândurile ardelenilor şi bucovinenilor au căzut în luptă 31 morţi şi 453 răniţi, iar ca o recunoaştere a bărbăţiei de care au dat dovadă, 129 de voluntari au fost distinşi cu ordine şi medalii.
          Străduinţele ardelenilor şi bucovinenilor de a conferi noi dimensiuni organizării lor militare au continuat în toamna anului 1917. Ca urmare a hotărârii Marelui Cartier General din 13 octombrie, în 4 noiembrie a luat fiinţă la Iaşi „Serviciul Central al Voluntarilor Ardeleni Bucovineni”, care a preluat atribuţiile „Biroului A.B.”, subordonându-se direct Ministerului de Război. Câteva zile mai târziu, la 28 noiembrie 1917, s-a constituit, la Hârlău, Corpul Voluntarilor Români, sub comanda colonelului Marcel Olteanu, ardelean de origine, strănepot al lui Petru Maior. Şi viitor guvernator militar al Budapestei în august 1919…
        Corpul Voluntarilor Români avea un comandament structurat după normele prevăzute pentru o divizie de infanterie din armata română, urmând să-i grupeze sub comandă unică pe toţi voluntarii ardeleni şi bucovineni, fie veniţi din Rusia, fie refugiaţi. Dând satisfacţie dorinţei voluntarilor de a fi organizaţi în unităţi distincte, la începutul lunii decembrie a luat fiinţă, în cadrul Corpului de la Hârlău,Regimentul 1 „Turda” (comandant lt. col. Dragu Buricescu), la 20 decembrie Regimentul  2 „Alba Iulia” (comandant lt. col. Constantin Paşalega), iar la începutul anului 1918 Regimentul 3 „Avram Iancu”.

        Era preconizată înfiinţarea şi celui de-al patrulea regiment, „Severin”, dar tratativele de pace cu Puterile Centrale au întrerupt organizarea acestui regiment. Până la finalul anului 1917 au sosit în Moldova peste 8.000 voluntari ca ostaşi, peste 200 ca ofiţeri şi alţi 240 ca aspiranţi, un număr mai mic rămânând la Kiev pentru a continua activitatea de recrutare a noilor voluntari.

         Voluntarii au continuat să sosească de la Darniţa până în februarie 1918, când noua situaţie din Rusia, în urma preluării puterii de către bolşevici şi ocuparea Ucrainei de către austro-germani a dus la desfiinţarea taberei de la Kiev. Dar între timp recrutările continuau, mai ales în lagărele din Siberia, în teritoriile scăpate de sub controlul guvernului bolşevic. Şi alte naţionalităţi dornice de libertate din cadrul imperiului dualist se organizează în corpuri de voluntari, cum ar fi cehoslovacii, polonezii, iugoslavii, italienii, chiar şi letonii şi lituanienii.

În primăvara anului 1918, în urma tratativelor de pace duse cu Puterile Centrale, României i se impune să îşi demobilizeze armata.În cadrul acestei impuneri intra şi desfiinţarea Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău.

Astfel, după demobilizarea Corpului Voluntarilor, se găseau în Moldova peste 30.000 ţărani şi 1.500 intelectuali ardeleni şi bucovineni ce serviseră în armata română. Dintre aceştia 10.000 proveneau din rândurile foştilor prizonieri din Rusia, aproximativ 15.000 proveneau din rândurile celor care se refugiaseră peste Carpaţi, peste 5.000 însoţiseră în anul 1916 armata română în retragerea din Transilvania, iar alte câteva mii continuau să se strecoare din Rusia tot din rândul prizonierilor.
       Voluntarii ardeleni şi-au oferit din nou serviciile armatei române în momentul în care s-a decretat de către regele Ferdinand remobilizarea Armatei Române în toamna anului 1918. Astfel, pe 10 noiembrie 1918 Corpul Voluntarilor Români era din nou gata de luptă, iar în semn de preţuire pentru serviciile aduse Patriei, regele le permite voluntarilor ardeleni şi bucovineni să facă parte din unităţile militare care vor intra în Bucureştiul eliberat.
        Intrarea trupelor române în capitala eliberată se va face pe data de 1 decembrie 1918. Pe data de 3 decembrie/16 decembrie 1918 voluntarii ardeleni sunt transportaţi cu trenurile în Transilvania.Voluntarii erau regrupaţi în Corpul Voluntarilor, dar mai existau mulţi alţi voluntari încadraţi în unităţi militare româneşti (Diviziile 1-7 Infanterie, Divizia 1 Vânători şi Corpul Grănicerilor). Ajunşi în Ardeal, li se acordă tuturor voluntarilor o permisie pe timp limitat, pentru ca apoi subordonaţi fiind Consiliului Dirigent, să li se alăture şi voluntarii ce luptaseră în cadrul armatei italiene, precum şi voluntarii Gărzilor Naţionale Române din Transilvania.
         În condiţiile declanşării ostilităţilor împotriva României de către Ungaria bolşevică, în aprilie 1919 ia fiinţă un nou regiment de voluntari, recrutat exclusiv din Ţara Moţilor, din zona centrală a Munţilor Apuseni. El va primi iniţial numele „Horea”, iar după eliberarea oraşului Beiuş, pe 19 aprilie 1919, i se va schimba numele în Regimentul „Beiuş”. Terminându-se războiul, demobilizarea definitivă a voluntarilor ardeleni va avea loc pe data de 6 iulie 1919, în Sebeş, judeţul Alba, în prezenţa unor personalităţi politice proeminente: Iuliu Maniu, Octavian Goga, generalul Cristescu (şeful Marelui Stat Major al Armatei Române), generalul Petala (comandantul Corpului 6 Armată) ş.a.

     Iar acum să depănăm câteva crâmpeie din istoricul voluntarilor români ce au luptat în Siberia… În ianuarie 1918 se punea problema demobilizării trupelor constituite din voluntari ardeleni şi bucovineni, ca urmare a tratativelor duse în vederea armistiţiului cu Puterile Centrale. În această perioadă Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, lăsând singură România pe frontul de est, înconjurată de duşmani. În aceste condiţii, România a fost şi ea nevoită să încheie pacea de la Buftea-Bucureşti, pace neratificată vreodată de regele Ferdinand.

        Cu toate cererile germane de demobilizare a voluntarilor, aceştia decid să continue lupta pe alte fronturi, alături de Aliaţi. Astfel, încep pregătiri pentru transferarea unei părţi din voluntari în Italia, Franţa, SUA, Siberia, unde urmau să se constituie alte regimente de voluntari ardeleni şi bucovineni care să lupte în continuare pentru visul lor de unificare cu România. Fără să fie înfrântă din punct de vedere militar, România este silită să semneze la 7 mai 1918 pacea de la Bucureşti, dar voluntarii vor continua organizarea în vederea continuării luptei pentru că, după cum declarau ei: „Războiul dintre noi şi monarhia austro-ungară nu se va sfârşi până nu vom întrupa idealul nostru naţional integral.” În acest sens, voluntarii încep să se concentreze în Samara, în acelaşi timp continuând să recruteze noi voluntari din rândul prizonierilor români aflaţi în zona Volga, Ural şi Omsk din Siberia. S-au mai alăturat noilor formaţiuni de voluntari prizonieri români aflaţi în oraşele Kazan, Saratov, Simbirsk, Ţariţân şi Astrahan, de pe Volga. Ofiţerii români recrutori au ajuns până la Vladivostok în acţiunile lor de strângere a voluntarilor pentru front.

        La începutul lunii mai 1918 primele eşaloane de voluntari români ajung la Vladivostok, în timp ce majoritatea voluntarilor au mai rămas pentru o vreme la Samara în vederea completării efectivelor. La începutul verii anului 1918 voluntarii români se găseau răsfiraţi pe o distanţă de cca 8.000 km, de la Volga şi până la Oceanul Pacific. Punctele de concentrare cele mai importante erau la Samara, Celeabinsk şi Vladivostok.

        În toiul aprigelor înfruntări din Rusia, voluntarii români din Rusia şi Siberia s-au unit, recunoscând ca organ de conducere Comitetul Naţional ales la 3 august 1918, al cărui preşedinte era dr. Voicu Niţescu, un braşovean despre care trebuie să ne aducem aminte cu respect pentru faptele sale de atunci  şi pentru rolul său ulterior în făurirea României Mari. Atunci s-a format primul regiment „Horea” al noului Corp de Voluntari, Corpul 2 al Voluntarilor Români.

        În scurtă vreme Comitetul Român a încheiat un Tratat cu Consiliul Naţional al Trupelor Cehoslovace, prin care se asigura recunoaşterea şi garantarea deplinei suveranităţi a Corpului de voluntari români. Prin cele 17 articole ale Tratatului se recunoaştea dreptul voluntarilor români de a lupta pentru „dezrobirea tuturor provinciilor româneşti din Austro-Ungaria şi alipirea lor la România Liberă”. Din partea Comitetului Naţional Român (CNR), Tratatul a fost semnat de dr. Voicu Niţescu, preşedinte al CNR, Bogdan Pavlu, vicepreşedinte al CNR, dr. Josif Patejdl, vicepreşedinte al CNR, dr. Ivan Ivesenski, vicepreşedinte al CNR şi Simion Gocan, şeful secţiei financiare al CNR.

       Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii îşi organizează primele două regimente, „Horea” şi „Alba-Iulia”, bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti”.

      Comandant militar al Corpului este numit colonelul ceh Kadletz, dar care se afla în subordinea Consiliului Naţional Român, constituit la 3 august 1918, condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuie să ne mire. În primul rând, Corpul român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Thomas Masaryk şi relaţiilor acestuia cu autorităţile ruseşti anti-bolşevice din regiune şi sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski. În plus, românii care au fost luaţi prizonieri erau preponderent grade inferioare şi simpli soldaţi, spre deosebire de cehoslovaci care se predaseră in corpore, cu tot cu ofiţerii lor superiori. Mai era o cauză mai veche a acestei preponderenţe, şi anume politica austro-ungară de a nu promova prea mulţi români în grade militare superioare, de teamă că influenţa acestora să nu ducă la dezertări în masă spre România, mai ales că nu se ştia pe ce cale o va apuca România. După 1916, cu atât mai puţin. În schimb, cehoslovacii nu aveau spre cine să-şi îndrepte privirile, întregul lor teritoriu fiind înglobat în imperiul austro-ungar.
        Dar haideţi să vedem, în câteva cuvinte, cine a fost Voicu Niţescu, braşoveanul ce a primit şi şi-a asumat sarcina organizării voluntarilor români din Siberia. Voicu Nițescu, născut la Braşov în anul 1889 a fost un om politic și scriitor român, care a îndeplinit de mai multe ori funcția de ministru în diverse guverne din anii ’30. Înainte de Primul Război Mondial a fost redactor-șef la Gazeta Transilvaniei. În 1917 este trimis în Rusia de guvernul român de la Iași pentru a organiza corpuri de voluntari transilvăneni care să se alăture armatei române.
       Astfel, evenimentele anului 1917 l-au surprins în Rusia, fără posibilitatea de a se mai întoarce în România și cu atât mai puțin însoțit de trupe românești, întrucât, în urma armistițiului semnat de Lenin și a Tratatului de pace de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), toată partea occidentală a fostului Imperiu Rus fusese ocupată de trupele germane. În pofida acestei situații defavorabile intereselor Antantei, implicit ale României, Voicu Nițescu a continuat activ misiunea pentru care fusese trimis de guvernul român și a organizat în Siberia unităţile de voluntari români care, alături de voluntarii cehi și ai altor națiuni est-europene, au jucat un rol extrem de important în prima fază a războiului civil anti-bolșevic.

       În această calitate, el a luat contact și i-a cunoscut personal pe mulți dintre liderii contrarevoluției. Voicu Nițescu a fost ales președintele Comitetului Național Român din Rusia și a deținut importante responsabilități pe linie administrativă. Voicu Nițescu, repatriat, prin Vladivostok, încă din 1919, va face parte din delegația românilor ardeleni la Conferința de Pace de la Paris din 1919.

      Iar acum să revenim la povestea eroilor noştri aflaţi în Siberia… Având baza centrală la Celiabinsk, Corpul voluntarilor români va participa activ la lupta anti-bolșevică, al căror regim era socotit ca fiind unul aservit Germaniei și, implicit, unul împotriva idealului național român. Deşi aflaţi la mii de kilometri depărtare de patria lor dragă, lipsiţi de ştiri, de sprijinul şi de sfatul celor de acasă, la 29 octombrie 1918 a avut loc la Celiabinsk, Adunarea Corpului Voluntarilor Români, la care au participat mai multe mii de români, ce şi-au reafirmat, cu o lună mai devreme de 1 Decembrie 1918, dorinţa de libertate şi unitate a tuturor românilor.
        Cu ocazia acestei adunări, Comitetul Național Român a trimis două telegrame Regelui Ferdinand. În prima telegramă se spune: „Miile de români din Rusia, originari din Austro-Ungaria, organizaţi într-un puternic Corp de Voluntari, au aclamat pe Majestatea Voastră de Rege al tuturor Românilor. Ei sunt gata şi aşteaptă ordinele Majestăţii Voastre. La 29 octombrie, ei au proclamat desfacerea pământurilor româneşti de către Austro-Ungaria şi alipirea lor la România şi acum aşteaptă ca împreună cu vitejii lor fraţi din Regat, să încoroneze pe Majestatea Voastră, cât mai curând, la Alba Iulia”.
        În cea de-a doua telegramă se scrie negru pe alb: „Corpul Voluntarilor Români şi Comitetul Naţional Român din Rusia depune omagiile lor în faţa Majestăţii Voastre, cu prilejul continuării războiului din partea României. Românii subjugaţi din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Sătmar, Bihor şi Bucovina sunt mândri de a fi de aici înainte supuşii credincioşi ai Majestăţii Voastre, iar Voluntarii Români din Rusia urmăm cu încredere şi entuziasm înaintarea fraţilor lor de sânge şi arme în adâncul moşiei strămoşeşti, aşteaptă nerăbdători ordinele Majestăţi Voastre”.

Va urma

       Despre cele privitoare la cele prezentate anterior şi la cele ce vor urma în următoarele două episoade puteţi citi în multe surse dar cele enumerate mai jos sunt, în opinia mea, bune şi veridice:
Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918-1920, Baia Mare, 2009
Stan, Constantin I; Activitatea lui Pompiliu Nistor pentru desăvârșirea unității nationale românești; Rev.Angvstia Nr.4/1999
Voicu Niţescu, Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia, Braşov, 1926.
Petru Nemoianu, Prima Alba-Iulie.Voluntarii Români în războiul pentru întregirea neamului, Timişoara, 1922.
Șerban, Ioan I.; Semnificația Memoriului Manifest al soldaților români de la Darnița Kievului (13/26 aprilie 1917); Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Nr. 4-5, 2000-2001
Bufnea, Elie – Cruciaţi, tirani şi bandiţi – În Rusia sovietelor, volumul I, Editura Marist, Baia Mare, 2008
Țuțu, D; Voluntarii români din Transilvania în lupta împotriva Puterilor Centrale, pentru eliberare națională și unitate (1916-1918); Studii – Revistă de Istorie; Tom. 21/1968, Nr. 6
Miron, Dumitru; Corpul voluntarilor ardeleni la Hârlău 1917- 1918; Ed. Pim; Iași, 2014
Părean, Ioan; Soldați ai României Mari.Din prizonieratul rusesc în Corpul Voluntarilor transilvăneni și bucovineni (1916 – 1918); Revista Academiei Forțelor Terestre, Anul VII – nr.3-4 (27-28); trimestrul III-IV – 2002

https://foaienationala.ro/14484.html  http://www.centenarulbrasoveanalmariiuniri.ro/pluginAppObj/pluginAppObj_3_02/BRA-OVUL-ORA-UL-MARII-UNIRI.pdf

http://www.dacoromania-alba.ro/nr67/contributia.ht

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_4_5/18.pdf

http://centenarulromaniei.ro/angajamentul-voluntarilor-romani-de-la-darnita-din-6-martie-1917

http://ziarulfaclia.ro/o-fapta-vrednica-de-o-epopee-constituirea-corpului-voluntarilor-ardeleni-si-bucovineni-1916-1918/

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_1/10.pdf

https://ziarulunirea.ro/eroul-necunoscut-de-la-runc-epopeea-ofiterului-elie-bufnea-din-apuseni-pana-in-siberia-si-japonia-447667/

Alte articole găsiţi aici

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here